ÎCCJ, Decizia nr. 292/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 292/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 28 din 21

februarie 2001, Tribunalul Suceava, secția penală, a condamnat pe inculpații:

S.I., C.V. și M.V. la câte 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C. pen. cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74, art. 76 lit. b) C. pen.

A constatat că părțile vătămate

L.P., H.M., G.E., B.M. și P.S. nu s-au constituit părți civile în cauză,

prejudiciul fiind recuperat.

Au fost respinse, ca nefondate,

cererile de despăgubiri civile formulate de părțile vătămate B.F., H.M.E. și

D.M.

Din materialul probator administrat

în cauză, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 25 iunie 1999, inculpații

au efectuat diverse lucrări agricole în comuna Forăști, județul Suceava. În

jurul orelor 21,00 s-au deplasat la locuința inculpatului S.I. unde, împreună,

au consumat băuturi alcoolice.

În jurul orelor 2,00, ajunși în

stare avansată de ebrietate, au hotărât să meargă la cosit la un cetățean din

comuna Vadul Moldovei, sens în care au pus în faetonul proprietatea

inculpatului S.I. 3 coase și alte instrumente agricole necesare acestei

operațiuni, după care s-au deplasat cu acest mijloc de transport spre

destinația menționată.

În comuna Vadul Moldovei, inculpații

au intrat într-un bar unde au mai consumat băuturi alcoolice, după care și-au

continuat drumul.

În apropierea morii din localitate

au observat un număr de 8 persoane, ce se deplasau pe jos, în același sens, cu

care au intrat în discuție, ocazie cu care au aflat că aceștia sunt din comuna

Gherănești, județul Neamț.

Inculpații s-au oferit să-i conducă,

cu mijlocul de transport amintit, până la ieșirea din comună.

Părțile vătămate au fost de acord și

au urcat în mijlocul de transport, cu bagajele ce le aveau asupra lor, în care

se aflau obiecte personale și unelte de zidărie.

În timpul deplasării, între

inculpați și părțile vătămate au izbucnit discuții contradictorii. La ieșirea

din comună, inculpații au oprit faetonul. Părțile vătămate au coborât din

mijlocul de transport.

Inculpații, prin lovire și

amenințări, au controlat bagajele părților vătămate, răsturnând în mijlocul de

transport uneltele și obiectele personale aflate în acestea.

În același mod, inculpații au cerut

părților vătămate banii și actele de identitate. La refuzul acestora,

inculpații le-au cerut să pună mâinile la ceafă și să depărteze picioarele,

după care, în timp ce inculpatul C.V., având în mână o coadă de topor, le

amenința cu bătaia, ceilalți doi inculpați le-au percheziționat, însușindu-și

bunurile găsite asupra acestora.

Astfel, părții vătămate H.M. i s-a

sustras o brichetă și i s-au cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare

2-3 zile îngrijiri medicale, părții vătămate B.M. i s-a sustras o brichetă și o

cumpănă pentru zidărie și i s-au cauzat leziuni ce au necesitat 1-2 zile

îngrijiri medicale. Părții vătămate B.F. i-au fost sustrase un cancioc și o

mistrie, părții vătămate L.P. obiectele personale, părții vătămate G.E. o

mistrie, iar părții vătămate D.M. un cancioc și o mistrie. Celelalte părți vătămate

au fost percheziționate, fără a li se sustrage bunuri, acte materiale ce

îmbracă forma tentativei la infracțiunea de tâlhărie, absorbită în infracțiunea

consumată comisă asupra celorlalte șase părți vătămate.

După comiterea faptei, cei trei

inculpați au continuat să lovească părțile vătămate, pe care le-au supus la

exerciții de tip militar, pentru ca ulterior, tot prin amenințare, le-au

determinat să părăsească locul săvârșirii faptei.

La individualizarea pedepselor

instanța de fond a avut în vedere gradul concret de pericol social al faptelor

comise, modul și împrejurările săvârșirii acestora, urmarea produsă, persoana

inculpaților – infractori primari care au avut o poziție procesuală oscilantă,

în raport de care a apreciat că aplicarea unor pedepse cu închisoarea, sub

minimul special prevăzut de lege, ca urmare a reținerii de circumstanțe

atenuante, însă privative de libertate, este de natură a realiza scopul

preventiv al pedepsei și reeducarea acestora.

Împotriva hotărârii primei instanțe

inculpații, fiecare în parte, au declarat apel, pe care nu l-au motivat, la

termen solicitând achitarea, sens în care au susținut că nu au acționat cu

intenția de a sustrage prin violență bunurile părților vătămate.

Curtea de Apel Suceava, secția

penală, prin decizia penală nr. 247 din 8 octombrie 2001, a respins apelurile,

ca nefondate, cu motivarea că susținerile inculpaților sunt contrazise de

probele dosarului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

inculpații S.I., C.V. și M.V. au declarat recurs, solicitând schimbarea

încadrării juridice a faptei și suspendarea executării sub supraveghere a

pedepselor ce se vor aplica.

Aceștia au susținut că în cauză sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de încăierare, întrucât ei

nu au avut nici un moment intenția de a tâlhări părțile vătămate. Între ei și

aceștia au avut loc unele neînțelegeri, care au degenerat în violențe. Actele

de violență au fost exercitate atât de către inculpați cât și de părțile

vătămate.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 2399 din 14 mai 2002, a admis recursurile declarate de

către inculpați, a casat hotărârile pronunțate în cauză numai cu privire la

modalitatea de executare a pedepselor aplicate și, în baza art. 81 C. pen., a

dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor de câte 3 ani

închisoare aplicate fiecărui inculpat, pe durata termenului de încercare de 5

ani.

S-a apreciat că ambele instanțe au

reținut o corectă situație de fapte, încadrând faptele comise în textele de

lege corespunzătoare și au aplicat pedepse just individualizate sub aspectul

cuantumului.

În ceea ce privește modalitatea de

executare a pedepselor și anume prin privare de libertate, nu este cea mai

potrivită.

S-a apreciat că scopul pedepselor

poate fi atins și fără executare prin privare de libertate.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410

alin. (1) Partea I pct. 7 și 7

1

Teza I din Codul de procedură

penală.

S-a susținut că, deși instanțele au

reținut o corectă situație de fapt, confirmată de probele existente la dosar,

dând o interpretare eronată împrejurărilor în care s-au comis faptele, au făcut

o greșită încadrare juridică reținând dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. în

loc de art. 33 lit. a) C. pen.

Totodată, în raport de dispozițiile

art. 81 alin. (3) C. pen., anterior modificării prin O.U.G. nr. 207/2000,

potrivit cărora suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi

dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii mai mare de 12 ani, prevederile legii referitoare la suspendarea

condiționată a executării pedepsei erau inoperante, având în vedere că

inculpații au fost condamnați pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 5 la 20

ani.

Ca atare, modalitatea de

individualizare a tratamentului sancționator aplicat inculpaților de către

instanța de recurs contravine dispozițiilor legale menționate, așa încât se

impune înlăturarea acestei prevederi, urmând ca pedepsele de câte 3 ani să fie

executate prin privare de libertate.

În concluzie, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea

recursului în anulare, casarea hotărârilor și rejudecarea cauzei în limitele

arătate.

Recursul în anulare este fondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criteriul referențial de evaluare și

statuare asupra unității sau pluralității de infracțiuni este reprezentat de

rezoluția infracțională, examinată sub aspectul unicității sau pluralității

acesteia.

Astfel, pentru ca mai multe acțiuni

care, fiecare în parte, întrunesc elementele constitutive ale aceleași infracțiuni

să constituie unitatea legală reglementată de art. 41 alin. (2) C. pen. este

necesară îndeplinirea condiției privind săvârșirea acestora în baza aceleași

rezoluții infracționale.

În cauză, s-a stabilit că în noaptea

de 25 septembrie 1999, prin exercitarea de violențe și amenințări, inculpații

au sustras de la opt părți vătămate mai multe bunuri.

Potrivit art. 211 C. pen.,

infracțiunea de tâlhărie se săvârșește cu intenție directă, în sensul că

făptuitorul își dă seama și dorește să săvârșească furtul, acționând asupra

părții vătămate prin una din modalitățile prevăzute de textul legal menționat,

ca acțiune secundară intrând în conținutul acestei infracțiuni.

Cum, dat fiind conținutul complex al

infracțiunii de tâlhărie, prin săvârșirea acesteia sunt afectate, concomitent,

atât relațiile sociale referitoare la posesia și detenția bunurilor mobile, cât

și relațiile sociale referitoare la viață, integritate corporală sau libertatea

persoanei, rezultă că, în cazul pluralității de subiecți pasivi, fiecare

suportă, în mod distinct, un rezultat autonom al acțiunii subiectului activ.

Prin urmare, fiecare acțiune, prin

raportare la subiecții pasivi ai infracțiunii de tâlhărie, constituie

consecința unei rezoluții infracționale distincte care, nefiind caracterizată

de omogenitatea avută în vedere de dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.,

exclude reținerea acestora.

În consecință, cele opt fapte,

susceptibile de aceeași încadrare juridică, fiind săvârșite în baza unor

rezoluții infracționale distincte, nu întrunesc condițiile prevăzute de art. 41

alin. (2) C. pen.

Așadar, încadrarea activității

infracționale, cu referire la toți inculpații, în infracțiunea de tâlhărie în

formă continuată, în loc de 8 infracțiuni de tâlhărie aflate în concurs real,

este greșită.

Este de reținut că, pentru motivele

expuse anterior, unitatea de timp și de loc constatată în cauză, este lipsită

de relevanță sub aspectul examinat, acestea constituind doar împrejurări ce pot

fi avute în vedere la individualizarea pedepselor.

Se constată astfel că, în cauză,

faptelor săvârșite de inculpați li s-a dat o greșită încadrare juridică astfel

că, sub acest aspect, recursul în anulare este fondat, în cauză fiind incident

cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen., corespunzător cazului

prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 din același cod.

Mai este de reținut că inculpații

și-au făcut toate apărările, cu referire la faptele comise, corect stabilite și

recunoscute de altfel, că schimbarea încadrării juridice nu privește încadrarea

faptelor într-o altă infracțiune prevăzută de Codul penal ci doar înlăturarea

dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen., așa încât nu poate fi primită apărarea

privind neasigurarea dreptului la apărare al inculpaților ca urmare a

schimbării încadrării juridice.

Potrivit art. 81 alin. (3) C. pen.,

anterior modificării acestuia prin O.U.G. nr. 207/2000, aplicat în raport de

dispozițiile art. 13 din același cod, suspendarea condiționată a executării

pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani.

Or, inculpații au fost condamnați

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.

a), d) și e) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 5 la 20 ani, așa încât

suspendarea condiționată a executării pedepselor a fost dispusă cu nesocotirea

dispozițiilor art. 81 alin. (3) C. pen.

În consecință, recursul în anulare

este fondat și sub aspectul acestei critici, în cauză fiind incident cazul de

casare prevăzut de art. 385 pct. 17

1

C. proc. pen., corespunzător

cazului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7

1

teza I din

același cod.

Examinând hotărârile atacate, se

constată că, în raport de gradul concret de pericol social al faptelor comise,

modul și împrejurările săvârșirii acestora, urmarea produsă, precum și persoana

inculpaților, care sunt infractori primari, în mod corect s-a reținut de către

prima instanță circumstanțe atenuante judiciare în favoarea inculpaților,

apreciindu-se că scopul și funcțiile pedepsei pot fi realizate prin aplicarea

unor pedepse coborâte sub minimul special prevăzut de norma incriminatoare.

Ca atare, sub aspectul cuantumului

și modalității de executare, prin privare de libertate, pedepsele apar ca fiind

just individualizate, cu aplicarea cumulativă a criteriilor prevăzute în art.

72 C. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate cu

privire la încadrările juridice reținute inculpaților, iar hotărârea instanței

de recurs și cu privire la modalitatea de executare a pedepselor aplicate

acestora, va înlătura dispozițiile art. 81 C. pen., va schimba încadrarea

juridică din infracțiunile prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74, art. 76 lit. b) C. pen. în opt

infracțiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C.

pen., cu aplicarea art. 74, art. 76 lit. b) C. pen., pentru fiecare inculpat.

În baza textelor legale menționate

va condamna pe inculpați la câte opt pedepse de câte 3 ani închisoare, va face

aplicația art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., urmând ca inculpații

menționați să execute, fiecare, 3 ani închisoare.

Totodată, din pedeapsa aplicată se

va deduce, pentru fiecare inculpat, perioada executată prin reținere și arest

preventiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței penale nr. 28 din 21 februarie 2001 a Tribunalului Suceava,

deciziei penale nr. 247 din 8 octombrie 2001 a Curții de Apel Suceava și

deciziei nr. 2399 din 14 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Casează hotărârile atacate, cu

privire la încadrările juridice reținute inculpaților S.I., C.V. și M.V., iar

decizia nr. 2399 din 14 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală,

și cu privire la modalitatea de executare a pedepselor aplicate acestora.

Înlătură aplicarea dispozițiilor

art. 81 C. pen. pentru toți inculpații.

În baza art. 334 C. proc. pen.

schimbă încadrările juridice reținute inculpaților S.I., C.V. și M.V. din

infracțiunile prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74, art. 76 lit. b) C. pen. în 8

infracțiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C.

pen., cu aplicarea art. 74, art. 76 C. pen., pentru fiecare inculpat, texte de

lege în baza cărora condamnă pe inculpații menționați la câte 8 pedepse de câte

3 ani închisoare, fiecare.

Conform art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., inculpații S.I., C.V. și M.V., vor executa pedeapsa de câte 3

ani închisoare, fiecare.

Face aplicarea art. 71, art. 64 C.

pen.

Deduce din pedepse, pentru fiecare

inculpat, perioada executată prin reținere și arest preventiv de la 26 iunie

1999 până la 26 iulie 1999.

Pronunțată în ședință publică azi, 6

octombrie 2003.