ÎCCJ, Decizia nr. 304/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 7 iulie 1999, S.C. P. S.A. Craiova a chemat în judecată S.C. B. S.A., sucursala Craiova, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea pârâtei la înlăturarea poziției de debitoare a reclamantei. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâta a dispus debitarea automată a contului acesteia cu suma de 52.617,83 mărci germane, încălcându-se astfel Convenția privind evitarea dublei impuneri, cu referire la sumele bănești datorate pentru cumpărarea din Italia a unor instalații automatizate pentru producerea biscuiților. Prin întâmpinare și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, Direcției Generale a Finanțelor Publice Dolj și B.I.R., pârâta a invocat lipsa culpei sale, susținând că, prin plata efectuată, și-a executat obligațiile asumate prin scrisoarea de garanție bancară.

Prin sentința nr. 580 din 10 aprilie 2000, Tribunalul Dolj, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea precizată formulată de S.C. P. S.A. Craiova și a obligat pârâta B.C.R. să înlăture poziția debitoare privind pe reclamantă, pentru suma de 67.211,16 mărci germane. Prin aceeași hotărâre, instanța a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție, apreciind că numai cererea principală este în stare de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a cumpărat, în anul 1998, de la firma italiană P., o linie tehnologică pentru fabricarea biscuiților. Plata prețului acestei linii tehnologice a fost garantată de fosta B., care a emis o scrisoare de garanție de aval, a 10 bilete la ordin în valoare totală de 4.747.703,33 mărci germane.

Biletele la ordin menționate se află la B.I.R. Milano Italia, ca urmare a cesionării lor de către beneficiarul primar, respectiv vânzătorul P. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 83/1998, veniturile realizate de nerezidenți în România se impozitează prin stopaj la sursă, prin reținerea unei cote de 10%, cu mențiunea că acest impozit se calculează, se reține și se varsă la bugetul de stat, de către plătitorul de venituri. Nefăcându-se dovada că, fie vânzătorul – persoană juridică, fie venitul respectiv, sunt exceptate de la impunere, reclamantul ordonator de credite a dispus virarea la buget a cotei de 10% pentru veniturile realizate din dobânzi de societatea străină, nerezidentă în România.

În considerarea calității sale de garant, ce s-a angajat la plata integrală a fiecărui bilet la ordin, banca nu a respectat destinația plăților, conform mențiunilor din dispozițiile de plată valutară externă, virând întreaga sumă. Rezultă astfel că reclamanta a respectat întocmai prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 83/1998, iar calitatea băncii, de garant a plății prețului liniei tehnologice menționate, nu justifică modificarea sumelor înscrise în dispoziția de plată. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel pârâții B.C.R., sucursala Dolj, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare și Direcția Finanțelor Publice Dolj. Pârâta B.C.R. a invocat lipsa calității procesuale pasive, susținând că este succesoare a B., însă creanța în litigiu a fost cesionată Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare.

Totodată, aceasta a mai susținut că prima instanță a stabilit eronat raporturile dintre părți și, pe cale de consecință, obligațiile acestora. Astfel, B. a avalizat biletele la ordin emise de reclamantă, asumându-și obligația de a le achita integral, în cazul în care aceasta din urmă nu ar fi efectuat plata. La scadență, B.I.R., ca posesoare a biletelor la ordin, le-a prezentat la plată. Cum reclamanta nu a efectuat plata integrală a acestora și nu a adresat protest, B. a efectuat plata, exercitând apoi dreptul de regres împotriva S.C. P. S.A. Apelanta-pârâtă a susținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 83/1998, deoarece banca italiană este rezident al statului italian și a remis părții române certificat în acest sens, așa încât în cauză este incidentă excepția prevăzută de art. 12 alin. (1) din actul normativ menționat.

Apelanta-pârâtă Direcția Finanțelor Publice Dolj, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, a criticat hotărârea primei instanțe numai sub aspectul disjungerii cererii de chemare în garanție. Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 164 din 8 martie 2001, a respins apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondate. Pentru a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta B.C.R., instanța de control judiciar a reținut că debitarea contului reclamantei s-a făcut pe măsura onorării la plată a fiecărui bilet la ordin, iar cesionarea către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare a avut la bază această debitare și valorificarea pretinsului drept de regres.

Pentru a respinge apelul declarat de către această pârâtă, instanța de apel a reținut că B.C.R. nu a făcut dovada existenței avalului, în condițiile art. 34 din Legea nr. 58/1934. Ca atare, obligația de garantare a plății își are temeiul în scrisoarea de garanție bancară și nu în aval. Totodată, aceeași pârâtă, nu a făcut nici dovada că banca italiană a solicitat executarea scrisorii de garanție și a debitat contul reclamantei, fără a solicita precizarea, cu referire la plățile efectuate, a poziției băncii italiene. S-a mai reținut că, efectuând plățile, banca română trebuia să țină cont, concomitent, atât de O.G. nr. 83/1998 cât și de Convenția privind evitarea dublei impuneri încheiată între România și Italia.

Astfel, potrivit convenției menționate, „dobânzile provenind dintr-un stat contractant și plătite unui rezident al celuilalt stat contractant sunt impozabile în celălalt stat contractant. Totuși aceste dobânzi pot fi impuse în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislația acestui stat, însă dacă persoana care încasează dobânzile este beneficiarul lor efectiv, impozitul astfel stabilit nu poate depăși 10% din suma dobânzilor. Autoritățile competente ale statelor contractante vor stabili de comun acord modalitățile de aplicare a acestei limitări”. Or, O.G. nr. 83/1998 intrase în vigoare la data plății biletelor la ordin și însăși pârâta a solicitat reclamantei, cu scrisoarea nr. 8633 din 8 decembrie 1998, să se conformeze dispozițiilor acestui act normativ și să se informeze cu privire la condițiile în care poate fi scutită de plata impozitului în România.

Pe de altă parte, cu adresele depuse la dosarul cauzei, Ministerul Finanțelor Publice confirmă corectitudinea operațiunilor, privitoare la reținerea cotei de impozit de 10%, efectuate de reclamantă. Reclamanta a mai depus la dosarul cauzei dovezi eliberate de banca italiană, din care rezultă calitatea de rezidentă a statului italian și că în baza certificatului de atestare a plății impozitului prin stopaj la sursă, aceasta va deduce impozitul în Italia. În raport de această modalitate de aplicare a impunerii venitului, rezultă că pârâta, incluzând și cota de 10% din suma dobânzilor, și-a asumat riscul acestei plăți și nu poate invoca, în contra reclamantei, popria-i culpă. Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtele Direcția Finanțelor Publice Dolj și B.C.R., sucursala Jiul, au declarat recurs, ambele reiterând criticile formulate prin apelurile declarate împotriva sentinței.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1161 din 19 februarie 2002, a respins ambele recursuri declarate în cauză, ca nefondate, reținând că instanța de control judiciar a aplicat judicios, la situația de fapt corect stabilită, normele legale incidente. Împotriva tuturor hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. S-a arătat că la data de 27 septembrie 1997, B. s-a angajat, prin garanția de plată nr. 11/60023, să plătească societății comerciale P. S.R.L.

din Italia, suma de 4.747.703,33 mărci germane. Din examinarea acestui înscris rezultă că, pentru suma respectivă, reclamanta S.C. P. S.A. trebuia să emită câteva cambii pentru efectuarea plății ratelor ce decurgeau din contractul nr. 765 din 5 iunie 1997, încheiat de această societate cu P. Italia. Totodată, în angajamentul de plată se prevedea că respectivele cambii urmau a fi plătite deținătorului, la scadență, fără a fi supuse unor taxe, impozite, încasări, obligații, colectări de datorii, în prezent sau în viitor. În situațiile în care cambiile nu erau plătite la scadență, B. era obligată să facă plata, conform angajamentului menționat, indiferent de valabilitatea contractului menționat, renunțând la toate drepturile de obiecție și de apărare care rezultă ca urmare a datoriei principale.

Așadar, angajamentul de plată a dat naștere unei obligații independente și abstracte a B. față de beneficiarul italian. Ca atare, pentru bancă nu avea relevanță dacă obligația reclamantei s-a stins și, pe cale de consecință, nu putea opune creditorului, respectiv societății comerciale italiene, excepțiile ce ar fi putut fi invocate de reclamantă. Din actele dosarului rezultă că reclamanta nu a plătit în întregime suma menționată în contractul încheiat cu societatea italiană și în angajamentul de plată, invocând reținerea, în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 83/1998, a procentului de 10% reprezentând impozit pe profitul obținut de P. din Italia. În consecință, B.C.R., în raport de obligațiile asumate prin scrisoarea de garanție, a plătit întreaga sumă, din surse proprii, înregistrând astfel un prejudiciu.

Așadar, în raport de obligațiile asumate de cele două părți, rezultă că instanțele au soluționat litigiul fără să aplice dispozițiile art. 969 C. civ., cu referire la scrisoarea de garanție bancară. S-a mai susținut că banca italiană, făcând trimitere expresă la scrisoarea de garanție menționată, a solicitat băncii române să-și onoreze obligațiile asumate și să efectueze plata diferențelor neplătite de emitentul cambiilor. În consecință, banca română nu putea invoca drept motiv de neplată a restanțelor apărarea reclamantei, în sensul aplicării prevederilor O.G. nr. 83/1998. Pe de altă parte, banca română fiind un terț față de contractul încheiat între reclamantă și partenerul italian, nu se poate reține că aceasta a efectuat în mod greșit plata, fără să aibă în vedere actul normativ menționat.

De altfel, din interpretarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 83/1998 și prevederilor art. 11 din Convenția pentru evitarea dublei impuneri în materie de impozit pe venit, încheiată între Guvernul României și Guvernul Italiei și ratificată prin Decretul nr. 82/1977, rezultă că dobânzile dintr-un stat contractant sunt impozabile în celălalt stat contractant, așa că reclamanta a reținut cota de 10% cu titlu de impozit în mod greșit. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 12 alin. (1) din O.G.

nr. 83/1998 „în situația în care există convenții pentru evitarea dublei impuneri, sunt aplicabile prevederile acelor convenții, coroborate cu prevederile art. 5”. Prin alin. (2) al aceluiași articol s-a stabilit că „pentru aplicarea prevederilor convențiilor de evitare a dublei impuneri, beneficiarul venitului va prezenta organelor fiscale din România certificatul de rezidență fiscală, eliberat de organul fiscal din țara de rezidență, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv și că îi sunt aplicabile prevederile convenției de evitare a dublei impuneri”. În speță, o astfel de convenție există. Astfel, la data de 14 ianuarie 1977, a fost încheiată între Guvernul României și Guvernul Republicii Italiene Convenția pentru evitarea dublei impuneri în materie de impozite pe venit și pe avere și pentru prevenirea evaziunii fiscale.

Potrivit art. 11 alin. (1) din această convenție „dobânzile provenind dintr-un stat contractant și plătite unui rezident al celuilalt stat contractant sunt impozabile în acest celălalt stat”. Prin alin. (2) al aceluiași articol s-a stabilit că „totuși, aceste dobânzi pot fi impuse în statul contractant din care provin și în conformitate cu legislația acestui stat însă, dacă persoana care încasează dobânzile este beneficiarul lor efectiv, impozitul astfel stabilit nu poate depăși 10% din suma dobânzilor”. Din economia textelor legale menționate nu rezultă caracterul imperativ, cu caracter de exclusivitate, al dispoziției de impozitare în statul contractant al cărui rezident este beneficiarul veniturilor supuse impozitării.

Dimpotrivă, acest impozit poate fi reținut, alternativ, fie prin stopaj la sursă, fie în statul contractant al cărui rezident este beneficiarul veniturilor. Or, motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I invocat prin recursul în anulare implică o încălcare esențială a legii, respectiv nesocotirea unor norme de ordine publică. Mai mult, admisibilitatea recursului în anulare este supusă îndeplinirii cumulative a celor două condiții și anume, condiția existenței unei încălcări esențiale a legii și condiția ca această încălcare să fi determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În cauză, soluția alternativă de impozitare, prin stopaj la sursă, stabilită prin art. 12 alin. (2) din convenție, se regăsește în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 83/1998, privitoare la aplicarea unei cote de impozit de 10% asupra veniturilor realizate în România și plătite nerezidenților, impozit care se calculează, se reține și se varsă de către plătitorii de venituri. În raport de normele legale menționate, în mod corect instanțele au reținut incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 83/1998, cu referire la art. 12 alin. (2) din convenția bilaterală referitoare la evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale. Mai mult, în cauză beneficiarul venitului, P. Italia nu a prezentat certificatul de rezidență fiscală prevăzut de art. 12 alin. (2) din O.G. nr. 83/1998, împrejurare în raport de care impunerea venitului nu era supusă convenției ci dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din ordonanța menționată.

Pe de altă parte, convenția menționată, vizând concomitent evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale a stabilit prin art. 30, cu referire la impozitele încasate în unul din cele două state contractante prin reținere la sursă, procedura de restituire. Ca atare, în raport de cele arătate, criticile formulate prin recursul în anulare, sub acest aspect, se constată a fi neîntemeiate. Este necontestat în cauză că B. a emis în favoarea vânzătorului P. Italia o scrisoare de garanție. Sub un prim aspect este de reținut că în scrisoarea de garanție nr. 11/60023 a fost înscrisă mențiunea „această garanție este întocmită în conformitate cu legislația din România”, în raport de care se poate conchide că banca a avut în vedere și dispozițiile art. 12 alin. (2) din convenția menționată, ratificată prin Decretul nr. 82/1977.

Sub un al doilea aspect, este adevărat că, prin modul de redactare al garanției de plată emise de B., aceasta are forma angajamentului de plată. Potrivit regimului juridic specific acestei categorii de garanție bancară, este adevărat că obiecțiunile la plată, avându-se în vedere independența obligației băncii față de obligațiile asumate reciproc de partenerii din contractul comercial internațional, sunt formulate de bancă cu maximă prudență. Aceasta nu exclude însă, în mod absolut, posibilitatea băncii de a opune obiecțiuni la cererea de plată a garanției. Or, banca a fost notificată cu privire la reținerea impozitului la sursă și, pe cale de consecință, reducerea obligației de plată față de partenerul extern al reclamantei.

Cum reținerea procentului de 10% a fost făcută de reclamantă în temeiul unui act normativ în vigoare, banca avea obligația de a stabili cu banca italiană dacă, în raport de această împrejurare, recurgerea la garanție nu constituie un abuz de drept, situație ce ar fi justificat opoziția la cererea de plată a garanției. Așa fiind, se constată că și sub acest aspect, criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi neîntemeiate. Ca atare, hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 580 din 10 aprilie 2002 a Tribunalului Dolj, secția comercială și de contencios administrativ, deciziei nr. 164 din 8 martie 2001 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, și deciziei nr. 1161 din 19 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică azi, 6 octombrie 2003.