ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 745/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1873 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași și sentinței civile nr.136 din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iași. La apelul nominal se prezintă consilier juridic P.T.pentru intimata SC „T.” SA Iași, lipsind intimata-contestatoare C.V.E. Procedura completă. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și pe fond respingerea contestației ca tardiv formulată. Consilier juridic P.T.solicită admiterea recursului în anulare astfel cum a fost formulat. După închiderea dezbaterilor, s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de intimata-contestatoare.

C U R T E A , Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin dispoziția nr.316 din 22 februarie 1999 emisă de directorul general al S.C. T. SA Iași s-a desfăcut, în temeiul art.130 lit.a din C.mun., contractul de muncă al numitei C.V.E.– operator calculatoare rețele. La data de 10 octombrie 2000, C.V.E.a contestat în justiție măsura de concediere, solicitând anularea dispoziției și reintegrarea în postul deținut anterior disponibilizării cu motivarea că dispoziția nu a fost comunicată în termenul prevăzut de art.134 alin.2 din C.mun., iar măsura disponibilizării a fost luată de către societatea pârâtă cu încălcarea O.G.nr.9/1997 și a contractului colectiv de muncă.

Prin întâmpinare pârâta S.C. T. SA Iași a invocat excepția de tardivitate a contestației. Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Iași, prin sentința civilă nr.136 din 10 ianuarie 2001, a înlăturat excepția de neconstituționalitate și a respins excepția de tardivitate a contestației, ambele excepții invocate de pârâtă. A admis contestația formulată de C.V.E., a anulat dispoziția de desfacere a contractului de muncă și a fost obligată pârâta să o reintegreze pe contestatoare în funcția deținută anterior, cu plata drepturilor bănești.

Instanța a reținut că excepția privind tardivitatea contestației nu este întemeiată deoarece pârâta nu a comunicat contestatoarei dispoziția prin care s-a dispus măsura desfacerii contractului de muncă, iar primirea de către contestatoare a carnetului de muncă, a plăților compensatorii, a ajutorului de șomaj și a îndemnizației de sprijin, nu sunt elemente de natură să suplinească obligativitatea comunicării prevăzută de art.134 alin.2 C.mun., contestația fiind considerată ca introdusă în termen. Pe fond, prima instanță a apreciat că desfacerea contractului de muncă s-a făcut fără respectarea procedurilor prevăzute de legislația în vigoare, menite să asigure o protecție corespunzătoare a salariaților, pârâta încălcând dispozițiile O.U.G.

nr.9/1997, potrivit cu care, în situația desfacerii colective a contractelor de muncă în temeiul art. 130 llit.a din C.mun., trebuie să existe programe de restructurare, privatizare sau lichidare, iar măsura nu poate fi luată, decât după 60 de zile de la data aprobării ei de către Adunarea Generală a Asociaților. Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat la 21 iulie 1998 firma cehă „Z.V.” SA a devenit acționar majoritar la S.C. T. SA Iași și s-a obligat să respecte contractul colectiv de muncă precum și drepturile salariaților prevăzute în contractele individuale de muncă. Această obligație nu a fost îndeplinută, deoarece, prin decizia nr.9 din 7 ianuarie 1999 Consiliul de Administrație al pârâtei a trecut la concedierea unui număr de 1278 salariați, fără a exista un program de restructurare și o nouă organigramă, aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor.

Împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Iași a declarat recurs pârâta S.C. T. SA Iași care a reiterat, de această dată ca motiv de casare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.134 alin.2 din C.mun., întrucât ar contraveni prevederilor art.150 din Constituție. Tribunalul Iași, prin încheierea de ședință din 26 martie 2001, a suspendat judecata contestației în temeiul art.23 din Legea nr.47/1992 și art.244 C.proc.civ. și a înaintat dosarul cauzei Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate. Curtea Constituțională, prin decizia nr.205 din 26 iunie 2001, a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.134 alin.2 din C.mun..

Prin decizia civilă nr.1873 din 7 septembrie 2001 Tribunalul Iași a respins recursul declarat de pârâta S.C. T. SA Iași împotriva sentinței dată de judecătorie. La data de 6 septembrie 2002, în temeiul art.330 alin.2 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin OUG nr.138 din 2 octombrie 2000 și nr.59 din 27 aprilie 2001, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză susținând că au fost date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În motivarea recursului în anulare s-a arătat că instanțele s-au pronunțat asupra excepției de tardivitate numai în raport cu art.134 alin.2 din C.mun.

deși acest text de lege nu cuprinde dispoziții referitoare la termenul în care se poate formula contestația împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, precum și la data de la care acesta începe să curgă. Cu privire la data de la care începe să curgă termenul pentru sesizarea organului de jurisdicție a muncii, art.176 alin.1 din C.mun. făcea distincție, după cum legea prevedea sau nu necesitatea comunicării actului, iar în cazul dispoziției de desfacere a contractului de muncă, termenul începea să curgă de la momentul comunicării, deoarece norma juridică prevăzută de art.134 alin.2 din C.mun. avea caracter imperativ. Art.176 alin.1 C.mun.

a fost, însă, abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, iar acest act normativ, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000, păstrează termenul de 30 de zile pentru formularea contestației, dar are dispoziții diferite în ceea ce privește data de la care începe să curgă acest termen. În acest sens sunt invocate în recursul în anulare prevederile art.73 lit.a din Legea nr.168/1999 potrivit cu care măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă, pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cei interesați au luat cunoștință de măsura dispusă.

Se apreciază că în speță există conflict de legi în timp referitor la data de la care a început să curgă termenul pentru contestarea dispoziției de desfacere a contractului de muncă al contestatoarei, întrucât la data emiterii acesteia (22 februarie 1999) era în vigoare art.176 din C.mun., iar contestația s-a formulat la 10 octombrie 2000, după intrarea în vigoare a Legii nr.168/1999.

Întrucât contestatoarea nu a depus la dosarul cauzei acte care să ateste comunicarea de către pârâtă a dispozițiilor de desfacere a contractului de muncă, în motivarea recursului în anulare se susține că termenul de 30 de zile, pentru sesizarea organelor de jurisdicție a muncii, a început să curgă de la 1 ianuarie 2000, data intrării în vigoare a Legii nr.169/1999, fiind supus dispozițiilor acestui act normativ, în puterea efectului său îmediat, astfel că acest conflict de legi în timp se rezolvă conform principiului aplicării imediate a legii noi, care guvernează acțiunea în timp a legii civile, fiind exclusă supraviețuirea legii vechi. Întrucât în cauză există o situație juridică obiectivă, legea nouă se aplică imediat, înlăturând posibilitatea supraviețuirii legii vechi, întrucât supraviețuirea acesteia poate interveni numai atunci când nu ar conduce la amânarea aplicării unor norme de ordine publică, de interes general, cuprinse în noua lege.

În speță, efectele ei sunt supuse dispozițiilor noii legi, de la data intrării ei în vigoare, fără ca prin aceasta, noua lege să retroactiveze. Astfel, art.176 din C.mun. a fost abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, iar art.73 lit.a din același act normativ, conține o normă imperativă. Se arată în recursul în anulare că deși contestația a fost formulată după aproximativ doi ani de la data emiterii dispoziției de concediere, din actele dosarului rezultă cu certitudine că fosta salariată a cunoscut măsura desfacerii contractului de muncă, chiar de la data când a fost emisă dispoziția.

Încasând plățile compensatorii ce i se cuveneau conform contractului colectiv de muncă, beneficiind de plata ajutorului de șomaj potrivit dispozițiilor legale și de echivalentul bănesc pentru perioada de preaviz, s-a apreciat că la momentul intrării în vigoare a Legii nr.168/1999 contestatoarea a avut cunoștință despre măsura dispusă de unitate, astfel încât, termenul de 30 de zile pentru formularea contestației, a început să curgă de la 1 ianuarie 2000, data intrării în vigoare a acestui act normativ. S-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și respingerea contestației ca tardiv formulată. Recursul în anulare nu este fondat. Raporturile juridice de muncă dintre angajatorul S.C.

T. SA Iași și salariata C.V.E.au încetat în baza dispoziției nr.316 din 22 februarie 1999 emisă în perioada de timp în care era în vigoare C.mun. (Legea nr.10 din 23 noiembrie 1972). Potrivit art.134 din acest act normativ, desfacerea contractului de muncă, în toate situațiile, se stabilește prin dispoziția scrisă a conducerii unității, cu arătarea motivelor, a prevederilor legale pe care se întemeiază, a termenelor, precum și a organelor la care măsura luată se poate ataca. Dispoziția de desfacere a contractului de muncă se comunică în scris în termen de 5 zile de către unitate. Ea își produce efectele de la data comunicării. Conform art.1706 alin.1 din același cod, termenul de sesizare a organelor de soluționare a litigiilor de muncă este de 30 de zile de la data comunicării, în cazul în care legea prevede necesitatea unei comunicări iar în celelalte cazuri, de la data când cel interesat a luat cunoștință de măsura sau împrejurarea care a determinat litigiul.

Prin dispoziția potrivit căreia unitatea este obligată să comunice în scris celui în cauză desfacerea contractului de muncă, cu arătarea motivelor și precizarea textelor pe care se întemeiază, s-a urmărit, pe de o parte, ca cel în cauză să cunoască motivele desfacerii contractului pentru a-și face apărarea corespunzătoare în cazul în care înțelege să conteste măsura luată, iar pe de altă parte, s-a avut în vedere ca motivele arătate să nu poată fi schimbate ulterior. Comunicarea are deci ca scop, pe lângă posibilitatea ce se dă celui în cauză de a se apăra în cazul unui asemenea act, crearea unor garanții împotriva eventualelor abuzuri din partea angajatorilor.

Doctrina și jurisprudența au fost și sunt unanime în interpretarea potrivit căreia cerința comunicării scrise a măsurii de concediere nu poate fi înlocuită prin alte mijloace sau dovedită cu alte probe din care, eventual, s-ar deduce că persoana interesată a aflat în alt mod de existența dispoziției de desfacere a contractului. Așa fiind, înștiințarea verbală cu privire la încetarea raporturilor de muncă sau încasarea de către salariat a unor drepturi bănești plătite de angajator nu echivalează cu o comunicare în sensul legii și nu declanșează curgerea termenului de sesizare a organelor de soluționare a litigiilor de muncă.

Este necontestat în cauză că dispoziția de concediere nu a fost comunicată salariatei în condițiile prescrise de textele citate, iar sesizarea organului de jurisdicție a muncii a avut loc la data de 10 octombrie 2000, când era în vigoare Legea nr.168 din 12 noiembrie 1999 (potrivit art.90, Legea nr.168/1999 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000). Recursul în anulare este structurat pe ideea conform căreia, în speță, există conflict de legi în timp având în vedere că dispoziția de concediere a fost emisă la data când erau în vigoare prevederile art.176 C.mun., iar contestația a fost formulată când intrase deja în vigoare Legea nr.168/1999, care, prin art.91, a abrogat expres dispozițiile art.176 din C.mun.

și că acest conflict nu poate fi rezolvat decât prin consacrarea principiului aplicării imediate a legii noi, fiind exclusă supraviețuirea legii vechi (a C.mun.). Soluția cerută în recursul în anulare nu poate fi primită pentru că în speța dedusă judecății nu există conflict de legi în timp. Astfel, prin art.91 din Legea nr.168/1999 au fost abrogate numai art.174-179 din C.mun. (aprobat prin Legea nr.10/1972), nu și prevederile art.134 din același cod, care, imperativ, au continuat să reglementeze situațiile privind desfacerea contractelor de muncă prin dispoziție scrisă a conducerii unității, dispoziție care trebuie să cuprindă temeiurile de fapt și de drept ale măsurii și care se comunică salariatului și că de la data comunicării, măsura de concidiere își produce efectele.

Dispozițiile art.73 lit.a din Legea nr.168/1999 potrivit cu care măsurile unilaterale de încetare a contractului de muncă „pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă” trebuie interpretate în strînsă legătură cu prevederile art.134 C.mun., neabrogate la data introducerii contestației, în sensul că „luarea la cunoștință a măsurii dispuse” nu poate avea loc în mod legal decât urmare a comunicării măsurii către cel îndreptățit să o conteste la organele de jurisdicție a muncii. Dacă legiuitorul ar fi dorit să suprime instituția juridică a comunicării dispoziției de concediere ar fi făcut-o în mod expres și cum nu a dorit înlăturarea instituției, textul art.134 C.mun.

trebuie să-și găsească aplicabilitatea firească în sensul că de îndeplinirea comunicării sunt legate atât efectele măsurii care se produc numai de la acea dată, cât și posibilitatea de a lua la cunoștință și a contesta măsura unilaterală a unității. Cum în cauză unitatea pârâtă nu a comunicat contestatoarei decizia de desfacere a contractului de muncă, contestația din 10 octombrie 2000 se constată a fi făcută în termen și deoarece recursul în anulare a vizat numai aspectul discutat, el se privește ca nefondat și va fi respins în consecință. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul în anulare declatrat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1873 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași și sentinței civile nr.136 din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2003.