ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 745/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 745/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-a

luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile

nr.1873 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași și sentinței civile nr.136

din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iași.

La

apelul nominal se prezintă consilier juridic P.T.pentru intimata SC „T.” SA

Iași, lipsind intimata-contestatoare C.V.E.

Procedura

completă.

Reprezentanta

Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului în anulare, casarea

hotărârilor pronunțate în cauză și pe fond respingerea contestației ca tardiv

formulată.

Consilier

juridic P.T.solicită admiterea recursului în anulare astfel cum a fost

formulat.

După

închiderea dezbaterilor, s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de

intimata-contestatoare.

C

U R T E A ,

Asupra

recursului  în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin

dispoziția nr.316 din 22 februarie 1999 emisă de directorul general al S.C. T.

SA Iași s-a desfăcut, în temeiul art.130 lit.a din C.mun., contractul de muncă

al numitei C.V.E.– operator calculatoare rețele.

La

data de 10 octombrie 2000, C.V.E.a contestat în justiție măsura de concediere,

solicitând anularea dispoziției și reintegrarea în postul deținut anterior

disponibilizării cu motivarea că dispoziția nu a fost comunicată în termenul

prevăzut de art.134 alin.2 din C.mun., iar măsura disponibilizării a fost luată

de către societatea pârâtă cu încălcarea O.G.nr.9/1997 și a contractului

colectiv de muncă.

Prin

întâmpinare pârâta S.C. T. SA Iași a invocat excepția de tardivitate a

contestației.

Învestită

cu soluționarea cauzei, Judecătoria Iași, prin  sentința civilă nr.136 din 10

ianuarie 2001, a înlăturat excepția de neconstituționalitate și a respins

excepția de tardivitate a contestației, ambele excepții invocate de pârâtă. A

admis contestația formulată de C.V.E., a anulat dispoziția de desfacere a

contractului de muncă și a fost obligată pârâta să o reintegreze pe

contestatoare în funcția deținută anterior, cu plata drepturilor bănești.

Instanța

a reținut că excepția privind tardivitatea contestației nu este întemeiată

deoarece pârâta nu a comunicat contestatoarei dispoziția prin care s-a dispus

măsura desfacerii contractului de muncă, iar primirea de către contestatoare a

carnetului de muncă, a plăților compensatorii, a ajutorului de șomaj și a

îndemnizației de sprijin, nu sunt elemente de  natură să suplinească

obligativitatea comunicării prevăzută de  art.134 alin.2 C.mun., contestația

fiind considerată ca introdusă în termen.

Pe

fond, prima instanță a apreciat că desfacerea contractului de muncă s-a făcut

fără respectarea procedurilor prevăzute de legislația în vigoare, menite să

asigure o protecție corespunzătoare a salariaților, pârâta încălcând

dispozițiile O.U.G. nr.9/1997, potrivit cu care, în situația desfacerii

colective a contractelor de muncă în temeiul art. 130 llit.a din C.mun.,

trebuie să existe programe de restructurare, privatizare sau lichidare, iar

măsura nu poate fi luată, decât după 60 de zile de la data aprobării ei de

către Adunarea Generală a Asociaților.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat la 21 iulie 1998 firma cehă

„Z.V.” SA a devenit acționar majoritar la S.C. T. SA Iași și s-a obligat să

respecte contractul colectiv de muncă precum și drepturile salariaților

prevăzute în contractele individuale de muncă. Această obligație nu a fost

îndeplinută, deoarece, prin decizia nr.9 din 7 ianuarie 1999 Consiliul de

Administrație al pârâtei a trecut la concedierea unui număr de 1278 salariați,

fără a exista un program de restructurare și o nouă organigramă, aprobate de

Adunarea Generală a Acționarilor.

Împotriva

sentinței pronunțate de Judecătoria Iași a declarat recurs pârâta S.C. T. SA

Iași care a reiterat, de această dată ca motiv de casare, excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art.134 alin.2 din C.mun., întrucât ar

contraveni prevederilor art.150 din Constituție.

Tribunalul

Iași, prin încheierea de ședință din 26 martie 2001, a suspendat judecata

contestației în temeiul art.23 din Legea nr.47/1992 și art.244 C.proc.civ. și a

înaintat dosarul cauzei Curții Constituționale în vederea soluționării

excepției de neconstituționalitate.

Curtea

Constituțională, prin decizia nr.205 din 26 iunie 2001, a respins ca

inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.134 alin.2

din C.mun..

Prin

decizia civilă nr.1873 din 7 septembrie 2001 Tribunalul Iași a respins recursul

declarat de pârâta S.C. T. SA Iași împotriva sentinței dată de judecătorie.

La

data de 6 septembrie 2002, în temeiul art.330 alin.2 C.proc.civ., astfel cum a

fost modificat prin OUG nr.138 din 2 octombrie 2000 și nr.59 din 27 aprilie

2001, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a  declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în

cauză susținând că au fost date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În

motivarea recursului în anulare s-a arătat că instanțele s-au pronunțat asupra

excepției de tardivitate numai în raport cu art.134 alin.2 din C.mun. deși

acest text de lege nu cuprinde dispoziții referitoare la termenul în care se

poate formula contestația împotriva deciziei de desfacere a contractului de

muncă, precum și la data de la care acesta începe să curgă.

Cu

privire la data de la care începe să curgă termenul pentru sesizarea organului

de jurisdicție a muncii, art.176 alin.1 din C.mun. făcea distincție, după cum

legea prevedea sau nu necesitatea comunicării actului, iar în cazul dispoziției

de  desfacere a contractului de muncă, termenul începea să curgă de la momentul

comunicării, deoarece norma juridică prevăzută de art.134 alin.2 din C.mun.

avea caracter imperativ.

Art.176

alin.1 C.mun. a fost, însă, abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă, iar acest act normativ, care a

intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000, păstrează termenul de 30 de zile

pentru formularea contestației, dar are dispoziții diferite în ceea ce privește

data de la care începe să curgă acest termen. În acest sens sunt invocate în

recursul în anulare prevederile art.73 lit.a din Legea nr.168/1999 potrivit cu

care măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a

contractului de muncă, pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la

care cei interesați au luat cunoștință de măsura dispusă.

Se

apreciază că în speță există conflict de legi  în timp referitor la data de la

care a început să curgă termenul pentru contestarea dispoziției de desfacere a

contractului de muncă al contestatoarei, întrucât la data emiterii acesteia (22

februarie 1999) era în vigoare art.176 din C.mun., iar contestația s-a formulat

la 10 octombrie 2000, după intrarea în vigoare a Legii nr.168/1999.

Întrucât

contestatoarea nu a depus la dosarul cauzei acte care să ateste comunicarea de

către pârâtă a dispozițiilor de desfacere a contractului de muncă, în motivarea

recursului în anulare se susține că termenul de 30 de zile, pentru sesizarea

organelor de jurisdicție a muncii, a început să curgă de la  1 ianuarie 2000,

data intrării în vigoare a Legii nr.169/1999, fiind supus dispozițiilor acestui

act normativ, în puterea efectului său îmediat, astfel că acest conflict de

legi în timp se rezolvă conform principiului aplicării imediate  a legii noi,

care guvernează acțiunea în timp a legii civile, fiind exclusă supraviețuirea

legii vechi.

Întrucât

în cauză există o situație juridică obiectivă, legea nouă se aplică imediat,

înlăturând posibilitatea supraviețuirii legii vechi, întrucât supraviețuirea

acesteia poate interveni numai atunci când nu ar conduce la amânarea aplicării

unor norme de ordine publică, de interes general, cuprinse în noua lege. În

speță, efectele ei sunt supuse dispozițiilor noii legi, de la data intrării ei

în vigoare, fără ca prin aceasta, noua lege să retroactiveze. Astfel, art.176

din C.mun. a fost abrogat expres prin  art.91 din Legea nr.168/1999 privind

soluționarea conflictelor de  muncă, iar art.73 lit.a din același act normativ,

conține o normă imperativă.

Se

arată în recursul  în anulare că deși contestația a fost formulată după

aproximativ doi ani de la data emiterii dispoziției de concediere, din actele

dosarului rezultă cu certitudine că fosta salariată a cunoscut măsura

desfacerii  contractului de muncă, chiar de la data când a fost emisă

dispoziția. Încasând plățile compensatorii ce i se cuveneau conform

contractului colectiv de muncă, beneficiind de plata ajutorului de șomaj

potrivit dispozițiilor legale și de echivalentul bănesc pentru perioada de

preaviz, s-a apreciat că la momentul intrării în vigoare a Legii nr.168/1999

contestatoarea a avut cunoștință despre măsura dispusă de unitate, astfel

încât, termenul de 30 de zile pentru formularea contestației, a început să

curgă de la 1 ianuarie 2000, data intrării în vigoare a acestui act normativ.

S-a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și

respingerea contestației ca tardiv formulată.

Recursul

în anulare nu este fondat.

Raporturile

juridice de muncă dintre angajatorul S.C. T. SA Iași și salariata C.V.E.au

încetat în baza dispoziției nr.316 din 22 februarie 1999 emisă în perioada de

timp în care era în vigoare C.mun. (Legea nr.10 din 23 noiembrie 1972).

Potrivit

art.134 din acest act normativ, desfacerea contractului de muncă, în toate situațiile,

se stabilește prin dispoziția scrisă a conducerii unității, cu arătarea

motivelor, a prevederilor legale pe care se întemeiază, a termenelor, precum și

a organelor la care măsura luată se poate ataca.

Dispoziția

de desfacere a contractului de muncă se comunică în scris în termen de 5 zile

de către unitate.  Ea își produce efectele de la data comunicării.

Conform

art.1706 alin.1 din același cod, termenul de sesizare a organelor de

soluționare a litigiilor de muncă este de 30 de zile de la data comunicării, în

cazul în care legea prevede necesitatea unei comunicări iar în celelalte

cazuri, de la data când cel interesat a luat cunoștință de măsura sau

împrejurarea care a determinat litigiul.

Prin

dispoziția potrivit căreia unitatea este obligată să comunice  în scris celui

în cauză desfacerea contractului de muncă, cu arătarea motivelor și precizarea

textelor pe care se întemeiază, s-a urmărit, pe de o parte, ca cel în cauză să

cunoască motivele desfacerii contractului pentru a-și face apărarea corespunzătoare

în cazul în care înțelege să conteste măsura luată, iar pe  de altă parte, s-a

avut în vedere ca motivele arătate să nu poată fi schimbate ulterior.

Comunicarea are deci ca scop, pe lângă posibilitatea ce se dă celui în cauză de

a se apăra în cazul unui asemenea act, crearea unor garanții împotriva

eventualelor abuzuri din partea angajatorilor.

Doctrina

și jurisprudența au fost și sunt  unanime în interpretarea potrivit căreia

cerința comunicării scrise a măsurii de concediere nu poate fi înlocuită prin

alte mijloace sau dovedită cu alte probe din care, eventual, s-ar deduce că

persoana interesată a aflat în alt mod de existența dispoziției de desfacere a

contractului. Așa fiind, înștiințarea verbală cu privire la încetarea

raporturilor de muncă sau încasarea de către salariat a unor drepturi bănești

plătite de angajator nu echivalează cu o comunicare în sensul legii și nu

declanșează curgerea termenului de sesizare a organelor de soluționare a

litigiilor de muncă.

Este

necontestat în cauză că dispoziția de concediere nu a  fost comunicată

salariatei în  condițiile prescrise de textele citate, iar sesizarea organului

de jurisdicție a muncii a avut loc la data de 10 octombrie 2000, când era în

vigoare Legea nr.168 din 12 noiembrie 1999 (potrivit art.90, Legea nr.168/1999

a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000).

Recursul

în anulare este structurat pe ideea conform căreia, în speță, există conflict

de legi în timp având în vedere că dispoziția de concediere a fost emisă la

data când erau în vigoare prevederile art.176 C.mun., iar contestația a fost

formulată când intrase deja în vigoare Legea nr.168/1999, care, prin art.91, a

abrogat expres dispozițiile art.176 din C.mun. și că acest conflict nu poate fi

rezolvat decât prin consacrarea principiului aplicării imediate a legii noi,

fiind exclusă supraviețuirea  legii vechi (a C.mun.).

Soluția

cerută în recursul în anulare nu poate fi primită pentru că în speța dedusă

judecății nu există conflict de legi în timp. Astfel, prin art.91 din Legea nr.168/1999

au fost abrogate numai art.174-179 din C.mun. (aprobat prin Legea nr.10/1972),

nu și prevederile art.134 din același cod, care, imperativ, au continuat să

reglementeze situațiile privind desfacerea contractelor de muncă prin

dispoziție scrisă a conducerii unității, dispoziție care trebuie să cuprindă

temeiurile de fapt și de drept ale măsurii și care se comunică salariatului și

că de la data comunicării, măsura de concidiere își produce efectele.

Dispozițiile

art.73 lit.a din Legea nr.168/1999 potrivit cu care măsurile unilaterale de

încetare a contractului de muncă „pot fi contestate în termen de 30 de zile de

la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă” trebuie

interpretate în strînsă legătură cu prevederile art.134 C.mun., neabrogate la

data introducerii contestației, în sensul că „luarea la cunoștință a măsurii

dispuse” nu poate avea loc în  mod legal decât urmare a comunicării măsurii

către cel  îndreptățit să o conteste la organele de jurisdicție a muncii.

Dacă

legiuitorul ar fi dorit să suprime instituția juridică a comunicării

dispoziției de concediere ar fi făcut-o în mod expres și cum nu a dorit

înlăturarea instituției, textul art.134 C.mun. trebuie să-și găsească

aplicabilitatea firească în sensul că de îndeplinirea comunicării sunt legate

atât efectele măsurii care se produc numai de la acea dată, cât și

posibilitatea de a lua la cunoștință și a contesta măsura unilaterală a

unității.

Cum

în cauză unitatea pârâtă nu a comunicat contestatoarei decizia de desfacere a

contractului de muncă, contestația din 10 octombrie 2000 se constată a fi

făcută în termen și deoarece recursul în anulare a vizat numai aspectul

discutat, el se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul în anulare declatrat de Procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1873 din 7

septembrie 2001 a Tribunalului Iași și sentinței civile nr.136 din 10 ianuarie

2001 a Judecătoriei Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 februarie 2003.