ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1244/2003

Decizia nr. 1244 Dosar nr. 2781/2002 Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 19 mai 1999 R.M.G. și R.M.T. au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. O. SA pentru a fi obligați să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 58 situat în București, trecut abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974. În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu în baza contractului nr. 7613 din 23 septembrie 1972 pentru construirea de locuințe proprietate personală încheiat cu fostul O.C.L.P.P. și a contractului de împrumut nr. 57359 din 7 noiembrie 1972 încheiat cu CEC, filiala municipiului București.

Ulterior, prin decizia nr. 831 din 23 iunie 1981 Comitetul executiv al fostului Consiliu popular al Municipiului București, în baza Decretului nr. 223/1974 a dispus trecerea în proprietatea statului a apartamentului în discuție pe considerentul că fiind plecați temporar în străinătate la expirarea vizei acordate nu s-au înapoiat în țară. Reclamanții au învederat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat întrucât nu au fost respectate nici măcar procedurile legale instituite prin Decretul nr. 223/1974, întrucât decizia de preluare nu le-a fost niciodată comunicată. Cu adresa nr. 2284/1999 S.C. O. SA a încunoștiințat instanța că apartamentul în discuție a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 de către Primăria municipiului București prin S.C.

O. S.A. dobânditorilor M.G. și G.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1319/1998. Prin întâmpinare, M.G. și G.M. au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe motiv că nu au probat cetățenia română conform Legii nr. 112/1995 respectiv lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice întrucât reprezentantul statului în cauză era C.G.M.B. La rândul lor, reclamanții au cerut introducerea în cauză a C.G.M.B. ca emitent al deciziei de preluare a imobilului revendicat și au apreciat că în raport de temeiul juridic al acțiunii, dispozițiile art. 480 C. civ., situația cetățeniei lor era irelevantă. De asemenea, Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 112/1995 și pe cea a lipsei calității procesuale active a reclamanților care nu au probat cetățenia română.

Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin sentința nr. 284 din 22 martie 2001 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.G., G.M. și S.C. O. S.A. Aceeași instanță a respins acțiunea reclamanților ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În motivarea soluției instanța a reținut că prin încheierea din 15 februarie 2001 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și s-au respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale active a reclamanților. În acest context s-a stabilit că acțiunea reclamanților fiind o acțiune în revendicare, pârâții Statul Român și S.C. O. S.A.

nefiind posesorii imobilului întrucât acesta fusese înstrăinat dobânditorilor M.G. și G.M. în baza Legii nr. 112/1995, nu aveau calitate procesuală pasivă. În ceea ce-i privește pe cumpărătorii M.G. și G.M., adevărații posesori ai imobilului în litigiu, aceștia nu au fost chemați în judecată de către reclamanți și având în vedere că numai reclamanții pot stabili cadrul procesual, iar nu instanța, potrivit principiului disponibilității, dobânditorii M.G. și G.M. la rândul lor nu aveau calitate procesuală pasivă. Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 507 din 24 octombrie 2001 a admis apelul formulat de reclamanții R.M.G. și R.M.T. împotriva sentinței civile nr. 284 din 22 martie 2001 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, pe care a anulat-o și a reținut cauza pentru soluționare.

S-a constatat că deși reclamanții au chemat în judecată și C.G.M.B. succesorul emitentului deciziei de trecere în proprietatea statului a imobilului revendicat, pârâtul C.G.M.B. nu a fost la nici un termen introdus în cauză iar prin sentința apelată in stanța nu s-a pronunțat și în contradictoriu cu acesta. În ceea ce privește pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, doar prin încheierea din 8 februarie 2001 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive. Referitor la motivul de apel privind greșita stabilire a lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.G. și G.M. instanța de apel a decis că urma a fi analizat ca apărare de fond odată cu judecata cauzei. Ulterior, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 146 din 3 aprilie 2002, în fond după anularea sentinței civile nr. 284 din 22 martie 2001 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, a respins acțiunea reclamanților în contradictoriu cu S.C.

O. SA, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M.G. și G.M. A admis acțiunea reclamanților împotriva pârâtului C.G.M.B. și a dispus obligarea acestuia să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților apartamentul nr. 58 situat în București. Instanța a reținut că imobilul în discuție făcea parte din domeniul privat al statului și prin urmare în acord cu dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 Ministerul Finanțelor Publice nu avea calitate procesuală pasivă ca de altfel nici S.C. O. S.A. pentru că nu era posesoarea bunului. În ceea ce-i privește pe M.G. și G.M., lipsa calității procesuale pasive era justificată de împrejurarea că reclamanții nu au înțeles să-i cheme în judecată.

Pe cale de consecință instanța de fond nu putea să-i introducă în cauză din oficiu fără ca prin aceasta să nu înfrângă principiul disponibilității. Referitor la C.G.M.B., instanța de apel a stabilit că are calitate procesuală pasivă întrucât verificarea legalității măsurii de trecere a imobilului în proprietatea statului urma a se face în contradictoriu cu acest pârât, succesor al emitentului deciziei de preluare a bunului de către stat. În acest context apărea irelevantă înstrăinarea ulterioară a imobilului de către stat dobânditorilor M.G. și G.M. De asemenea, s-a conchis că întrucât decizia administrativă de preluare a imobilului de către stat nu a fost comunicată reclamanților așa cum o cereau prevederile Decretului nr. 223/1974 respectiva măsură avea un caracter abuziv și prin urmare statul nu deținea un titlu valid de proprietate asupra imobilului revendicat.

În adevăr, decizia administrativă având un caracter constitutiv de drepturi, nefiind comunicată la ultimul domiciliu din țară al reclamanților în cauză nu a operat transferul dreptului de proprietate între reclamanți și stat cu privire la imobilul în discuție. În contra acestei decizii au declarat recurs reclamanții R.M.G. și R.M.T. și respectiv pârâtul C.G.M.B. reprezentat de Primarul General. În recursul lor reclamanții au invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând în esență că în mod greșit instanța a apreciat că pârâții M.G.

și G.M .nu ar avea calitate procesuală pasivă întrucât prin încheierea din 21 octombrie 1999 însăși instanța de fond a dispus introducerea în cauză a cumpărătorilor imobilului în litigiu, ulterior acestui moment, aceștia în aplicarea principiului disponibilității, și-au manifestat nemijlocit intenția de a fi parte în dosar, au îndeplinit acte de procedură specifice părților, cum ar fi întâmpinarea, solicitarea de probe, iar cererea depusă la 13 aprilie 2000 avea caracterul unei cereri de intervenție în interes propriu întrucât au invocat calitatea lor de proprietari asupra bunului în litigiu; mai mult s-au prezentat la interogatoriu, și-au angajat apărător, au fost prezenți în fazele superioare ale procesului ceea ce exprima voința lor de a sta în proces ca intervenienți.

Prin urmare, au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii și față de soții M. Recursul urmează a fi respins ca nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Principiul disponibilității în procesul civil lasă la aprecierea reclamantului determinarea cadrului procesual și a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înțelege să-și dispute obiectul litigiului. Din această perspectivă, introducerea în cauză a altor persoane, din oficiu, de către instanță, este nelegală și nu poate fi justificată de principiul rolului activ al judecătorului [art. 129 alin. (5) C. proc. civ.], deoarece acesta se referă la folosirea tuturor mijloacelor legale pentru aflarea adevărului în limitele legii și în cadrul procesual fixat chiar de reclamant.

Astfel fiind, cu referire la cazul în speță tribunalul nu putea introduce în cauză din proprie inițiativă, pe dobânditorii M.G. și G.M., fiind obligat raportat la dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să pronunțe hotărârea în contradictoriu cu acele persoane pe care înșiși reclamanții au înțeles să le cheme în judecată, cum de altfel a și procedat. Referitor la susținerea recurenților reclamanți potrivit căreia, memoriul dobânditorilor M.G. și G.M. din 13 aprilie 2000, ar avea caracterul unei cereri reconvenționale, aceasta nu poate fi primită.

În adevăr, urmare introducerii în cauză din oficiu de către instanță, dobânditorii și-au intitulat cererea din 13 aprilie 2000 “întâmpinare” invocând excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților, respectiv lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, iar pe fond au cerut respingerea acțiunii și pentru că reclamanții nu și-au probat dreptul de proprietate cu privire la imobilul revendicat conform art. 1169 C. civ. În același timp și-au declinat calitatea de cumpărători ai imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995 considerându-se dobânditori de bună credință întrucât la data vânzării locuinței C.G.M.B. avea un titlu valid de proprietate izvorând din lege, care potrivit art. 645 C. proc.

civ. este un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Așadar, din conținutul cererii invocate rezulta de fapt că soții M.G. și G. au formulat apărări pe cale de excepție, cât și vizând fondul pricinii și au cerut respingerea acțiunii. Or, conform art. 49 C. proc. civ. care reglementează instituția intervenției voluntare într-o pricină ce se derulează între alte persoane, un atare demers are ca scop fie valorificarea unui drept propriu, fie sprijinirea apărării uneia din părți. Cum, din conținutul cererii depuse de soții M. la 13 aprilie 2000, intitulată de altfel “întâmpinare”, rezultă așa cum deja s-a relevat că aceștia s-au rezumat a răspunde la pretențiile formulate de reclamanți arătând totodată și apărările lor, sens în care au invocat excepții de procedură și susțineri cu caracter defensiv, o atare cerere nu întrunește cerințele art. 49 C. proc.

civ. și prin urmare nu putea fi calificată de instanță ca o cerere de intervenție fie ea principală, ori accesorie. În ceea ce privește recursul C.G.M.B. acesta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și a susținut că întrucât imobilul în litigiu fusese înstrăinat dobânditorilor M.G. și G.M., astfel încât nu mai deținea posesia acestuia nu avea nici calitate procesuală pasivă. Pe de altă parte, recurentul a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților motivat de faptul că nu au probat achitarea integrală a ereditului acordat de stat prin contractul de împrumut nr. 57359/1972, întrucât au părăsit țara în anul 1981, iar creditul urma a fi restituit în 20 de ani.

A mai afirmat că decizia administrativă de preluare a apartamentului în discuție nu a fost comunicată reclamanților din culpa exclusivă a acestora care nu și-au indicat domiciliul în străinătate și că oricum o atare împrejurare nu constituie o cauză de nulitate a actului de preluare, procedura de comunicare fiind ulterioară întocmirii lui și neavând nici o legătură cu condițiile de valabilitate privitoare la conținutul și forma acestuia. Pe cale de consecință, preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu respectarea art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 și prin urmare se impunea respingerea acțiunii atât pentru că a fost formulată de persoane fără calitate procesuală activă cât și pentru că C.G.M.B.

nu avea calitate procesuală pasivă. În subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Recursul urmează a fi admis pentru motivele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 abrogat prin Decretul Lege nr. 9/1989, construcțiile ce aparțineau persoanelor care fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru întoarcerea în țară, cum este cazul în speță, respectivele bunuri treceau fără plată în proprietatea statului. În conformitate cu art. 4 din același act normativ identificarea bunurilor, precum și preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului se făcea prin decizia comitetului executiv al consiliului popular județean sau al municipiului București în a cărui rază teritorială erau situate bunurile.

Așadar, prin decizia organului administrativ opera un transfer de drepturi între persoana aflată în situația menționată la art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 și stat, dreptul de proprietate al statului născându-se în baza acestei decizii și nu prin efectul legii. Aceasta înseamnă că decizia administrativă are caracter constitutiv de drepturi și, prin urmare, produce efecte numai pentru viitor. Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 decizia administrativă nu devenea definitivă și deci nu începea să-și producă efectele decât după expirarea termenului în care persoanele ale căror bunuri erau trecute în proprietatea statului puteau să facă plângere împotriva acestei decizii.

Exercitarea acestui drept impunea, însă, comunicarea actului administrativ. În speță decizia nr. 831 din 23 iunie 1981 a Comitetului executiv al fostului C.P.M.B. nu a fost comunicată reclamanților, nefiind prin urmare definitivă. Susținerea recurentei potrivit căreia, necomunicarea deciziei ar fi imputabilă reclamanților care nu și-au indicat domiciliul din străinătate nu poate fi primită întrucât organul administrativ în executarea prevederilor art. 4 din Decretul nr. 223/1974, avea obligația să comunice decizia la ultimul domiciliu din țară al reclamanților și oricum să urmeze procedura prevăzută de art. 95 C. proc. civ., ceea ce însă nu a avut loc.

Este evident că prin intrarea în vigoare a Decretului Lege nr. 9/1989 decizia administrativă nedefinitivă nu mai putea fi menținută, astfel că sub acest aspect corect instanța de apel a reținut că preluarea imobilului în discuție de către stat s-a făcut cu nesocotirea dispozițiilor legale în materie la data emiterii ei și prin urmare statul nu deținea un titlu valid de proprietate cu privire la respectivul bun. Din această perspectivă C.G.M.B. are calitate procesuală pasivă în cauză. De asemenea, susținerea recurentului C.G.M.B.

prin Primarul General potrivit căreia reclamanții nu ar avea calitate procesuală activă pentru singurul considerent că nu ar fi probat achitarea integrală a împrumutului acordat de stat în vederea achiziționării apartamentului în litigiu, este contrazisă de dispozițiile art. 48 din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe și vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație, în vigoare la data contractării de către reclamanți a apartamentului revendicat și care nu condiționează dobândirea dreptului de proprietate de achitarea integrală a creditului acordat de stat.

Astfel, titlul de proprietate asupra locuinței construite în condițiile Legii nr. 4/1973 se dobândea având la bază contractul de construire, contractul de împrumut (acte prezentate de reclamanți) și procesul verbal de predare-preluare și prin urmare, este irelevantă cauzei situația rambursării creditului raportat și la art. 30 din menționatul act normativ care statua constituirea unei ipoteci asupra locuinței pentru garantarea împrumutului ca și interdicția de înstrăinare a acestuia până la rambursarea integrală a lui. Față de cele ce preced urmează a reține că întrucât la data promovării acțiunii în revendicare C.G.M.B. prin Primarul General nu avea în posesie imobilul revendicat, greșit instanța de apel admițând acțiunea l-a obligat să predea reclamanților în deplină proprietate și posesie respectivul imobil.

Pe de altă parte, în acord cu dispozițiile art. 480 C. civ. acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Cu alte cuvinte, revendicarea urmărind predarea posesiunii unui lucru, însemnează că se îndrepta în contra aceluia ce deține materialmente lucrul revendicat, pentru că nu se poate revendica un bun de la cel ce nu-l deține. Astfel fiind, și întrucât C.G.M.B. a probat că nu posedă imobilul revendicat, greșit instanța de apel, admițând acțiunea în revendicare în contradictoriu cu acest pârât, l-a obligat să predea un imobil ce nu-l avea în patrimoniu. De altfel, o atare soluție este și lipsită de eficacitate întrucât nu poate fi pusă în executare cât timp pârâtul C.G.M.B.

obligat la predarea imobilului revendicat nu-l deține și prin urmare nu-l poate restitui reclamanților. În acest context este de menționat că atunci când pârâtul în litigiul de revendicare declară că nu posedă bunul și indică pe cel ce posedă, ca în speță, reclamantul va trebui să introducă în cauză pe cel desemnat de pârât că posedă, întrucât nu se poate revendica un bun de la cel ce nu-l deține. Cum reclamanții nu au cerut introducerea în cauză a soților M.G. și G.M. dobânditorii imobilului revendicat și care îl aveau în posesie, acțiunea în revendicare îndreptată numai împotriva statului neposesor reprezentat prin C.G.M.B. nu putea fi primită. Față de cele ce preced, recursul C.G.M.B. urmează a fi admis și a modifica decizia atacată în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanții R.M.G. și R.M.T. împotriva deciziei nr. 146 din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV civilă, ca nefondat. Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva aceleiași decizii pe care o modifică în sensul că respinge acțiunea introdusă de reclamanții R.M.G. și R.M.T. împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2003.