ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1244/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1244/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Decizia nr. 1244

Dosar nr. 2781/2002

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La 19 mai 1999 R.M.G. și R.M.T. au chemat în

judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. O.

SA pentru a fi obligați să le lase în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 58 situat în București, trecut abuziv în proprietatea statului

în baza Decretului nr. 223/1974.

În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că

au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu în baza

contractului nr. 7613 din 23 septembrie 1972 pentru construirea de locuințe

proprietate personală încheiat cu fostul O.C.L.P.P. și a contractului de

împrumut nr. 57359 din 7 noiembrie 1972 încheiat cu CEC, filiala municipiului

București.

Ulterior, prin decizia nr. 831 din 23 iunie 1981

Comitetul executiv al fostului Consiliu popular al Municipiului București, în baza

Decretului nr. 223/1974 a dispus trecerea în proprietatea statului a

apartamentului în discuție pe considerentul că fiind plecați temporar în străinătate

la expirarea vizei acordate nu s-au înapoiat în țară.

Reclamanții au învederat că imobilul a fost

preluat abuziv de către stat întrucât nu au fost respectate nici măcar procedurile

legale instituite prin Decretul nr. 223/1974, întrucât decizia de preluare nu

le-a fost niciodată comunicată.

Cu adresa nr. 2284/1999 S.C. O. SA a

încunoștiințat instanța că apartamentul în discuție a fost vândut în baza Legii

nr. 112/1995 de către Primăria municipiului București prin S.C. O. S.A.

dobânditorilor M.G. și G.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata

în rate nr. 1319/1998.

Prin întâmpinare, M.G. și G.M. au invocat

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe motiv că nu au

probat cetățenia română conform Legii nr. 112/1995 respectiv lipsa calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice întrucât reprezentantul

statului în cauză era C.G.M.B.

La rândul lor, reclamanții au cerut introducerea

în cauză a C.G.M.B. ca emitent al deciziei de preluare a imobilului revendicat

și au apreciat că în raport de temeiul juridic al acțiunii, dispozițiile art. 480

C. civ., situația cetățeniei lor era irelevantă.

De asemenea, Ministerul Finanțelor Publice a

invocat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art. 14

din Legea nr. 112/1995 și pe cea a lipsei calității procesuale active a

reclamanților care nu au probat cetățenia română.

Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin

sentința nr. 284 din 22 martie 2001 a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților M.G., G.M. și S.C. O. S.A.

Aceeași instanță a respins acțiunea

reclamanților ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate

procesuală pasivă.

În motivarea soluției instanța a reținut că prin

încheierea din 15 februarie 2001 s-a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice și s-au respins excepțiile

inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale active a

reclamanților.

În acest context s-a stabilit că acțiunea

reclamanților fiind o acțiune în revendicare, pârâții Statul Român și S.C. O. S.A.

nefiind posesorii imobilului întrucât acesta fusese înstrăinat dobânditorilor M.G.

și G.M. în baza Legii nr. 112/1995, nu aveau calitate procesuală pasivă.

În ceea ce-i privește pe cumpărătorii M.G. și G.M.,

adevărații posesori ai imobilului în litigiu, aceștia nu au fost chemați în

judecată de către reclamanți și având în vedere că numai reclamanții pot

stabili cadrul procesual, iar nu instanța, potrivit principiului

disponibilității, dobânditorii M.G. și G.M. la rândul lor nu aveau calitate

procesuală pasivă.

Curtea de Apel București, secția a IV a civilă,

prin decizia nr. 507 din 24 octombrie 2001 a admis apelul formulat de

reclamanții R.M.G. și R.M.T. împotriva sentinței civile nr. 284 din 22 martie 2001

a Tribunalului București, secția a IV a civilă, pe care a anulat-o și a reținut

cauza pentru soluționare.

S-a constatat că deși reclamanții au chemat în

judecată și C.G.M.B. succesorul emitentului deciziei de trecere în proprietatea

statului a imobilului revendicat, pârâtul C.G.M.B. nu a fost la nici un termen

introdus în cauză iar prin sentința apelată in stanța nu s-a pronunțat și în

contradictoriu cu acesta.

În ceea ce privește pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, doar prin încheierea din 8 februarie 2001 s-a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive.

Referitor la motivul de apel privind greșita

stabilire a lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.G. și G.M.

instanța de apel a decis că urma a fi analizat ca apărare de fond odată cu

judecata cauzei.

Ulterior, Curtea de Apel București, secția a IV

a civilă, prin decizia nr. 146 din 3 aprilie 2002, în fond după anularea

sentinței civile nr. 284 din 22 martie 2001 a Tribunalului București, secția a

IV a civilă, a respins acțiunea reclamanților în contradictoriu cu S.C. O. SA,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M.G. și G.M.

A admis acțiunea reclamanților împotriva

pârâtului C.G.M.B. și a dispus obligarea acestuia să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie reclamanților apartamentul nr. 58 situat în București.

Instanța a reținut că imobilul în discuție făcea

parte din domeniul privat al statului și prin urmare în acord cu dispozițiile

art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 Ministerul Finanțelor Publice nu avea

calitate procesuală pasivă ca de altfel nici S.C. O. S.A. pentru că nu era

posesoarea bunului.

În ceea ce-i privește pe M.G. și G.M., lipsa

calității procesuale pasive era justificată de împrejurarea că reclamanții nu

au înțeles să-i cheme în judecată. Pe cale de consecință instanța de fond nu

putea să-i introducă în cauză din oficiu fără ca prin aceasta să nu înfrângă

principiul disponibilității.

Referitor la C.G.M.B., instanța de apel a

stabilit că are calitate procesuală pasivă întrucât verificarea legalității

măsurii de trecere a imobilului în proprietatea statului urma a se face în

contradictoriu cu acest pârât, succesor al emitentului deciziei de preluare a

bunului de către stat.

În acest context apărea irelevantă înstrăinarea

ulterioară a imobilului de către stat dobânditorilor M.G. și G.M.

De asemenea, s-a conchis că întrucât decizia

administrativă de preluare a imobilului de către stat nu a fost comunicată

reclamanților așa cum o cereau prevederile Decretului nr. 223/1974 respectiva

măsură avea un caracter abuziv și prin urmare statul nu deținea un titlu valid

de proprietate asupra imobilului revendicat.

În adevăr, decizia administrativă având un

caracter constitutiv de drepturi, nefiind comunicată la ultimul domiciliu din țară al reclamanților în cauză nu a operat transferul dreptului de proprietate între

reclamanți și stat cu privire la imobilul în discuție.

În contra acestei decizii au declarat recurs

reclamanții R.M.G. și R.M.T. și respectiv pârâtul C.G.M.B. reprezentat de

Primarul General.

În recursul lor reclamanții au invocat motivul

de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând în esență că în

mod greșit instanța a apreciat că pârâții M.G. și G.M .nu ar avea calitate

procesuală pasivă întrucât prin încheierea din 21 octombrie 1999 însăși

instanța de fond a dispus introducerea în cauză a cumpărătorilor imobilului în

litigiu, ulterior acestui moment, aceștia în aplicarea principiului

disponibilității, și-au manifestat nemijlocit intenția de a fi parte în dosar,

au îndeplinit acte de procedură specifice părților, cum ar fi întâmpinarea,

solicitarea de probe, iar cererea depusă la 13 aprilie 2000 avea caracterul

unei cereri de intervenție în interes propriu întrucât au invocat calitatea lor

de proprietari asupra bunului în litigiu; mai mult s-au prezentat la

interogatoriu, și-au angajat apărător, au fost prezenți în fazele superioare

ale procesului ceea ce exprima voința lor de a sta în proces ca intervenienți.

Prin urmare, au solicitat admiterea recursului

și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii și față de soții

M.

Recursul urmează a fi respins ca nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Principiul disponibilității în procesul civil

lasă la aprecierea reclamantului determinarea cadrului procesual și a limitelor

cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înțelege să-și dispute

obiectul litigiului.

Din această perspectivă, introducerea în cauză a

altor persoane, din oficiu, de către instanță, este nelegală și nu poate fi

justificată de principiul rolului activ al judecătorului [art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.], deoarece acesta se referă la folosirea tuturor mijloacelor legale

pentru aflarea adevărului în limitele legii și în cadrul procesual fixat chiar

de reclamant.

Astfel fiind, cu referire la cazul în speță

tribunalul nu putea introduce în cauză din proprie inițiativă, pe dobânditorii M.G.

și G.M., fiind obligat raportat la dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. să pronunțe hotărârea în contradictoriu cu acele persoane pe care înșiși

reclamanții au înțeles să le cheme în judecată, cum de altfel a și procedat.

Referitor la susținerea recurenților reclamanți

potrivit căreia, memoriul dobânditorilor M.G. și G.M. din 13 aprilie 2000, ar

avea caracterul unei cereri reconvenționale, aceasta nu poate fi primită.

În adevăr, urmare introducerii în cauză din

oficiu de către instanță, dobânditorii și-au intitulat cererea din 13 aprilie 2000

“întâmpinare” invocând excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților,

respectiv lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice,

iar pe fond au cerut respingerea acțiunii și pentru că reclamanții nu și-au

probat dreptul de proprietate cu privire la imobilul revendicat conform art. 1169

C. civ. În același timp și-au declinat calitatea de cumpărători ai imobilului

în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995 considerându-se dobânditori de bună

credință întrucât la data vânzării locuinței C.G.M.B. avea un titlu valid de

proprietate izvorând din lege, care potrivit art. 645 C. proc. civ. este un mod

de dobândire a dreptului de proprietate.

Așadar, din conținutul cererii invocate rezulta

de fapt că soții M.G. și G. au formulat apărări pe cale de excepție, cât și

vizând fondul pricinii și au cerut respingerea acțiunii.

Or, conform art. 49 C. proc. civ. care

reglementează instituția intervenției voluntare într-o pricină ce se derulează

între alte persoane, un atare demers are ca scop fie valorificarea unui drept

propriu, fie sprijinirea apărării uneia din părți.

Cum, din conținutul cererii depuse de soții M.

la 13 aprilie 2000, intitulată de altfel “întâmpinare”, rezultă așa cum deja

s-a relevat că aceștia s-au rezumat a răspunde la pretențiile formulate de

reclamanți arătând totodată și apărările lor, sens în care au invocat excepții

de procedură și susțineri cu caracter defensiv, o atare cerere nu întrunește

cerințele art. 49 C. proc. civ. și prin urmare nu putea fi calificată de

instanță ca o cerere de intervenție fie ea principală, ori accesorie.

În ceea ce privește recursul C.G.M.B. acesta a

invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și a

susținut că întrucât imobilul în litigiu fusese înstrăinat dobânditorilor M.G.

și G.M., astfel încât nu mai deținea posesia acestuia nu avea nici calitate

procesuală pasivă.

Pe de altă parte, recurentul a invocat și

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților motivat de faptul

că nu au probat achitarea integrală a ereditului acordat de stat prin contractul

de împrumut nr. 57359/1972, întrucât au părăsit țara în anul 1981, iar creditul

urma a fi restituit în 20 de ani.

A mai afirmat că decizia administrativă de

preluare a apartamentului în discuție nu a fost comunicată reclamanților din

culpa exclusivă a acestora care nu și-au indicat domiciliul în străinătate și

că oricum o atare împrejurare nu constituie o cauză de nulitate a actului de

preluare, procedura de comunicare fiind ulterioară întocmirii lui și neavând

nici o legătură cu condițiile de valabilitate privitoare la conținutul și forma

acestuia. Pe cale de consecință, preluarea imobilului de către stat s-a făcut

cu respectarea art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 și prin urmare se

impunea respingerea acțiunii atât pentru că a fost formulată de persoane fără

calitate procesuală activă cât și pentru că C.G.M.B. nu avea calitate

procesuală pasivă. În subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Recursul urmează a fi admis pentru motivele ce

se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974

abrogat prin Decretul Lege nr. 9/1989, construcțiile ce aparțineau persoanelor

care fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului

stabilit pentru întoarcerea în țară, cum este cazul în speță, respectivele

bunuri treceau fără plată în proprietatea statului.

În conformitate cu art. 4 din același act

normativ identificarea bunurilor, precum și preluarea sau trecerea lor în

proprietatea statului se făcea prin decizia comitetului executiv al consiliului

popular județean sau al municipiului București în a cărui rază teritorială erau

situate bunurile.

Așadar, prin decizia organului administrativ

opera un transfer de drepturi între persoana aflată în situația menționată la

art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 și stat, dreptul de proprietate al statului

născându-se în baza acestei decizii și nu prin efectul

legii.

Aceasta înseamnă că decizia administrativă are

caracter constitutiv de drepturi și, prin urmare, produce efecte numai pentru

viitor.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (2) din

Decretul nr. 223/1974 decizia administrativă nu devenea definitivă și deci nu

începea să-și producă efectele decât după expirarea termenului în care

persoanele ale căror bunuri erau trecute în proprietatea statului puteau să

facă plângere împotriva acestei decizii.

Exercitarea acestui drept impunea, însă,

comunicarea actului administrativ.

În speță decizia nr. 831 din 23 iunie 1981 a

Comitetului executiv al fostului C.P.M.B. nu a fost comunicată reclamanților,

nefiind prin urmare definitivă.

Susținerea recurentei potrivit căreia,

necomunicarea deciziei ar fi imputabilă reclamanților care nu și-au indicat

domiciliul din străinătate nu poate fi primită întrucât organul administrativ

în executarea prevederilor art. 4 din Decretul nr. 223/1974, avea obligația să

comunice decizia la ultimul domiciliu din țară al reclamanților și oricum să

urmeze procedura prevăzută de art. 95 C. proc. civ., ceea ce însă nu a avut

loc.

Este evident că prin intrarea în vigoare a

Decretului Lege nr. 9/1989 decizia administrativă nedefinitivă nu mai putea fi

menținută, astfel că sub acest aspect corect instanța de apel a reținut că

preluarea imobilului în discuție de către stat s-a făcut cu nesocotirea

dispozițiilor legale în materie la data emiterii ei și prin urmare statul nu

deținea un titlu valid de proprietate cu privire la respectivul bun.

Din această perspectivă C.G.M.B. are calitate

procesuală pasivă în cauză.

De asemenea, susținerea recurentului C.G.M.B.

prin Primarul General potrivit căreia reclamanții nu ar avea calitate

procesuală activă pentru singurul considerent că nu ar fi probat achitarea

integrală a împrumutului acordat de stat în vederea achiziționării

apartamentului în litigiu, este contrazisă de dispozițiile art. 48 din Legea

nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe și vânzarea de locuințe

din fondul de stat către populație, în vigoare la data contractării de către

reclamanți a apartamentului revendicat și care nu condiționează dobândirea

dreptului de proprietate de achitarea integrală a creditului acordat de stat.

Astfel, titlul de proprietate asupra locuinței

construite în condițiile Legii nr. 4/1973 se dobândea având la bază contractul

de construire, contractul de împrumut (acte prezentate de reclamanți) și

procesul verbal de predare-preluare și prin urmare, este irelevantă cauzei

situația rambursării creditului raportat și la art. 30 din menționatul act

normativ care statua constituirea unei ipoteci asupra locuinței pentru

garantarea împrumutului ca și interdicția de înstrăinare a acestuia până la

rambursarea integrală a lui.

Față de cele ce preced urmează a reține că

întrucât la data promovării acțiunii în revendicare C.G.M.B. prin Primarul

General nu avea în posesie imobilul revendicat, greșit instanța de apel

admițând acțiunea l-a obligat să predea reclamanților în deplină proprietate și

posesie respectivul imobil.

Pe de altă parte, în acord cu dispozițiile art. 480

C. civ. acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva

posesorului neproprietar.

Cu alte cuvinte, revendicarea urmărind predarea

posesiunii unui lucru, însemnează că se îndrepta în contra aceluia ce deține

materialmente lucrul revendicat, pentru că nu se poate revendica un bun de la

cel ce nu-l deține.

Astfel fiind, și întrucât C.G.M.B. a probat că

nu posedă imobilul revendicat, greșit instanța de apel, admițând acțiunea în

revendicare în contradictoriu cu acest pârât, l-a obligat să predea un imobil

ce nu-l avea în patrimoniu.

De altfel, o atare soluție este și lipsită de

eficacitate întrucât nu poate fi pusă în executare cât timp pârâtul C.G.M.B.

obligat la predarea imobilului revendicat nu-l deține și prin urmare nu-l poate

restitui reclamanților.

În acest context este de menționat că atunci

când pârâtul în litigiul de revendicare declară că nu posedă bunul și indică pe

cel ce posedă, ca în speță, reclamantul va trebui să introducă în cauză pe cel

desemnat de pârât că posedă, întrucât nu se poate revendica un bun de la cel ce

nu-l deține. Cum reclamanții nu au cerut introducerea în cauză a soților M.G.

și G.M. dobânditorii imobilului revendicat și care îl aveau în posesie,

acțiunea în revendicare îndreptată numai împotriva statului neposesor

reprezentat prin C.G.M.B. nu putea fi primită.

Față de cele ce preced, recursul C.G.M.B.

urmează a fi admis și a modifica decizia atacată în sensul respingerii acțiunii

reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanții R.M.G. și R.M.T. împotriva

deciziei nr. 146 din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV civilă,

ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul

General al Municipiului București împotriva aceleiași decizii pe care o

modifică în sensul că respinge acțiunea introdusă de reclamanții R.M.G. și R.M.T.

împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie

2003.