ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5921/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2008, reclamanții D.D.V., D.V., D.Ș. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București cerând să se constate că acesta nu a soluționat notificarea din 18 aprilie 2001 pe care i-au transmis-o în procedura instituită de Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, să fie obligat să le lase în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilul situat în municipiul București, sector 2 - teren în suprafață de 300 mp și construcție edificată pe acest teren, compusă din pivniță, 2 camere de serviciu, parter și etaj, fiecare cu câte un apartament -construcție având două intrări. În drept, reclamanți au invocat incidența prevederilor art. 481 C. civ., art. 17 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 20 din Constituția României.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut că imobilul în litigiu a aparținut autorului lor P.P. și că acesta a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, situație în care nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul autorului lor, motiv pentru care se impune a le fi restituit în natură. În cauză au formulat cerere de intervenție numiții E.V. și E.N. (fila 45), solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, motivat de faptul că au dobândit în proprietate apartamentul din imobilul în litigiu, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 17 februarie 1997, încheiat între ei, în calitate de cumpărători și SC F. SA, în calitate de reprezentant al vânzătorului Municipiul București, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cererea de intervenție a fost încuviințată în principiu de instanță, în raport de precizările intervenite pe parcursul judecății, ca fiind cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului. Prin sentința civilă nr. 710 și 19 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, precum și cererea de intervenție accesorie și a obligat pe pârâtul Municipiul București să emită dispoziție prin care să restituie în natură reclamanților apartamentul de la mansarda imobilului situat în municipiul București, sector 2, compus din o cameră și dependințe, ce formează obiectul contractului de încheiere din 23 iulie 1999, împreună cu suprafața de teren aferenta acestuia.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea de restituire în natură a apartamentelor din imobilul-construcție situat la adresa arătată, precum și a restului de teren, ca neîntemeiată. În motivarea sentinței s-a reținut că reclamanții au investit instanța cu soluționarea unei cereri în restituirea unui imobil preluat de stat în mod abuziv, motivat de faptul nesoluționării de către pârât a notificării formulate în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, situație în care raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile prevederile acestui act normativ de reparație și cele ale deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată fiind abilitată să soluționeze pe fond pretențiile notificate de reclamanți pârâtului.

Relativ la situația juridică a imobilului în litigiu, instanța a constatat că a fost proprietatea autorului reclamanților, P.P., că a fost preluat de stat fără titlu valabil, și că, ulterior preluării, a fost înstrăinat de stat, parțial, către terțe persoane, după cum urmează: apartamentul (cu o cotă indiviză de 30,56% din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 35,45 mp teren situat sub construcție) numiților D.P. și D.M.; apartamentul (cu o cotă indiviză de 25,21 % din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 29,21 mp teren situat sub construcție) numiților E.A. și E.F., respectiv, apartamentul (cu o cotă indiviză de 35,90% din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 41,64 mp teren situat sub construcție) numiților E.V.

și E.N. Cât privește apartamentul situat la mansarda imobilului, instanța a reținut că face obiectul unui contract de închiriere intervenit între pârât și numita A.M. În raport de situația de fapt constatată, instanța a statuat că în raport de prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în natură a apartamentului închiriat, situat la mansarda imobilului, și a terenului aferent acestuia, respectiv, că în raport de prevederile art. 18 lit. c) și ale art. 20 alin. (2) din lege, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate de stat în procedura Legii nr. 112/1995 și restul terenului, care nu mai pot fi restituite în natură.

Referitor la această din urmă măsură reparatorie, constând în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, tribunalul a statuat că nu poate fi dispusă în cauză, date fiind limitele investirii instanței de reclamanți care, prin cererea dedusă judecății, au înțeles să pretindă doar soluționarea pretenției de restituire în natură, fără a pretinde și accepta acordarea și de măsuri reparatorii, limite ce îi sunt impuse instanței de judecată și care nu pot fi depășite, în raport de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Dată fiind soluția de respingere a cererii de retrocedare în natură a apartamentului și a terenului aferent acestuia, care este deținut în proprietate de intrevenienții E.V.

și E.N., prima instanță a statuat că se impune, totodată, admiterea cererii de intervenție accesorie dedusă judecății. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții și pârâtul. În motivarea apelului, reclamanții au reiterat susținerile din cererea de chemare în judecată, relative la caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu din patrimoniul autorului lor, susținând că atâta timp cât statul nu a deținut un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu, actele de înstrăinare încheiate cu privire la cele 3 apartamente sunt lovite de nulitate absolută și de efectul translativ al dreptului de proprietate în favoarea cumpărătorilor.

Reclamanții au susținut că este lipsit de relevanță juridică faptul că aceste acte nu au fost contestate și anulate în cadrul unei proceduri judiciare, întrucât, atâta timp cât imobilul ce a făcut obiectul înstrăinărilor nu a ieșit în mod valabil din patrimoniul autorului lor, ele sunt nule de drept, în raport de prevederile art. 969 și art. 1803 C. civ., urmând a se angaja răspunderea persoanei juridice care le-a încheiat prin abuz, precum și răspunderea prepușilor săi, în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ., art. 1000 pct. 3 C. civ. Reclamații au susținut, totodată, că prima instanță avea a verifica, pe cale incidentală, valabilitatea actelor de înstrăinare în raport de considerentele de drept arătate, cu mențiunea că încheierea acestor acte s-a realizat și cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar pârâtul are posibilitatea ca, ulterior retrocedării imobilului, să facă demersurile necesare pentru a obține anularea lor.

În atare condiții, reclamanții au pretins că sunt îndreptățiți la restituirea în natură a întregului imobil, cu mențiunea că măsurile reparatorii prin echivalent, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea 10/2001, pot fi acordate exclusiv pentru imobilele care s-au aflat în posesia statului cu titlu, categorie în care nu se încadrează imobilul în litigiu. În motivarea apelului, pârâtul a susținut că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanțele de judecată nu se pot subroga în locul entității deținătoare și nu pot dispune cu privire la fondul pretențiile formulate prin notificare, mai înainte ca procedura administrativă prevăzută de această lege de reparație să fi fost finalizată.

Prezentând pe larg cuprinsul dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 și din H.G. nr. 250/2007, pârâtul a susținut că atâta timp cât reclamanții nu au depus toate înscrisurile doveditoare privind pretențiile notificate, dosarul administrativ fiind incomplet (în sensul că nu conținea înscrisuri relative la situația juridică actuală a imobilului, la situația spațiilor locative, declarația reclamanților potrivit căreia nu mai dețin alte probe și, respectiv, situația plății despăgubirilor), a fost în imposibilitate să pronunțe o dispoziție de soluționare a notificării. Prin Decizia civilă nr. 468/ A din 3 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de pârât.

Cu privire la apelul reclamanților, s-a reținut că judecata procesului în primă instanță s-a realizat cu respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, anume în raport de limitele impuse de reclamanți prin cererea dedusă judecății, prin care au pretins soluționarea doar a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, și, respectiv, în raport de limitele impuse de aplicarea dispozițiilor legii speciale de reparație, anume de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a observat că incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății s-a impus în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, prin care reclamanții au pretins soluționarea în fond a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, motivat de faptul nesoluționării de către pârât a notificării pe care au formulat-o în procedura Legii nr. 10/2001, posibilitate recunoscută instanțelor judecătorești prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În atare condiții, instanța de apel a statuat că, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în natură a apartamentului care nu a fost înstrăinat de stat, precum și a terenului aferent acestuia, astfel cum corect a reținut și prima instanță, nu însă și pentru apartamentele înstrăinate către terțe persoane de stat, în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 și pentru restul terenului, pentru care sunt îndreptățiți să primească doar măsuri reparatorii prin echivalent, cât timp actele de înstrăinare nu au fost anulate, operațiune ce se impunea a fi efectuată anterior și nu, cum eronat pretind reclamanții, ulterior formulării cererii de retrocedare.

Instanța de apel a observat că reclamanții, deși au inițiat un astfel de demers judiciar, pentru anularea actelor de înstrăinare încheiate de stat (prin cererea înregistrată în Dosarul nr. 10406/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 București) nu au insistat în finalizarea sa, cererea de chemare în judecată fiind perimată. Instanța de apel a mai reținut că nu poate primi solicitarea reclamanților de a se verifica, pe cale incidentală, în cadrul procedurii judiciare pendinte, valabilitatea actelor de înstrăinare, întrucât, în cadrul acestei proceduri, instanța este limitată a verifica posibilitatea restituirii imobilelor deținute de entitatea deținătoare, nu și a celor deținute de terțe persoane.

Instanța de apel a reținut, totodată, că, în mod corect tribunalul a statuat că, deși sunt îndreptățiți, reclamanților nu le pot fi acordate măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru partea de imobil care nu le mai poate fi restituită în natură, cât timp nu au învestit prima instanță cu soluționarea unei astfel de pretenții ci, dimpotrivă, inclusiv în apel, au insistat în soluționarea favorabilă doar a cererii de restituire în natură a întregului imobil. Referitor la apelul declarat de pârât, instanța a reținut că, de asemenea, nu poate fi primit.

Relativ la critica privind depășirea de prima instanță a atribuțiilor conferite de Legea nr. 10/2001, s-a reținut că, astfel cum s-a statuat prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007, instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze, pe fond, acțiunea persoanei îndreptățite in cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, cum este și cazul acțiunii pendinte, prin care reclamanții au invocat refuzul pârâtului de a le soluționa notificarea nr. 1691 din 18 aprilie 2001. Instanța de apel a reținut, totodată, că nu poate primi apărările invocate de pârât în argumentarea refuzului de soluționare a notificării, relative la lipsa unor înscrisuri doveditoare care să fi fost atașate de notificării, întrucât acest fapt, pe de o parte, nu este de natură să justifice nesoluționarea notificării o perioadă de timp atât de mare, iar, pe de altă parte, înscrisurile depuse de reclamanți erau de natură să conducă la concluzia potrivit căreia imobilul în litigiu se încadrează în categoria celor preluate de stat abuziv, în înțelesul normei prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, în susținerea criticii întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanții susțin că au dedus judecății o plângere întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 și pe dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, motivat de faptul că notificarea transmisă pârâtului nu a fost soluționată în termenul prevăzut de dispozițiile legii speciale.

Reclamanții afirmă că, raportat la obiectul cererii deduse judecății, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, reține că instanțele de judecată sunt abilitate să soluționeze în mod direct și nemijlocit pretențiile notificate de persoanele interesate, iar, pe de altă parte, validează, în mod greșit, soluția primei instanțe, prin care s-a statuat în sarcina pârâtului obligația de emitere a unei dispoziții de restituire în natură a apartamentului situat la mansarda imobilului în litigiu și a terenului aferent acestuia. Reclamanții susțin că prin această soluție, instanțele de fond nu s-au pronunțat în mod direct asupra pretenției de retrocedare notificate de reclamanți, ci, în mod greșit au dispus ca dosarul cauzei să se reîntoarcă la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 în vederea emiterii de această comisie a dispoziției de restituire, fapt de natură să conducă la tergiversarea soluționării procedurii.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9, reclamanții dezvoltă aceeași critică, anume că instanțele de fond au statuat, în mod greșit, cât timp cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe prevederile art. 1073 -1075 C. civ., cu privire la obligația Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 de a emite dispoziția de restituire în natură, deși se impunea obligarea directă a pârâtului la restituire, fapt ce contravine dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Reclamanții afirmă că această modalitate de soluționare a cererii este contrară și deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, întrucât potrivit acesteia instanțele de judecată au a statua direct în dispozitiv, fie cu privire la restituirea imobilului, fie cu privire la respingerea cererii de restituire.

Reclamanții susțin, totodată, că terenul aferent imobilului - construcție, de 300 mp, a fost preluat de stat doar în fapt, că potrivit contractelor de vânzare - cumpărare, din acest teren a fost înstrăinată către cumpărători o suprafață de doar 106,30 mp și că, în atare condiții, restul terenului, de 193,70 mp, care reprezintă curtea imobilului, se impunea a le fi restituit în natură. Reclamanții susțin, de asemenea, că instanța de apel, constatând că nu le mai pot fi restituite apartamentele înstrăinate de stat, trebuia să le acorde despăgubiri bănești, întrucât procedura specială de despăgubire, prevăzută de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, este o procedură neviabilă și neechitabilă, iar Fondul Proprietatea nu este funcțional.

Pretenția de despăgubire bănească, susțin reclamanții că este fundamentată și pe prevederile art. 480-481 și art. 998 C. civ., întrucât statul este răspunzător pentru neelaborarea timp de 21 de ani a unei legislații coerente, echitabile, care să respecte dreptul la proprietate privată și să împiedice îmbogățirea fără justă cauză a oricăror persoane. În concluzie, reclamanții solicită desființarea hotărârilor de fond, admiterea contestației și restituirea în natură a tuturor spațiilor din imobilul în litigiu care nu au fost vândute în procedura Legii nr. 112/1995, inclusiv a terenului cu destinația de curte a imobilului, în suprafață de 193,70 mp, precum și acordarea de despăgubiri bănești la valoarea de circulație actuală a părții de imobil care nu le poate fi restituită în natură.

La data de 12 octombrie 2011 a decedat reclamantul D.V., procesul fiind continuat de D.A.R. și H.M. iar la data de 8 mai 2012 a decedat reclamantul D.Ș., procesul fiind continuat de D.C.D., D.D. și D.D.M. Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele: În drept, potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele, terenuri și construcții, preluate de stat în mod abuziv, (.) vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Totodată, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, pronunțată în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanțele de judecată sunt competente să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În speța supusă analizei, cât privește critica privitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a deciziei în interesul Legii nr. 20/2007 raportului juridic dedus de reclamanți judecății, cu consecința soluționării imprecise în dispozitivul sentinței primei instanțe a cererii de chemare în judecată și, respectiv, a motivării contradictorii a hotărârii instanței de apel, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.

Astfel, verificând lucrările dosarului, se observă că prima instanță nu s-a limitat, cum eronat se afirmă, doar la a dispune obligarea pârâtului să emită o dispoziție de soluționare a notificării, astfel cum se procedează în cazul soluționării unei acțiuni având ca obiect o obligație de a face, situație în care analizarea și modalitatea de soluționare a notificării este lăsată la latitudinea entității deținătoare, cu consecințe asupra duratei de finalizare a procedurii.

Dimpotrivă, potrivit mențiunilor dispozitivului sentinței, prima instanță, în aplicarea prevederilor Deciziei nr. 20/2007, cenzurând refuzul pârâtului de a emite decizia/dispoziția de soluționare a pretențiilor notificate de reclamanți, a procedat la o analiză în fond a acestora și, constatând că parțial sunt întemeiate, a dispus, ea însăși, în mod direct, obligarea pârâtului Municipiul București la restituirea către reclamanți a apartamentului de la mansarda imobilului situat în municipiul București, sector 2, împreună cu suprafața de teren aferenta acestuia. Mai mult, rezultat al aceleiași analize de fond a pretențiilor deduse judecății, prima instanță a dispus, în mod expres, în dispozitivul sentinței, respingerea cererii de restituire în natură a apartamentelor, precum și a restului de teren, ca neîntemeiată.

Împrejurarea că prima instanță a statuat, prin dispozitivul hotărârii, ca pârâtul să execute obligația de restituire în natură către reclamanții a părții de imobil mai sus arătate prin emiterea unei dispoziții administrative se constată, pe de o parte, că este în concordanță cu prevederile art. 21 din lege iar, pe de altă parte, că nu poate fundamenta critica reclamanților privind greșeala instanțelor de analiza în fond pretențiile deduse judecății, respectiv, de a se conforma deciziei în interesul Legii nr. 20/2007.

Totodată, verificând lucrările dosarului, se constată că o astfel de critică nu a fost invocată de reclamanți pe calea apelului, caz în care pretinsa contrarietate strecurată în considerentele hotărârii instanței de apel referitoare la acest aspect, al omisiunii primei instanțe de a soluționa în mod direct, prin cercetarea fondului, cererea de chemare în judecată, fundamentată pe mențiunile imprecise ale dispozitivului sentinței primei instanțe relative la conținutul obligației stabilite în sarcina pârâtului, se dovedește a fi străină cauzei.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite, de asemenea, nici criticile privind omisiunea instanțelor de fond de dispune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești către reclamanți pentru partea din imobil care nu mai poate fi restituită în natură și, respectiv, de a dispune obligarea pârâtului la restituirea în natură către aceștia și a unei parcele de teren distincte, de 193,70 mp, care ar constitui curtea imobilului în litigiu. Mai întâi, se observă că prima instanță, în aplicarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, s-a pronunțat în limitele cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți, anume cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului, reținând că reclamanții nu au înțeles să solicite și nici nu au fost de acord să li se acorde măsuri reparatorii/despăgubiri pentru partea din imobil ce s-ar constata că nu le mai poate fi restituită.

Considerentele reținute de prima instanță în argumentarea soluției de neacordare către reclamanți a unor măsuri reparatorii prin echivalent/despăgubiri, se constată că nu au fost criticate pe calea apelului, ci dimpotrivă, potrivit constatărilor instanței de apel, reclamanții și-au menținut și în fața acestei instanțe aceeași conduită procesuală. În atare condiții, critica formulată sub acest aspect prin recurs, se constată a fi invocată omisso medio, și, pe cale de consecință, ea nu poate face obiect al analizei acestei instanțe. Aceeași constatare se impune și în ceea ce privește critica privind omisiunea instanțelor de fond de a dispune restituirea către reclamanți, pe lângă terenul aferent apartamentului retrocedat, și a unei parcele de 193,70 mp teren având destinația de curte.

Verificând lucrările dosarului, se constată, mai întâi, că nu este vorba de o omisiune a instanțelor de fond de a se pronunța asupra capătului de cerere privind restituirea terenului. Astfel, se observă prima instanță, în raport de situația de fapt stabilită pe baza probatoriilor administrate, prin soluția pronunțată a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură doar a terenului aferent apartamentului retrocedat, dispunând respingerea cererii de restituire în natură a altor terenuri. Această soluție nu a fost criticată de reclamanți pe calea apelului sub un astfel de argument, anume că parte din terenul nerestituit ar fi liber în accepțiunea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și ar putea face obiectul restituirii, aceasta fiind motivul pentru care o astfel de critică nu a făcut obiectul analizei instanței de apel.

Împrejurarea că această apărare a fost invocată pentru prima oară în fata instanței de recurs și că instanțele de fond nu au avut a analiza și a statua cu privire la o atare situație de fapt, relativă la existența unei parcele de teren distincte - liberă de construcții și neafectată unor servituti legale sau unor amenajări de utilitate publică - nu este contestată de reclamanți, care se rezumă să solicite, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, trimiterea procesului spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriilor în acest scop. În atare condiții, critica reclamanților privind greșita nerestituire de către instanța de apel, în condițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 a parcelei de 193,70 mp teren ce ar avea destinația de curte, suplimentar terenului aferent apartamentului situat la mansardă, se constată a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate face obiect al analizei instanței de recurs.

Pe cale de consecință, și solicitarea reclamanților de trimitere spre rejudecare a cauzei în scopul suplimentării probatoriilor privind împrejurări de fapt relative la parcela de teren mai sus arătată, înfățișate pentru prima oară instanței de recurs, solicitare nefundamentată critic pe aspecte relative la modalitatea de desfășurare a judecății în fața instanțelor de fond, nu poate fi primită. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății de reclamanți este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.D.V., D.V. (continuat de D.A.R. și H.M.) și D.Ș. (continuat de D.C.D., D.D. și D.D.M.) împotriva Deciziei nr. 468/ A din 3 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință-publică, astăzi 3 octombrie 2012.