ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5921/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5921/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 19 martie 2008, reclamanții D.D.V., D.V., D.Ș.

au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București cerând să se constate că

acesta nu a soluționat notificarea din 18 aprilie 2001 pe care i-au transmis-o

în procedura instituită de Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, să fie

obligat să le lase în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilul situat

în municipiul București, sector 2 - teren în suprafață de 300 mp și construcție

edificată pe acest teren, compusă din pivniță, 2 camere de serviciu, parter și

etaj, fiecare cu câte un apartament -construcție având două intrări.

În drept, reclamanți au invocat

incidența prevederilor art. 481 C. civ., art. 17 pct. 2 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului și art. 20 din Constituția României.

În motivarea cererii, reclamanții au

susținut că imobilul în litigiu a aparținut autorului lor P.P. și că acesta a

fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, situație în

care nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul autorului lor, motiv

pentru care se impune a le fi restituit în natură.

În cauză au formulat cerere de

intervenție numiții E.V. și E.N. (fila 45), solicitând respingerea cererii de

chemare în judecată formulată de reclamanți, motivat de faptul că au dobândit

în proprietate apartamentul din imobilul în litigiu, în baza contractului de

vânzare - cumpărare din 17 februarie 1997, încheiat între ei, în calitate de

cumpărători și SC F. SA, în calitate de reprezentant al vânzătorului Municipiul

București, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cererea de intervenție a fost

încuviințată în principiu de instanță, în raport de precizările intervenite pe

parcursul judecății, ca fiind cerere de intervenție accesorie în interesul

pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 710 și 19

mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea de

chemare în judecată, precum și cererea de intervenție accesorie și a obligat pe

pârâtul Municipiul București să emită dispoziție prin care să restituie în

natură reclamanților apartamentul de la mansarda imobilului situat în

municipiul București, sector 2, compus din o cameră și dependințe, ce formează

obiectul contractului de încheiere din 23 iulie 1999, împreună cu suprafața de

teren aferenta acestuia.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă

cererea de restituire în natură a apartamentelor din imobilul-construcție

situat la adresa arătată, precum și a restului de teren, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței s-a reținut că

reclamanții au investit instanța cu soluționarea unei cereri în restituirea

unui imobil preluat de stat în mod abuziv, motivat de faptul nesoluționării de

către pârât a notificării formulate în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

situație în care raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile

prevederile acestui act normativ de reparație și cele ale deciziei în interesul

Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, instanța de judecată fiind abilitată să soluționeze pe fond

pretențiile notificate de reclamanți pârâtului.

Relativ la situația juridică a

imobilului în litigiu, instanța a constatat că a fost proprietatea autorului

reclamanților, P.P., că a fost preluat de stat fără titlu valabil, și că,

ulterior preluării, a fost înstrăinat de stat, parțial, către terțe persoane,

după cum urmează: apartamentul (cu o cotă indiviză de 30,56% din părțile de

folosință comună ale imobilului și suprafața de 35,45 mp teren situat sub

construcție) numiților D.P. și D.M.; apartamentul (cu o cotă indiviză de 25,21

% din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 29,21 mp teren

situat sub construcție) numiților E.A. și E.F., respectiv, apartamentul (cu o

cotă indiviză de 35,90% din părțile de folosință comună ale imobilului și

suprafața de 41,64 mp teren situat sub construcție) numiților E.V. și E.N.

Cât privește apartamentul situat la

mansarda imobilului, instanța a reținut că face obiectul unui contract de

închiriere intervenit între pârât și numita A.M.

În raport de situația de fapt

constatată, instanța a statuat că în raport de prevederile art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la

restituirea în natură a apartamentului închiriat, situat la mansarda

imobilului, și a terenului aferent acestuia, respectiv, că în raport de

prevederile art. 18 lit. c) și ale art. 20 alin. (2) din lege, reclamanții au

calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru apartamentele înstrăinate de stat în procedura Legii nr. 112/1995

și restul terenului, care nu mai pot fi restituite în natură.

Referitor la această din urmă măsură

reparatorie, constând în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale,

tribunalul a statuat că nu poate fi dispusă în cauză, date fiind limitele

investirii instanței de reclamanți care, prin cererea dedusă judecății, au

înțeles să pretindă doar soluționarea pretenției de restituire în natură, fără

a pretinde și accepta acordarea și de măsuri reparatorii, limite ce îi sunt

impuse instanței de judecată și care nu pot fi depășite, în raport de prevederile

art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Dată fiind soluția de respingere a

cererii de retrocedare în natură a apartamentului și a terenului aferent

acestuia, care este deținut în proprietate de intrevenienții E.V. și E.N.,

prima instanță a statuat că se impune, totodată, admiterea cererii de

intervenție accesorie dedusă judecății.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel reclamanții și pârâtul.

În motivarea apelului, reclamanții au

reiterat susținerile din cererea de chemare în judecată, relative la caracterul

abuziv al preluării imobilului în litigiu din patrimoniul autorului lor,

susținând că atâta timp cât statul nu a deținut un titlu valabil cu privire la

imobilul în litigiu, actele de înstrăinare încheiate cu privire la cele 3

apartamente sunt lovite de nulitate absolută și de efectul translativ al

dreptului de proprietate în favoarea cumpărătorilor.

Reclamanții au susținut că este lipsit

de relevanță juridică faptul că aceste acte nu au fost contestate și anulate în

cadrul unei proceduri judiciare, întrucât, atâta timp cât imobilul ce a făcut

obiectul înstrăinărilor nu a ieșit în mod valabil din patrimoniul autorului

lor, ele sunt nule de drept, în raport de prevederile art. 969 și art. 1803 C.

civ., urmând a se angaja răspunderea persoanei juridice care le-a încheiat prin

abuz, precum și răspunderea prepușilor săi, în temeiul dispozițiilor art. 998

C. civ., art. 1000 pct. 3 C. civ.

Reclamații au susținut, totodată, că

prima instanță avea a verifica, pe cale incidentală, valabilitatea actelor de înstrăinare

în raport de considerentele de drept arătate, cu mențiunea că încheierea

acestor acte s-a realizat și cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995,

iar pârâtul are posibilitatea ca, ulterior retrocedării imobilului, să facă

demersurile necesare pentru a obține anularea lor.

În atare condiții, reclamanții au

pretins că sunt îndreptățiți la restituirea în natură a întregului imobil, cu

mențiunea că măsurile reparatorii prin echivalent, potrivit dispozițiilor art. 7

alin. (1) din Legea 10/2001, pot fi acordate exclusiv pentru imobilele care

s-au aflat în posesia statului cu titlu, categorie în care nu se încadrează

imobilul în litigiu.

În motivarea apelului, pârâtul a

susținut că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

22 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanțele de judecată nu se pot subroga în

locul entității deținătoare și nu pot dispune cu privire la fondul pretențiile

formulate prin notificare, mai înainte ca procedura administrativă prevăzută de

această lege de reparație să fi fost finalizată.

Prezentând pe larg cuprinsul

dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 și din H.G. nr. 250/2007, pârâtul a

susținut că atâta timp cât reclamanții nu au depus toate înscrisurile

doveditoare privind pretențiile notificate, dosarul administrativ fiind

incomplet (în sensul că nu conținea înscrisuri relative la situația juridică

actuală a imobilului, la situația spațiilor locative, declarația reclamanților

potrivit căreia nu mai dețin alte probe și, respectiv, situația plății

despăgubirilor), a fost în imposibilitate să pronunțe o dispoziție de

soluționare a notificării.

Prin Decizia civilă nr. 468/ A din 3

mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și

de pârât.

Cu privire la apelul reclamanților,

s-a reținut că judecata procesului în primă instanță s-a realizat cu

respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, anume

în raport de limitele impuse de reclamanți prin cererea dedusă judecății, prin

care au pretins soluționarea doar a cererii de restituire în natură a

imobilului în litigiu, și, respectiv, în raport de limitele impuse de aplicarea

dispozițiilor legii speciale de reparație, anume de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a observat că

incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății s-a

impus în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, prin care

reclamanții au pretins soluționarea în fond a cererii de restituire în natură a

imobilului în litigiu, motivat de faptul nesoluționării de către pârât a

notificării pe care au formulat-o în procedura Legii nr. 10/2001, posibilitate

recunoscută instanțelor judecătorești prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007

a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În atare condiții, instanța de apel a

statuat că, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în

natură a apartamentului care nu a fost înstrăinat de stat, precum și a

terenului aferent acestuia, astfel cum corect a reținut și prima instanță, nu

însă și pentru apartamentele înstrăinate către terțe persoane de stat, în

procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 și pentru restul terenului, pentru

care sunt îndreptățiți să primească doar măsuri reparatorii prin echivalent,

cât timp actele de înstrăinare nu au fost anulate, operațiune ce se impunea a

fi efectuată anterior și nu, cum eronat pretind reclamanții, ulterior

formulării cererii de retrocedare.

Instanța de apel a observat că

reclamanții, deși au inițiat un astfel de demers judiciar, pentru anularea

actelor de înstrăinare încheiate de stat (prin cererea înregistrată în Dosarul nr.

10406/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 București) nu au insistat în finalizarea

sa, cererea de chemare în judecată fiind perimată.

Instanța de apel a mai reținut că nu

poate primi solicitarea reclamanților de a se verifica, pe cale incidentală, în

cadrul procedurii judiciare pendinte, valabilitatea actelor de înstrăinare,

întrucât, în cadrul acestei proceduri, instanța este limitată a verifica

posibilitatea restituirii imobilelor deținute de entitatea deținătoare, nu și a

celor deținute de terțe persoane.

Instanța de apel a reținut, totodată,

că, în mod corect tribunalul a statuat că, deși sunt îndreptățiți,

reclamanților nu le pot fi acordate măsuri reparatorii în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005 pentru partea de imobil care nu le mai poate fi

restituită în natură, cât timp nu au învestit prima instanță cu soluționarea

unei astfel de pretenții ci, dimpotrivă, inclusiv în apel, au insistat în

soluționarea favorabilă doar a cererii de restituire în natură a întregului

imobil.

Referitor la apelul declarat de pârât,

instanța a reținut că, de asemenea, nu poate fi primit.

Relativ la critica privind depășirea

de prima instanță a atribuțiilor conferite de Legea nr. 10/2001, s-a reținut

că, astfel cum s-a statuat prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007,

instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze, pe fond, acțiunea

persoanei îndreptățite in cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificare, cum este și cazul acțiunii pendinte, prin care

reclamanții au invocat refuzul pârâtului de a le soluționa notificarea nr. 1691

din 18 aprilie 2001.

Instanța de apel a reținut, totodată,

că nu poate primi apărările invocate de pârât în argumentarea refuzului de

soluționare a notificării, relative la lipsa unor înscrisuri doveditoare care

să fi fost atașate de notificării, întrucât acest fapt, pe de o parte, nu este

de natură să justifice nesoluționarea notificării o perioadă de timp atât de

mare, iar, pe de altă parte, înscrisurile depuse de reclamanți erau de natură

să conducă la concluzia potrivit căreia imobilul în litigiu se încadrează în

categoria celor preluate de stat abuziv, în înțelesul normei prevăzute de art. 2

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului, în susținerea

criticii întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanții

susțin că au dedus judecății o plângere întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001

și pe dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție - Secțiile Unite, motivat de faptul că notificarea transmisă pârâtului

nu a fost soluționată în termenul prevăzut de dispozițiile legii speciale.

Reclamanții afirmă că, raportat la

obiectul cererii deduse judecății, hotărârea recurată cuprinde motive

contradictorii, întrucât, pe de o parte, reține că instanțele de judecată sunt

abilitate să soluționeze în mod direct și nemijlocit pretențiile notificate de

persoanele interesate, iar, pe de altă parte, validează, în mod greșit, soluția

primei instanțe, prin care s-a statuat în sarcina pârâtului obligația de

emitere a unei dispoziții de restituire în natură a apartamentului situat la

mansarda imobilului în litigiu și a terenului aferent acestuia.

Reclamanții susțin că prin această

soluție, instanțele de fond nu s-au pronunțat în mod direct asupra pretenției

de retrocedare notificate de reclamanți, ci, în mod greșit au dispus ca dosarul

cauzei să se reîntoarcă la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 în vederea

emiterii de această comisie a dispoziției de restituire, fapt de natură să

conducă la tergiversarea soluționării procedurii.

În argumentarea motivului de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9, reclamanții dezvoltă aceeași critică,

anume că instanțele de fond au statuat, în mod greșit, cât timp cererea de

chemare în judecată nu a fost întemeiată pe prevederile art. 1073 -1075 C.

civ., cu privire la obligația Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 de a

emite dispoziția de restituire în natură, deși se impunea obligarea directă a

pârâtului la restituire, fapt ce contravine dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Reclamanții afirmă că această

modalitate de soluționare a cererii este contrară și deciziei în interesul Legii

nr. 20/2007, întrucât potrivit acesteia instanțele de judecată au a statua

direct în dispozitiv, fie cu privire la restituirea imobilului, fie cu privire

la respingerea cererii de restituire.

Reclamanții susțin, totodată, că

terenul aferent imobilului - construcție, de 300 mp, a fost preluat de stat

doar în fapt, că potrivit contractelor de vânzare - cumpărare, din acest teren

a fost înstrăinată către cumpărători o suprafață de doar 106,30 mp și că, în

atare condiții, restul terenului, de 193,70 mp, care reprezintă curtea

imobilului, se impunea a le fi restituit în natură.

Reclamanții susțin, de asemenea, că

instanța de apel, constatând că nu le mai pot fi restituite apartamentele

înstrăinate de stat, trebuia să le acorde despăgubiri bănești, întrucât

procedura specială de despăgubire, prevăzută de dispozițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, este o procedură neviabilă și neechitabilă, iar Fondul

Proprietatea nu este funcțional.

Pretenția de despăgubire bănească,

susțin reclamanții că este fundamentată și pe prevederile art. 480-481 și art. 998

C. civ., întrucât statul este răspunzător pentru neelaborarea timp de 21 de ani

a unei legislații coerente, echitabile, care să respecte dreptul la proprietate

privată și să împiedice îmbogățirea fără justă cauză a oricăror persoane.

În concluzie, reclamanții solicită

desființarea hotărârilor de fond, admiterea contestației și restituirea în

natură a tuturor spațiilor din imobilul în litigiu care nu au fost vândute în

procedura Legii nr. 112/1995, inclusiv a terenului cu destinația de curte a

imobilului, în suprafață de 193,70 mp, precum și acordarea de despăgubiri

bănești la valoarea de circulație actuală a părții de imobil care nu le poate

fi restituită în natură.

La data de 12 octombrie 2011 a decedat

reclamantul D.V., procesul fiind continuat de D.A.R. și H.M. iar la data de 8

mai 2012 a decedat reclamantul D.Ș., procesul fiind continuat de D.C.D., D.D.

și D.D.M.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată următoarele:

În drept, potrivit prevederilor art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele, terenuri și construcții, preluate

de stat în mod abuziv, (.) vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere

ale unității deținătoare.

Totodată, potrivit deciziei în

interesul Legii nr. 20/2007, pronunțată în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, instanțele de judecată sunt competente să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

În speța supusă analizei, cât privește

critica privitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a

deciziei în interesul Legii nr. 20/2007 raportului juridic dedus de reclamanți

judecății, cu consecința soluționării imprecise în dispozitivul sentinței

primei instanțe a cererii de chemare în judecată și, respectiv, a motivării

contradictorii a hotărârii instanței de apel, Înalta Curte constată că nu poate

fi primită.

Astfel, verificând lucrările

dosarului, se observă că prima instanță nu s-a limitat, cum eronat se afirmă,

doar la a dispune obligarea pârâtului să emită o dispoziție de soluționare a

notificării, astfel cum se procedează în cazul soluționării unei acțiuni având

ca obiect o obligație de a face, situație în care analizarea și modalitatea de

soluționare a notificării este lăsată la latitudinea entității deținătoare, cu

consecințe asupra duratei de finalizare a procedurii.

Dimpotrivă, potrivit mențiunilor

dispozitivului sentinței, prima instanță, în aplicarea prevederilor Deciziei nr.

20/2007, cenzurând refuzul pârâtului de a emite decizia/dispoziția de

soluționare a pretențiilor notificate de reclamanți, a procedat la o analiză în

fond a acestora și, constatând că parțial sunt întemeiate, a dispus, ea însăși,

în mod direct, obligarea pârâtului Municipiul București la restituirea către

reclamanți a apartamentului de la mansarda imobilului situat în municipiul

București, sector 2, împreună cu suprafața de teren aferenta acestuia.

Mai mult, rezultat al aceleiași

analize de fond a pretențiilor deduse judecății, prima instanță a dispus, în

mod expres, în dispozitivul sentinței, respingerea cererii de restituire în

natură a apartamentelor, precum și a restului de teren, ca neîntemeiată.

Împrejurarea că prima instanță a

statuat, prin dispozitivul hotărârii, ca pârâtul să execute obligația de

restituire în natură către reclamanții a părții de imobil mai sus arătate prin

emiterea unei dispoziții administrative se constată, pe de o parte, că este în

concordanță cu prevederile art. 21 din lege iar, pe de altă parte, că nu poate

fundamenta critica reclamanților privind greșeala instanțelor de analiza în

fond pretențiile deduse judecății, respectiv, de a se conforma deciziei în

interesul Legii nr. 20/2007.

Totodată, verificând lucrările

dosarului, se constată că o astfel de critică nu a fost invocată de reclamanți

pe calea apelului, caz în care pretinsa contrarietate strecurată în

considerentele hotărârii instanței de apel referitoare la acest aspect, al

omisiunii primei instanțe de a soluționa în mod direct, prin cercetarea

fondului, cererea de chemare în judecată, fundamentată pe mențiunile imprecise

ale dispozitivului sentinței primei instanțe relative la conținutul obligației

stabilite în sarcina pârâtului, se dovedește a fi străină cauzei.

Înalta Curte constată că nu pot fi

primite, de asemenea, nici criticile privind omisiunea instanțelor de fond de

dispune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești către reclamanți

pentru partea din imobil care nu mai poate fi restituită în natură și,

respectiv, de a dispune obligarea pârâtului la restituirea în natură către

aceștia și a unei parcele de teren distincte, de 193,70 mp, care ar constitui

curtea imobilului în litigiu.

Mai întâi, se observă că prima

instanță, în aplicarea principiului disponibilității care guvernează procesul

civil, s-a pronunțat în limitele cererii de chemare în judecată formulate de

reclamanți, anume cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului,

reținând că reclamanții nu au înțeles să solicite și nici nu au fost de acord

să li se acorde măsuri reparatorii/despăgubiri pentru partea din imobil ce s-ar

constata că nu le mai poate fi restituită.

Considerentele reținute de prima

instanță în argumentarea soluției de neacordare către reclamanți a unor măsuri

reparatorii prin echivalent/despăgubiri, se constată că nu au fost criticate pe

calea apelului, ci dimpotrivă, potrivit constatărilor instanței de apel,

reclamanții și-au menținut și în fața acestei instanțe aceeași conduită

procesuală.

În atare condiții, critica formulată

sub acest aspect prin recurs, se constată a fi invocată omisso medio, și, pe

cale de consecință, ea nu poate face obiect al analizei acestei instanțe.

Aceeași constatare se impune și în

ceea ce privește critica privind omisiunea instanțelor de fond de a dispune

restituirea către reclamanți, pe lângă terenul aferent apartamentului

retrocedat, și a unei parcele de 193,70 mp teren având destinația de curte.

Verificând lucrările dosarului, se

constată, mai întâi, că nu este vorba de o omisiune a instanțelor de fond de a

se pronunța asupra capătului de cerere privind restituirea terenului.

Astfel, se observă prima instanță, în

raport de situația de fapt stabilită pe baza probatoriilor administrate, prin

soluția pronunțată a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea

în natură doar a terenului aferent apartamentului retrocedat, dispunând

respingerea cererii de restituire în natură a altor terenuri.

Această soluție nu a fost criticată de

reclamanți pe calea apelului sub un astfel de argument, anume că parte din

terenul nerestituit ar fi liber în accepțiunea dispozițiilor art. 10 din Legea nr.

10/2001 și ar putea face obiectul restituirii, aceasta fiind motivul pentru

care o astfel de critică nu a făcut obiectul analizei instanței de apel.

Împrejurarea că această apărare a fost

invocată pentru prima oară în fata instanței de recurs și că instanțele de fond

nu au avut a analiza și a statua cu privire la o atare situație de fapt,

relativă la existența unei parcele de teren distincte - liberă de construcții

și neafectată unor servituti legale sau unor amenajări de utilitate publică -

nu este contestată de reclamanți, care se rezumă să solicite, cu ocazia dezbaterilor

asupra recursului, trimiterea procesului spre rejudecare pentru suplimentarea

probatoriilor în acest scop.

În atare condiții, critica

reclamanților privind greșita nerestituire de către instanța de apel, în

condițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 a parcelei de 193,70 mp teren ce ar

avea destinația de curte, suplimentar terenului aferent apartamentului situat

la mansardă, se constată a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu

poate face obiect al analizei instanței de recurs.

Pe cale de consecință, și solicitarea

reclamanților de trimitere spre rejudecare a cauzei în scopul suplimentării

probatoriilor privind împrejurări de fapt relative la parcela de teren mai sus

arătată, înfățișate pentru prima oară instanței de recurs, solicitare nefundamentată

critic pe aspecte relative la modalitatea de desfășurare a judecății în fața

instanțelor de fond, nu poate fi primită.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății de

reclamanți este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții D.D.V., D.V. (continuat de D.A.R. și H.M.) și D.Ș.

(continuat de D.C.D., D.D. și D.D.M.) împotriva Deciziei nr. 468/ A din 3 mai

2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință-publică, astăzi

3 octombrie 2012.