ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2663/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 16 mai 2002 reclamantul S.C.E. a chemat în judecată Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 90 milioane lei reprezentând despăgubiri pentru paguba cauzată prin înlăturarea sa abuzivă din funcție la data de 10 ianuarie 2001, fără îndeplinirea formalităților cerute de lege, rectificarea carnetului său de muncă și reintegrarea sa în funcție. În motivarea cererii sale reclamantul a arătat că a fost înlăturat din funcția de șef serviciu la data mai sus precizată printr-o adresă intitulată preaviz, emisă de Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, care a aplicat abuziv și discriminatoriu dispozițiile O.U.G.

nr. 2/2001 și ale H.G. nr. 20/2001, fără a i se comunica actul prin a fost înlăturat din funcție. Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că solicită și anularea ordinului nr. 394/2001 al Agenției Naționale pentru Comunicații și Informatică și admiterea cererii sale de reparare a pagubei înregistrate ca urmare a înscrierii abuzive în carnetul său de muncă a unui act care nu îl privește și nesocotește statutul său de funcționar public, depunând și dovada anulării ordinului, respectiv prin sentința civilă nr. 520/2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, pronunțată într-o altă cauză. Prin sentința civilă nr. 1007 din 29 octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, precum și acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 538 din 11 februarie 2003, a casat această sentință, ca urmare a admiterii recursului formulat de S.C.E. și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, reținând că din conținutul ordinului atacat nu rezultă că s-ar fi dispus eliberarea din funcție a reclamantei, ci doar că s-a delegat directorului economic dreptul de a semna în carnetele de muncă ale salariaților Agenției Naționale pentru Comunicații și Informatică la încetarea raporturilor de muncă ale acestora, ca urmare a aplicării art. 14 din O.U.G.nr. 2/2001 și că, chiar dacă prin el însuși acest ordin nu produce efecte juridice, înscrierea lui în carnetul de muncă drept temei al eliberării din funcție constituie o vătămare certă a dreptului recunoscut de lege conferit de Legea nr. 188/1999 care obligă conducătorul unității să emită ordinul de eliberare, preavizul comunicat reclamantului neputând substitui ordinul respectiv.

Totodată, s-a precizat că se impune rejudecarea pricinii pentru analizarea cererii de reintegrare și de plată a despăgubirilor, raportat la îndeplinirea sau nu a condițiilor cerute de lege pentru eliberarea din funcția publică a reclamantului. În fond, după casare, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 586 din 23 aprilie 2003, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, reținând, în esență, că eliberarea din funcția publică a reclamantului nu este rezultatul unui act administrativ de dispoziție al pârâtului Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, ci este un efect al desființării Agenției Naționale pentru Comunicații și Informatică, motiv pentru care atât cererea privind reintegrarea în funcție, cât și cea privind plata despăgubirilor materiale și a daunelor morale sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul S.C.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Printr-un prim motiv de recurs reclamantul susține că instanța de fond nu a ținut cont de considerentele deciziei de trimitere a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, invocându-se dispozițiile O.U.G.nr. 2/2001 și cele ale H.G. nr. 20/2001, ignorându-se, însă, aspectul referitor la obligația Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației de a emite un act administrativ în aplicarea actelor guvernamentale, precum și a art. 11 din H.G. nr. 20/2001. Prin al doilea motiv de recurs se invocă necunoașterea de către instanța de fond a dispozițiilor legale incidente cauzei, precum și cele ale art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a acestora.

Totodată, prin celelalte motive de recurs, reclamantul a arătat, pe de o parte, că respingerea ca neîntemeiată a prescripției dreptului său la acțiune este în contradicție cu respingerea ca nefondată a acțiunii sale. Pe de altă parte, recurentul-reclamant a arătat și că instanța de fond nu a reținut că nu i s-a comunicat ordinul de destituire, iar din ordinul nr. 394 din 10 ianuarie 2001 nu rezultă că s-ar fi dispus eliberarea sa, ci doar că s-a delegat directorului economic dreptul de a semna în carnetele de muncă ale salariaților Agenției Naționale pentru Comunicații și Informatică la încetarea raporturilor de muncă ale acestora, ca urmare a aplicării art. 14 din O.U.G. nr. 2/2001 și chiar dacă acest act nu produce și efecte juridice, înscrierea lui în carnetul de muncă a produs vătămarea dreptului conferit de Legea nr. 188/1999.

Totodată, recurentul-reclamant a formulat și precizări referitoare la cuantumul daunelor solicitate. Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin H.G. nr. 973/1998 a fost înființată Agenția Națională pentru Comunicații și Informatică, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, condusă de un președinte ajutat de vicepreședinți, numiți prin decizie a primului-ministru. Potrivit art. 5 alin. (7) din H.G. nr. 973/1998, președintele poate delega dreptul de semnătură, în condițiile legii.

Agenția a fost desființată prin O.U.G.nr. 2/2001. Astfel, potrivit art. 14 din acest act normativ „se înființează Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, iar Agenția Națională pentru Comunicații și Informatică se desființează”. Conform art. 10 din H.G. nr. 20/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației (M. Of., nr. 16/16.01.2001), „personalul Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației… va fi încadrat numai pe bază de concurs sau examen, organizate și desfășurate conform legii”.

Totodată, prin art. 11 din același act normativ se precizează că aceste minister „va prelua, pe bază de protocol, activul, pasivul, arhiva și documentele Agenției Naționale pentru Comunicații și Informatică, în termen de 15 zile de la data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al României, Partea I.” Așadar, instituția publică la care recurentul-reclamant a avut raportul de serviciu a fost desființată, iar dreptul de a-și desfășura activitatea la ministerul nou înființat era condiționat de participarea la concursul organizat în condițiile legii, de către acesta din urmă. În cauză, instanța de fond în soluționarea cererii reclamantului, astfel cum a fost succesiv precizată, trebuia să examineze legalitatea încetării raporturilor sale de serviciu în baza Legii nr. 188/1999.

Sub un prim aspect, este de reținut că în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu referire la art. 48 din Constituția României, obiectul examinării nu privește modul de încetare a unui contract de muncă, ci a raporturilor de serviciu ale reclamantului stabilite prin actul de numire în funcția publică. Ca atare, în raport de acest statut legal stabilit, încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului poate avea loc exclusiv în condițiile Legii nr. 188/1999. Or, unul din cazurile prevăzute de acest act normativ cu privire la încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici este cel al eliberării din funcție, în situațiile limitativ prevăzute de art. 92 din Legea nr. 188/1999.

Între aceste situații este înscrisă și cea privind încetarea activității autorității sau instituției publice. Cum în cauză activitatea agenției a încetat urmare a desființării sale, pe cale de consecință legală, în condițiile Legii nr. 188/1999, au încetat și raporturile de serviciu ale reclamantului. Această situație a fost comunicată reclamantului prin adresa nr. 652 din 9 ianuarie 2001. Totodată, din ordinul nr. 394/2001, atacat, rezultă scopul delegării care privește încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor agenției conform art. 92 lit. b) din Legea nr. 188/1999. Așadar, criticile privind greșita interpretare a ordinului sus-menționat și omisiunea analizării corecte a situației de fapt deduse judecății, cu referire la necesitatea preexistenței ordinului de încetare a raporturilor de serviciu și ignorarea dispozițiilor O.U.G.

nr. 2/2001, apar ca fiind neîntemeiate. Pe de altă parte, atât prin decizia de trimitere nr. 538/2003 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, cât și prin motivele de recurs formulate în cauză, s-a arătat că ordinul atacat nu produce efecte juridice prin el însuși. Prin urmare, nu se poate reține că în lipsa unei astfel de forțe juridice a ordinului sunt îndeplinite condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, referitoare la natura juridică a actului supus controlului instanței de contencios administrativ. De altfel, având în vedere cele expuse, în cele ce preced nu se constată încălcări ale dispozițiilor constituționale sau ale art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, amendată prin Protocolul nr. 11 referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.

De asemenea, cu privire la critica referitoare la pretinsa contradicție existentă în soluția instanței de fond, între respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea acțiunii pe fond, se constată nu numai că în dispozitivul sentinței atacate nu se fac referiri la această excepție, dar și că la judecarea pricinii în fond după casare nici nu s-a mai invocat această excepție. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile neîntemeiate se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.C.E. împotriva sentinței civile nr. 586 din 23 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2003.