ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2663/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 16 mai 2002 reclamantul S.C.E. a chemat în judecată Ministerul

Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, solicitând obligarea pârâtului la

plata sumei de 90 milioane lei reprezentând despăgubiri pentru paguba cauzată

prin înlăturarea sa abuzivă din funcție la data de 10 ianuarie 2001, fără

îndeplinirea formalităților cerute de lege, rectificarea carnetului său de

muncă și reintegrarea sa în funcție.

În motivarea cererii sale

reclamantul a arătat că a fost înlăturat din funcția de șef serviciu la data

mai sus precizată printr-o adresă intitulată preaviz, emisă de Ministerul

Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, care a aplicat abuziv și

discriminatoriu dispozițiile O.U.G. nr. 2/2001 și ale H.G. nr. 20/2001, fără a

i se comunica actul prin a fost înlăturat din funcție.

Ulterior, reclamantul și-a precizat

acțiunea în sensul că solicită și anularea ordinului nr. 394/2001 al Agenției

Naționale pentru Comunicații și Informatică și admiterea cererii sale de

reparare a pagubei înregistrate ca urmare a înscrierii abuzive în carnetul său

de muncă a unui act care nu îl privește și nesocotește statutul său de

funcționar public, depunând și dovada anulării ordinului, respectiv prin

sentința civilă nr. 520/2001 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, pronunțată într-o altă cauză.

Prin sentința civilă nr. 1007 din 29

octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, precum și

acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 538 din 11 februarie 2003, a

casat această sentință, ca urmare a admiterii recursului formulat de S.C.E. și

a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, reținând că din conținutul

ordinului atacat nu rezultă că s-ar fi dispus eliberarea din funcție a

reclamantei, ci doar că s-a delegat directorului economic dreptul de a semna în

carnetele de muncă ale salariaților Agenției Naționale pentru Comunicații și

Informatică la încetarea raporturilor de muncă ale acestora, ca urmare a

aplicării art. 14 din O.U.G.nr. 2/2001 și că, chiar dacă prin el însuși acest

ordin nu produce efecte juridice, înscrierea lui în carnetul de muncă drept

temei al eliberării din funcție constituie o vătămare certă a dreptului

recunoscut de lege conferit de Legea nr. 188/1999 care obligă conducătorul

unității să emită ordinul de eliberare, preavizul comunicat reclamantului

neputând substitui ordinul respectiv.

Totodată, s-a precizat că se impune

rejudecarea pricinii pentru analizarea cererii de reintegrare și de plată a

despăgubirilor, raportat la îndeplinirea sau nu a condițiilor cerute de lege

pentru eliberarea din funcția publică a reclamantului.

În fond, după casare, Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 586 din

23 aprilie 2003, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, reținând, în

esență, că eliberarea din funcția publică a reclamantului nu este rezultatul

unui act administrativ de dispoziție al pârâtului Ministerul Comunicațiilor și

Tehnologiei Informației, ci este un efect al desființării Agenției Naționale

pentru Comunicații și Informatică, motiv pentru care atât cererea privind

reintegrarea în funcție, cât și cea privind plata despăgubirilor materiale și a

daunelor morale sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamantul S.C.E., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Printr-un prim motiv de recurs

reclamantul susține că instanța de fond nu a ținut cont de considerentele

deciziei de trimitere a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ, invocându-se dispozițiile O.U.G.nr. 2/2001 și cele ale H.G. nr.

20/2001, ignorându-se, însă, aspectul referitor la obligația Ministerului

Comunicațiilor și Tehnologiei Informației de a emite un act administrativ în

aplicarea actelor guvernamentale, precum și a art. 11 din H.G. nr. 20/2001.

Prin al doilea motiv de recurs se

invocă necunoașterea de către instanța de fond a dispozițiilor legale incidente

cauzei, precum și cele ale art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a

acestora.

Totodată, prin celelalte motive de

recurs, reclamantul a arătat, pe de o parte, că respingerea ca neîntemeiată a

prescripției dreptului său la acțiune este în contradicție cu respingerea ca

nefondată a acțiunii sale.

Pe de altă parte,

recurentul-reclamant a arătat și că instanța de fond nu a reținut că nu i s-a

comunicat ordinul de destituire, iar din ordinul nr. 394 din 10 ianuarie 2001

nu rezultă că s-ar fi dispus eliberarea sa, ci doar că s-a delegat directorului

economic dreptul de a semna în carnetele de muncă ale salariaților Agenției

Naționale pentru Comunicații și Informatică la încetarea raporturilor de muncă

ale acestora, ca urmare a aplicării art. 14 din O.U.G. nr. 2/2001 și chiar dacă

acest act nu produce și efecte juridice, înscrierea lui în carnetul de muncă a

produs vătămarea dreptului conferit de Legea nr. 188/1999.

Totodată, recurentul-reclamant a

formulat și precizări referitoare la cuantumul daunelor solicitate.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și dispozițiile art.

304

1

C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin H.G. nr. 973/1998 a fost

înființată Agenția Națională pentru Comunicații și Informatică, ca organ de

specialitate al administrației publice centrale, condusă de un președinte

ajutat de vicepreședinți, numiți prin decizie a primului-ministru.

Potrivit art. 5 alin. (7) din H.G.

nr. 973/1998, președintele poate delega dreptul de semnătură, în condițiile

legii.

Agenția a fost desființată prin

O.U.G.nr. 2/2001. Astfel, potrivit art. 14 din acest act normativ „se

înființează Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației ca organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, iar

Agenția Națională pentru Comunicații și Informatică se desființează”.

Conform art. 10 din H.G. nr. 20/2001

privind organizarea și funcționarea Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei

Informației (M. Of., nr. 16/16.01.2001), „personalul Ministerului

Comunicațiilor și Tehnologiei Informației… va fi încadrat numai pe bază de

concurs sau examen, organizate și desfășurate conform legii”.

Totodată, prin art. 11 din același

act normativ se precizează că aceste minister „va prelua, pe bază de protocol,

activul, pasivul, arhiva și documentele Agenției Naționale pentru Comunicații

și Informatică, în termen de 15 zile de la data publicării prezentei hotărâri

în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

Așadar, instituția publică la care

recurentul-reclamant a avut raportul de serviciu a fost desființată, iar

dreptul de a-și desfășura activitatea la ministerul nou înființat era

condiționat de participarea la concursul organizat în condițiile legii, de

către acesta din urmă.

În cauză, instanța de fond în

soluționarea cererii reclamantului, astfel cum a fost succesiv precizată,

trebuia să examineze legalitatea încetării raporturilor sale de serviciu în

baza Legii nr. 188/1999.

Sub un prim aspect, este de reținut

că în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) din

Legea nr. 188/1999, cu referire la art. 48 din Constituția României, obiectul

examinării nu privește modul de încetare a unui contract de muncă, ci a

raporturilor de serviciu ale reclamantului stabilite prin actul de numire în

funcția publică.

Ca atare, în raport de acest statut

legal stabilit, încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului poate avea

loc exclusiv în condițiile Legii nr. 188/1999.

Or, unul din cazurile prevăzute de

acest act normativ cu privire la încetarea raporturilor de serviciu ale

funcționarilor publici este cel al eliberării din funcție, în situațiile

limitativ prevăzute de art. 92 din Legea nr. 188/1999. Între aceste situații

este înscrisă și cea privind încetarea activității autorității sau instituției

publice.

Cum în cauză activitatea agenției a

încetat urmare a desființării sale, pe cale de consecință legală, în condițiile

Legii nr. 188/1999, au încetat și raporturile de serviciu ale reclamantului.

Această situație a fost comunicată

reclamantului prin adresa nr. 652 din 9 ianuarie 2001.

Totodată, din ordinul nr. 394/2001,

atacat, rezultă scopul delegării care privește încetarea raporturilor de

serviciu ale funcționarilor agenției conform art. 92 lit. b) din Legea nr.

188/1999.

Așadar, criticile privind greșita

interpretare a ordinului sus-menționat și omisiunea analizării corecte a

situației de fapt deduse judecății, cu referire la necesitatea preexistenței

ordinului de încetare a raporturilor de serviciu și ignorarea dispozițiilor

O.U.G. nr. 2/2001, apar ca fiind neîntemeiate.

Pe de altă parte, atât prin decizia

de trimitere nr. 538/2003 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ, cât și prin motivele de recurs formulate în cauză, s-a arătat că

ordinul atacat nu produce efecte juridice prin el însuși. Prin urmare, nu se

poate reține că în lipsa unei astfel de forțe juridice a ordinului sunt

îndeplinite condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, referitoare la natura

juridică a actului supus controlului instanței de contencios administrativ.

De altfel, având în vedere cele

expuse, în cele ce preced nu se constată încălcări ale dispozițiilor

constituționale sau ale art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, amendată prin Protocolul nr. 11 referitoare la

dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.

De asemenea, cu privire la critica

referitoare la pretinsa contradicție existentă în soluția instanței de fond,

între respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea

acțiunii pe fond, se constată nu numai că în dispozitivul sentinței atacate nu

se fac referiri la această excepție, dar și că la judecarea pricinii în fond

după casare nici nu s-a mai invocat această excepție.

Prin urmare, constatându-se că

sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile neîntemeiate se va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C.E.

împotriva sentinței civile nr. 586 din 23 aprilie 2003 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 septembrie 2003.