VERDU VERDU c. ESPAGNE

Codul de procedură penală în vigoare la momentul faptelor art. 795 § 4 „La primirea recursului, judecătorul îl va trimite celorlalte părți pentru un termen de zece zile și, după expirarea acestui termen, indiferent de prezentarea sau nu a memoriilor în contestare sau de aderare, va trimite Curții, în termen de două zile, dosarul conținând toate memoriile prezentate."

Jurisprudența Tribunalului Constituțional referitoare la comunicarea scrisorilor de aderare la apel către părți (STC 93/2000 din 10 aprilie 2000) „În ceea ce privește recursul de aderare, potrivit jurisprudenței bine stabilite a acestui Tribunal, deși configurarea conținutului și sferei de aplicare a menționatului recurs este o chestiune care se încadrează în domeniul interpretării legalității ordinare, de competența judecătorilor și tribunalelor, admisibilitatea aderenței la apel este condiționată de posibilitatea de a dezbate și contesta asemenea pretenții, pentru ca părțile să aibă ocazia să se apere și să conteste argumentele părților aderente (...). În acest sens, așa cum a relevat hotărârea STC 56/1999, faptul că codul de procedură penală, și în special art. 795 § 4, nu prevede comunicarea scrisorii de aderare la apel nu este un obstacol, deoarece necesitatea unui asemenea act decurge din interpretarea normei la lumina preceptelor și principiilor constituționale, principiul apărării în proces trebuind, în orice caz, să fie păstrat conform articolului 24 § 1 din Constituție." PLÂNGERI 1. Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 a) din Convenție, reclamantul ridică mai multe plângeri privind principiul procesului echitabil: a) nu a fost în stare să cunoască natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, în măsura în care nici memoriul procuraturii în primă instanță, nici recursul de apel al acesteia nu făceau referință la anumiți factori de fapt pe baza cărora a fost pronunțată condamnarea. b) scrisoarea de aderare la apel prezentată de partea reclamantă (J.P.R.) nu i-a fost comunicată și, prin urmare, nu a avut ocazia să o conteste. c) curtea de apel l-a condamnat pe baza unei noi aprecieri a probelor produse în primă instanță, fără ca aceasta să l-audă pe el în persoană și fără ca probele să fi fost produse în fața ei. d) hotărârea de condamnare a trimis la procedura civilă pendentă în ceea ce privește responsabilitatea civilă. e) această trimitere va provoca întârzieri în procedura litigioasă, care nu pot fi compatibile cu cerințele unui termen rezonabil. 2. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul contestă aplicarea prin analogie a delictului de folosire neîncredințată la faptele sale.

Reclamantul consideră că a fost condamnat pentru nu a fi făcut public faptul că a câștigat premiul special al loteriei, fapt care aparține vieții sale private. Invocă în acest sens articolele 6 § 1 și 8 din Convenție.

Invocând articolele 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul consideră că a fost privat de biletele sale de loterie.

În cele din urmă, invocând art. 13 în combinație cu art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a dispus de un recurs efectiv, în măsura în care nici Tribunalul Suprem, nici Tribunalul Constituțional nu au acceptat cererea sa de revizuire. PE DREPT 1. Reclamantul ridică mai multe plângeri referitoare la articolele 6 § 1 și 3 a) din Convenție, ale căror părți relevante se citesc după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa." (...) 3. Orice acuzat are droit în special la: a) să fie informat, în timp scurt, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa; (...) a) Reclamantul consideră mai întâi că nu a fost în stare să cunoască natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, în încălcarea articolului 6 § 3 a) din Convenție. Curtea amintește în acest sens că sfera de aplicare a acestei dispoziții trebuie apreciată în special la lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de §1 al articolului 6 din Convenție. Consideră că în materia penală, o informare precisă și completă a acuzațiilor care cântăresc asupra unui acuzat, și prin urmare calificarea juridică pe care o jurisdicție ar putea să o rețină împotriva sa, este o condiție esențială pentru echitatea procedurii (vezi Pélissier și Sassi c. Franța, hotărâre din 25 martie 1999, Colecția de sentințe și hotărâri 1999-II, § 52 și Balette c. Belgia (dec.), nr. 48193/99, 24 iunie 2004). În specie, Curtea constată că atât memoriul procuraturii prezentat judecătorului penal, cât și recursul de apel al acesteia făceau referință la faptele materiale reproșate reclamantului și la calificarea juridică dată acestor fapte, și anume delictul de folosire neîncredințată a bunurilor. Prin urmare, reclamantul a avut ocazia să cunoască motivele acuzației care ar putea fi reținute împotriva sa și a putut prezenta mijloacele utile apărării sale. De asemenea, așa cum a relevat Tribunalul Constituțional în hotărârea sa pronunțată în amparo, a existat o corespondență între calificarea juridică a faptelor dată de procuratură și calificarea reținută de Curtea de Apel în hotărârea sa de condamnare. Ținând seama de cele de mai sus, Curtea constată că nimic în dosar nu permite să se găsească o aparență de încălcare de către jurisdicțiile interne a drepturilor recunoscute de articolele 6 §§ 1 și 3 a) și consideră că această plângere trebuie respingă ca fiind în mod evident neîntemeiată, conform articolului 35 § 3 din Convenție. b) Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că scrisoarea de aderare la apel a părții acuzatoare nu i-a fost comunicată, ceea ce ar constitui o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 a) din Convenție. În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în stare să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât conform articolului 54 § 2 b) din regulamentul ei. c) Reclamantul afirmă că curtea de apel l-a condamnat pe baza unei noi aprecieri a probelor, și aceasta fără ca aceasta să l-audă pe el în persoană și fără ca probele să fi fost produse în fața ei. Invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenție. Curtea reamintește de la bun început că nu intră în competența sa să substituie propria sa apreciere a faptelor și a probelor aceleia a jurisdicțiilor interne, cărora le revine în principal să cântărească elementele colectate de ele. Sarcina Curții constă în a cerceta dacă procedura litigioasă, considerată în ansamblu, inclusiv modul de administrare a dovezilor, a avut un caracter echitabil (Mantovanelli c. Franța, hotărâre din 18 martie 1997, Colecția 1997-II, pp. 436-437, § 34, și G.B. c. Franța, nr. 44069/98, § 59, CEDO 2001-X). În ceea ce privește publicitatea dezbaterilor, Curtea a declarat deja că aceasta ajută la realizarea scopului articolului 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garantare se numără printre principiile oricărei societăți democratice în sensul Convenției (vezi Axen c. Germania, hotărâre din 8 decembrie 1983, seria A nr. 72, p. 12, § 25). Cu toate acestea, nu poate conchide, chiar și în ipoteza unei curți de apel cu plunitate de jurisdicție, ca în specie, că art. 6 implică întotdeauna dreptul la o ședință publică, indiferent de natura chestiunilor de rezolvat. Alte considerente, inclusiv dreptul la o hotărâre într-un termen rezonabil și necesitatea rezultată din aceasta a unei tratări rapide a cauzelor, iau parte în determinarea dacă dezbaterile publice răspund unei nevoi după procesul de primă instanță (vezi Jan-Åke Andersson c. Suedia, hotărâre din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-B, p. 45, § 27, și Allan Jacobsson c. Suedia (nr. 2), hotărâre din 19 februarie 1998, Colecția 1998-I, p. 168, § 46). Prin urmare, cu condiția ca asemenea dezbatere să fi avut loc în primă instanță, absența lor în apel poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză (Helmers c. Suedia, hotărâre din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-A, § 36, Döry c. Suedia, nr. 28394/95, § 39, 12 noiembrie 2002 și Lundevall c. Suedia, nr. 38629/97, § 36, 12 noiembrie 2002). În specie, doar publicitatea procedurii în apel este în cauză, în măsura în care reclamantul se plânge de o nouă apreciere a probelor de către curtea de apel. În acest sens, după cum a constatat Tribunalul Constituțional în hotărârea sa pronunțată în amparo, natura chestiunilor de rezolvat, care se refereau în esență la puncte de drept, nu cerea ținerea unei ședințe în fața curții de apel, cu atât mai mult cu cât asemenea dezbatere publică a avut deja loc în fața judecătorului penal. Într-adevăr, Curtea de Apel s-a bazat pe elementele de fapt cuprinse în sentința pronunțată în primă instanță și s-a limitat să le dea o calificare juridică diferită, calificare pe care părțile au avut facultatea de a o discuta în primă instanță și în memoriile de apel. Curtea constată de asemenea că reclamantul nu a cerut niciodată să beneficieze de o ședință publică în fața curții de apel. În aceste condiții, atunci când dezbatea supusă curții de apel se referă la calificarea juridică a faptelor reproșate reclamantului, un examen pe baza dosarului poate fi suficient. De altfel, hotărârile Curții de Apel și ale Tribunalului Constituțional sunt amplu motivate și nu par să fie nerezonabile sau arbitrare. La lumina argumentelor precedente, Curtea constată că nimic în dosar nu permite să se găsească o aparență de încălcare de către jurisdicțiile interne a drepturilor recunoscute de art. 6 § 1, și consideră că această plângere trebuie respingă ca fiind în mod evident neîntemeiată, conform articolului 35 § 3 din Convenție. d) Sub aspectul articolului 6 § 1, reclamantul contestă faptul că hotărârea Curții de Apel a trimis la procedura civilă pendentă în ceea ce privește calculul final al responsabilității civile. Curtea reamintește că nu este competentă să aprecieze faptele și legislația internă. În special, nu poate să se pronunțe asupra chestiunii conexității dintre procedura penală și procedura civilă pendentă. Faptul că reclamantul este în dezacord cu trimiterea făcută de curtea de apel nu poate fi suficient pentru a conchide încălcarea articolului

De altfel, Tribunalul Constituțional, în hotărârea sa de amparo, a relevat că argumentele reclamantului erau contradictorii în această privință, deoarece a ridicat în același timp necesitatea de a suspenda procedura penală până la finalizarea procedurii civile. Această plângere este, prin urmare, în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă, conform articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. e) Reclamantul se plânge, de asemenea, că trimiterea la procedura civilă riscă să provoace întârzieri incompatibile cu cerințele unui termen rezonabil. Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care era competentă să cunoască din alegerile formulate, Curtea nu a relevat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Rezultă că această plângere este în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție. 2. Reclamantul se plânge apoi de aplicarea articolului 535 din codul penal la faptele sale. Invocă art. 7 din Convenție, ale cărui părți relevante se citesc după cum urmează: „1. Nicio persoană nu poate fi condamnată pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. La fel, nicio pedeapsă mai severă decât cea care era aplicabilă la momentul în care infracțiunea a fost comisă nu poate fi impusă. (...). " Curtea consideră că faptul că reclamantul este în dezacord cu aplicarea în specie a legii penale și cu considerarea faptelor ca fiind constitutive ale unui delict de folosire neîncredințată nu poate constitui, în sine, o încălcare a principiului legalității. Constată că tribunalele interne au condamnat reclamantul pe baza legislației în vigoare și au observat că există delict atunci când persoana avea obligația, în virtutea unui titlu oarecare (inclusiv un pact verbal), de a da sau restituie bunuri unei alte persoane. Curtea consideră, în acest sens, că nu pare că jurisdicțiile spaniole au dat dovadă de arbitrar în interpretarea dispoziției legale aplicabile în specie. La lumina principiilor dezvoltate de jurisprudența sa, Curtea estimează că nimic în dosar nu permite să se găsească nici o aparență de încălcare a principiului legalității, după cum este recunoscut de art. 7 din Convenție. Rezultă că această plângere este în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Reclamantul consideră că a fost condamnat pentru nu a fi comunicat doar faptul că a câștigat premiul special al loteriei. Invocă articolele 6 § 1 și 8 din Convenție. Aceasta din urmă se citește în special după cum urmează: „1. Orice persoană are droit la respectul vieții sale private și familiale, a domiciliului și corespondenței sale. (...)" Curtea constată că reclamantul a omis să ridice această plângere, în mod explicit sau în substanță, în fața Tribunalului Constituțional în cadrul recursului de amparo. Prin urmare, această plângere trebuie respingă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 4. Reclamantul se plânge că jurisdicțiile interne l-au privat de proprietatea sa asupra biletelor de loterie. Invocă în acest sens art. 6 § 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune: „Orice persoană fizică sau juridică are droit la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât în cauza de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu afectează dreptul pe care îl au statele să pună în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. " Curtea constată că pretinsa privare de proprietate din care se plânge reclamantul nu constituie o încălcare a respectului bunurilor sale, ci face parte din pedeapsa care i-a fost impusă în legătură cu comiterea unui delict pentru care a fost găsit vinovat. Reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia noțiunea de "bunuri" nu se aplică decât bunurilor curente (Maltzan și alții c. Germania (dec.) [GC], nr. 71916/01, 71917/01 și 10260/02, § 74, 2 martie 2005). Consideră că pretinsa proprietate asupra sumei câștigate nu constituia o creanță sigură și exigibilă, ci era condiționată de rezultatul procedurilor judiciare inițiate în fața tribunalelor interne. Rezultă că această plângere trebuie respingă și ca fiind în mod evident neîntemeiată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 5. În final, reclamantul se plânge că nu a dispus de un recurs efectiv pentru a contesta condamnarea pronunțată în apel. Invocă articolele 6 § 1 și 13 din Convenție. art. 13 se citește după cum urmează: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are droit la obținerea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. " Curtea reamintește că art. 6 din Convenție nu garantează niciun drept la o dublă jurisdicție (vezi Zarouali c. Belgia, nr. 20664/92, hotărâre a Comisiei din 29 iunie 1994, Hotărâri și rapoarte (DR) 78, p. 97). Observă, de asemenea, că Spania nu a ratificat Protocolul nr. 7 la Convenție. Curtea constată, în orice caz, că, împotriva hotărârii Curții de Apel din Alicante, reclamantul a putut depune un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional, beneficiind astfel de un recurs în fața instanței naționale supreme. Constată că judecătoria supremă, printr-o hotărâre amplu motivată, a respins argumentele prezentate de reclamant și nu i-a acordat amparo. În acest sens, Curtea reamintește că eficacitatea recursului, în scopurile articolului 13, nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil. Prin urmare, această plângere este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respingă conform articolului 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amână examinarea plângerii reclamantului referitoare la ne comunicarea scrisorii de aderare pe care partea acuzatoare a prezentat-o la apelul depus de procuratură în fața Curții de Apel din Alicante; Declară cererea inadmisibilă pentru restul. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

Le code de procédure pénale en vigueur au moment des faits Article 795 § 4 « A réception du recours, le juge l’adressera aux autres parties pour un délai de dix jours et, une fois ce délai expiré, indépendamment de la présentation ou non des mémoires en contestation ou adhésion, adressera à l’ Audiencia , dans les deux jours qui suivent, le dossier contenant tous les mémoires présentés . »

La jurisprudence du Tribunal constitutionnel relative à la communication des mémoires d’adhésion à l’appel aux parties (STC 93/2000 du 10 avril 2000) « En ce qui concerne le recours d’adhésion, d’après la jurisprudence bien établie de ce Tribunal, bien que la configuration du contenu et de la portée dudit recours soit une question relevant du champ d’interprétation de la légalité ordinaire, du ressort des juges et des tribunaux, l’admissibilité de l’adhésion à l’appel est conditionnée à la possibilité de débattre et de contester de telles prétentions, de sorte que les parties aient l’occasion de se défendre et de contester les arguments des parties adhérentes (...). A cet égard, comme l’a relevé l’arrêt STC 56/1999, le fait que le code de procédure pénale, et en particulier son article 795 § 4, ne prévoie pas la communication du mémoire d’adhésion à l’appel n’est pas un obstacle, puisque la nécessité d’un tel acte découle de l’interprétation de la norme à la lumière des préceptes et des principes constitutionnels, le principe de la défense dans le procès devant être en tout cas préservé d’après l’article 24 § 1 de la Constitution ». GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 a) de la Convention, le requérant soulève plusieurs griefs concernant le principe du procès équitable : a) il n’a pas été en mesure de connaître la nature et la cause de l’accusation portée contre lui, dans la mesure où ni le mémoire du ministère public en première instance ni le recours d’appel de ce dernier ne faisaient référence à certains éléments de fait sur la base desquels la condamnation a été prononcée. b) le mémoire d’adhésion à l’appel présenté par la partie plaignante (J.P.R.) ne lui a pas été communiqué et que, par conséquent, il n’a pas eu l’occasion de le contester. c) la juridiction d’appel s’est fondée, pour conclure à sa condamnation, sur une nouvelle appréciation des preuves produites en première instance, sans qu’elle ait entendu en personne les témoins et ses déclarations. d) l’arrêt de condamnation a renvoyé à la procédure civile pendante pour ce qui est de la responsabilité civile. e) ce renvoi provoquera des retards dans la procédure litigieuse, qui ne sauraient être compatibles avec les exigences du délai raisonnable. 2. Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant conteste l’application par analogie du délit d’appropriation indue aux faits lui ayant été reprochés.

Le requérant estime qu’il a été condamné pour ne pas avoir rendu public le fait d’avoir gagné le prix spécial de loterie, ce fait relevant de sa vie privée. Il invoque à cet égard les articles 6 § 1 et 8 de la Convention.

Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, le requérant estime qu’il a été dépossédé de ses billets de loterie.

Finalement, invoquant l’article 13 en combinaison avec l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint qu’il n’a pas disposé d’un recours effectif, dans la mesure où ni le Tribunal suprême ni le Tribunal constitutionnel n’ont accueilli sa demande en révision. EN DROIT 1. Le requérant soulève plusieurs griefs tirés de l’article 6 § 1 et 3 a) de la Convention, dont les parties pertinentes se lisent ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; (...) » a) Le requérant estime en premier lieu ne pas avoir été en mesure de connaître la nature et la cause de l’accusation portée contre lui, en méconnaissance de l’article 6 § 3 a) de la Convention. La Cour rappelle à cet égard que la portée de cette disposition doit notamment s’apprécier à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention. Elle considère qu’en matière pénale, une information précise et complète des charges pesant contre un accusé, et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre, est une condition essentielle de l’équité de la procédure (voir Pélissier et Sassi c. France, arrêt du 25 mars 1999, Recueil des arrêts et décisions 1999-II, § 52 et Balette c. Belgique (déc.), n o 48193/99, 24 juin 2004). En l’occurrence, la Cour note que tant le mémoire du ministère public présenté devant le juge pénal que son recours d’appel faisaient référence aux faits matériels reprochés au requérant et à la qualification juridique donnée à ces faits, à savoir le délit d’appropriation indue de biens. Dès lors, le requérant a eu l’occasion de connaître les motifs de l’accusation qui pourraient être retenus à son encontre et a pu présenter les moyens utiles pour sa défense. Par ailleurs, comme l’a relevé le Tribunal constitutionnel dans son arrêt rendu en amparo , il y a eu une correspondance entre la qualification juridique des faits donnée par le ministère public et la qualification retenue par l’ Audiencia Provincial dans son arrêt de condamnation. Compte tenu de ce qui précède, la Cour note que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions internes des droits reconnus à l’article 6 §§ 1 et 3 a), et estime que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 § 3 de la Convention. b) Le requérant se plaint par ailleurs du fait que le mémoire d’adhésion à l’appel de la partie accusatrice ne lui a pas été communiqué, ce qui emporterait violation de l’article 6 §§ 1 et 3 a) de la Convention. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. c) Le requérant affirme que la juridiction d’appel l’a condamné sur la base d’une nouvelle appréciation des preuves, et ceci sans qu’elle l’ait entendu en personne et sans que les preuves aient été produites devant elle. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour rappelle d’emblée qu’il n’entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis par elles. La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, envisagée comme un tout, y compris le mode d’administration des preuves, a revêtu un caractère équitable ( Mantovanelli c. France , arrêt du 18 mars 1997, Recueil 1997-II, pp. 436-437, § 34, et G.B. c. France , n o 44069/98, § 59, CEDH 2001-X). Pour ce qui est de la publicité des débats, la Cour a déjà affirmé qu’elle aide à réaliser le but de l’article 6 § 1 : le procès équitable, dont la garantie compte parmi les principes de toute société démocratique au sens de la Convention (voir Axen c. Allemagne , arrêt du 8 décembre 1983, série A n o 72, p. 12, § 25). Cependant, elle ne saurait conclure, même dans l’hypothèse d’une juridiction d’appel investie de la plénitude de juridiction, comme en l’espèce, que l’article 6 implique toujours le droit à une audience publique, indépendamment de la nature des questions à trancher. D’autres considérations, dont le droit à un jugement dans un délai raisonnable et la nécessité en découlant d’un traitement rapide des affaires inscrites au rôle, entrent en ligne de compte pour déterminer si des débats publics correspondent à un besoin après le procès de première instance(voir Jan-Åke Andersson c. Suède, arrêt du 29 octobre 1991, série A n o 212-B, p. 45, § 27, et Allan Jacobsson c. Suède (n o 2), arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 168, § 46). Dès lors, pourvu que de tels débats aient eu lieu en première instance, leur absence en appel peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit ( Helmers c. Suède , arrêt du 29 octobre 1991, série A n o 212 ‑ A, § 36, Döry c. Suède , n o 28394/95, § 39, 12 novembre 2002 et Lundevall c. Suède , n o 38629/97, § 36, 12 novembre 2002). En l’espèce, seule la publicité de la procédure en appel est en cause, dans la mesure où le requérant se plaint d’une nouvelle appréciation des preuves par la juridiction d’appel. A cet égard, tel que l’a constaté le Tribunal constitutionnel dans son arrêt rendu en amparo, la nature des questions à trancher, qui portaient essentiellement sur des points de droit, n’exigeait pas la tenue d’une audience devant la cour d’appel, d’autant que de tels débats publics avaient déjà eu lieu devant le juge pénal. En effet, l’ Audiencia Provincial s’est fondée sur les éléments de fait contenus dans le jugement rendu en première instance et s’est limitée à leur donner une qualification juridique différente, qualification que les parties ont eu la faculté de discuter en première instance et dans leurs mémoires d’appel. La Cour relève en outre que le requérant n’a jamais demandé à bénéficier d’une audience publique devant la juridiction d’appel. Dans ces conditions, lorsque le débat soumis à la juridiction d’appel porte sur la qualification juridique des faits reprochés au requérant, un examen sur la base du dossier peut suffire. Par ailleurs, les décisions de l’ Audiencia Provincial et du Tribunal constitutionnel sont amplement motivées et n’apparaissent pas comme étant déraisonnables ou arbitraires. A la lumière des arguments qui précèdent, la Cour note que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions internes des droits reconnus à l’article 6 § 1 de la Convention, et estime que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 § 3 de la Convention. d) Sous l’angle de l’article 6 § 1, le requérant conteste le fait que l’arrêt de l’ Audiencia Provincial ait renvoyé à la procédure civile pendante pour ce qui est du calcul final de la responsabilité civile. La Cour rappelle qu’elle n’est pas compétente pour apprécier les faits et la législation interne. En particulier, elle ne saurait se prononcer sur la question de la connexité entre la procédure pénale et la procédure civile pendante. Le fait que le requérant soit en désaccord avec le renvoi fait par la juridiction d’appel ne saurait suffire pour conclure à la violation de l’article

Par ailleurs, le Tribunal constitutionnel, dans son arrêt d’ amparo , a relevé que les arguments du requérant étaient contradictoires sur cette question, puisqu’il avait soulevé en même temps la nécessité de suspendre la procédure pénale jusqu’à ce que la procédure civile soit achevée. Ce grief est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. e) Le requérant se plaint également que le renvoi à la procédure civile risque de provoquer des retards incompatibles avec les exigences du délai raisonnable. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 § 3 de la Convention. 2. Le requérant se plaint ensuite de l’application de l’article 535 du code pénal aux faits lui ayant été reprochés. Il invoque l’article 7 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi : « 1. Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise. (...). » La Cour estime que le fait que le requérant soit en désaccord avec l’application en l’espèce de la loi pénale et avec la considération des faits comme constitutifs d’un délit d’appropriation indue ne saurait constituer, en soi, une violation du principe de légalité. Elle constate que les tribunaux internes ont condamné le requérant en se fondant sur la législation en vigueur, et ont observé qu’il y avait délit dès lors que la personne avait l’obligation, en vertu d’un titre quelconque (y compris un pacte verbal), de donner ou rendre des biens à une autre personne. La Cour considère, à cet égard, qu’il n’apparaît pas que les juridictions espagnoles aient fait preuve d’arbitraire dans l’interprétation de la disposition légale applicable en l’espèce. A la lumière des principes dégagés par sa jurisprudence, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une quelconque apparence de violation du principe de légalité, tel que reconnu par l’article 7 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Le requérant estime qu’il a été condamné pour n’avoir pas communiqué le seul fait qu’il avait gagné le prix spécial de loterie. Il invoque les articles 6 § 1 et 8 de la Convention. Ce dernier se lit notamment ainsi : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. (...) » La Cour note que le requérant a omis de soulever ce grief, expressément ou en substance, devant le Tribunal constitutionnel dans le cadre de son recours d’ amparo . Dès lors, ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 4. Le requérant se plaint que les juridictions internes l’ont privé de sa propriété sur les billets de loterie. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 et 1 du Protocole n o 1, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » La Cour relève que la prétendue privation de propriété dont le requérant se plaint ne constitue pas une atteinte au respect de ses biens, mais fait partie de la peine qui lui a été infligée en raison de la commission d’un délit pour lequel il a été reconnu coupable. Elle rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle la notion de « biens » ne vaut que pour les biens actuels ( Maltzan et autres c. Allemagne (déc.) [GC], n os 71916/01, 71917/01 et 10260/02, § 74, 2 mars 2005). Elle estime que la prétendue propriété sur la somme remportée ne constituait pas une créance certaine et exécutoire mais était conditionnée par l’issue des procédures judiciaires entamées devant les tribunaux internes. Il s’ensuit que ce grief doit être également rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 5. Enfin, le requérant se plaint de ne pas avoir disposé d’un recours effectif pour contester la condamnation prononcée en appel. Il invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention. L’article 13 se lit ainsi : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » La Cour rappelle que l’article 6 de la Convention ne garantit aucun droit à un double degré de juridiction (voir Zarouali c. Belgique , n o 20664/92, décision de la Commission du 29 juin 1994, Décisions et rapports (DR) 78, p. 97). Elle note en outre que l’Espagne n’a pas ratifié le Protocole n o 7 à la Convention. La Cour constate en tout état de cause que, contre l’arrêt de l’ Audiencia Provincial d’Alicante, le requérant a pu former un recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel, bénéficiant ainsi d’un recours devant l’instance nationale la plus élevée. Elle note que la haute juridiction, par un arrêt amplement motivé, a rejeté les arguments présentés par le requérant et ne lui a pas octroyé l’ amparo . A cet égard, la Cour rappelle que l’efficacité du recours, aux fins de l’article 13, ne dépend pas de la certitude d’un résultat favorable. Dès lors, ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de la non-communication du mémoire d’adhésion que la partie accusatrice a présenté lors de l’appel formé par le ministère public devant l’ Audiencia Provincial d’Alicante ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président