VERDU VERDU c. ESPAGNE

VERDU VERDU c. ESPAGNE (CtEDO, 2006)

PRIMA SECȚIUNE

HOTĂRÂRE PARȚIALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 43432/02

prezentată de Leopoldo VERDU VERDU

împotriva Spaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința din 14 februarie 2006 într-o cameră compusă din:

Domnul Nicolas Bratza, președinte, D.D. J. Casadevall, M. Pellonpää, R. Maruste, S. Pavlovschi, J. Borrego Borrego, J. Šikuta, judecători, și de D. M. O'Boyle, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus înregistrată la 3 decembrie 2002,

După deliberații, pronunță următoarea hotărâre:

PE FOND

Reclamantul, Leopoldo Verdú Verdú, este cetățean spaniol, născut în 1963 și locuitor în Petrel (Alicante). Este reprezentat în fața Curții de D-na F.J. Carbonell Rodríguez, avocat la Alicante.

A.

Circumstanțele cazului

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul achiziționa frecvent bilete de loterie și le vindea ulterior în beneficiul unei asociații create pentru organizarea unei sărbători tradiționale în orașul său.

La 17 februarie 1996, reclamantul era în posesia a șase bilete din tragerea 56.262 a loteriei naționale spaniole. În aceeași zi, când se efectuă extragerea, unul dintre bilete a obținut premiul special, cu o sumă de 492 de milioane de pesetas (2.956.979,55 EUR). Reclamantul a păstrat pentru el bileul care a obținut premiul special și i-a dat altul lui J.P.R.

La 25 aprilie 1996, J.P.R. a depus plângere împotriva reclamantului pentru folosirea neîncredințată a bunurilor în fața judecătorului instructor nr. 3 din Elda (Alicante). Reclamantul susținea că exista un acord între el și reclamant prin care s-ar fi angajat ca, în cazul în care unul dintre ei ar câștiga premiul special al loteriei, să împartă suma câștigată. Pentru a susține plângerea sa, J.P.R. a adus ca dovezi declarații ale mai multor martori depuse în fața notarului din orașul Petrel.

După încheierea investigației, cazul a fost trimis la judecată în fața judecătorului penal nr. 3 din Alicante.

În același timp, la 14 octombrie 1996, reclamantul a fost citat să se prezinte în fața judecătorului de primă instanță nr. 4 din Elda, în cadrul unui proces civil inițiat de verișorul lui, C.V.M., care urmăreau recunoașterea dreptului de proprietate asupra jumătății premiului special câștigat de reclamant, în măsura în care aceștia erau coproprietari ai biletelor de loterie achiziții.

Printr-o sentință din 30 octombrie 1997, pronunțată după ținerea unei ședințe publice, judecătorul penal nr. 3 din Alicante l-a achitat pe reclamant de acuzația de delict de folosire neîncredințată a bunurilor prevăzut de art. 535 din codul penal. Judecătorul penal a considerat probat că reclamantul se juca la loteria națională cu alte persoane care lucrau în aceeași întreprindere, inclusiv J.P.R., și că era însărcinat cu achiziționarea și distribuirea biletelor. Judecătorul a constatat că reclamantul fusese, cu câțiva ani înainte, făgăduit o donație unilaterală în beneficiul lui J.P.R., în cazul în care ar fi câștigat premiul special al loteriei. Pentru a ajunge la această concluzie, a luat în considerare declarațiile martorilor date în ședință, în special în ceea ce privește o conversație între reclamant și J.P.R. care a avut loc cu câțiva ani înainte. Cu toate acestea, a estimat că această promisiune nu impunea reclamantului obligația de a împărtăși premiul cu J.P.R. și că, prin urmare, faptele care i se reproșau nu constituiau infracțiunea penală prevăzută de art. 535 din codul penal.

Împotriva acestei sentințe, procuratura a făcut apel în fața Curții de Apel din Alicante. După aceea, J.P.R. a depus o scrisoare de aderare la apelul procuraturii. Printr-o hotărâre din 31 martie 1998, Curtea de Apel din Alicante a anulat sentința atacată, l-a găsit pe reclamant vinovat de delict de folosire neîncredințată a bunurilor și l-a condamnat la o pedeapsă de șapte luni de închisoare și la plata, sub titlul responsabilității civile, a jumătății sumei corespunzătoare premiului special litigios. În acest sens, Curtea de Apel a stabilit ca despăgubire o sumă corespunzătoare la cincizeci la sută din preț, cu un minim de 123 de milioane de pesetas (739.244,888 EUR) și un maxim de 246 de milioane de pesetas (1.478.489,78 EUR), în funcție de rezultatul procedurii civile inițiate de C.V.M.

Curtea de Apel s-a bazat pe faptele așa cum au fost stabilite de judecătorul de primă instanță, cu excepția faptului referitor la posesia reclamantului a patru bilete suplimentare din aceeași tragere, dincolo de cele două bilete litigioase, și anume cel pe care reclamantul l-a păstrat pentru el și cel pe care l-a dat lui J.P.R. În special, pe baza declarațiilor a patru martori colectate în ședință în fața judecătorului penal, a considerat probată existența unui acord între reclamant și J.P.R. Cât privește calificarea juridică a faptelor, Curtea de Apel a constatat că acordul menționat, verbal și reciproc, obliga reclamantul să împartă premiul special al loteriei cu J.P.R. În aceste condiții, faptul că reclamantul a negat existența acordului și, prin urmare, nu a îndeplinit obligația pe care aceasta i-o impunea, trebuia să fie analizat, potrivit curții de apel, ca o folosire neîncredințată a bunurilor.

Reclamantul a introdus apoi o acțiune de anulare în fața Curții de Apel din Alicante, conform articolului 240 § 3 al Legii organice privind puterea judecătorului (LOPJ). Printr-o hotărâre din 8 octombrie 1998, Curtea de Apel l-a respins pe reclamant în privința acțiunii sale.

Invocând articolele 24 (dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție), 25 (principiul legalității) și 33 (dreptul de proprietate) din Constituție, reclamantul a sesizat Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo.

În recursul său, reclamantul se plângea în special de nerespectarea principiului acuzator, în măsura în care faptele pentru care a fost condamnat în cea de-a doua instanță (existența acordului ca condiție a infracțiunii penale) nu rezultau din memoriile de acuzare sau din recursul de apel, reclamantul nefiind, prin urmare, în stare să cunoască natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. În acest sens, susținea că Curtea de Apel a modificat faptele stabilite în primă instanță, și aceasta fără ca procuratura să o ceri în recursul de apel. Se plângea, de asemenea, de faptul că nu a fost în stare să conteste scrisoarea de aderare la apelul lui J.P.R., aceasta fiind bazată pe motive diferite de recursul de apel al procuraturii. Se considera, de asemenea, victimă a unei noi aprecieri a probelor făcute de curtea de apel, cu încălcarea principiilor imediacității, contradictorietății și oralității. În ceea ce privește conexitatea dintre procedura penală și cea civilă, susținea că hotărârea pronunțată în apel trimitea la procedura civilă pentru calculul final al responsabilității civile datorată, și aceasta în contradicție cu o hotărâre a judecătorului civil care declara lipsa de conexitate între cele două proceduri. Invocând principiul legalității, contesta aplicarea prin analogie a preceptului menționat din codul penal. În sfârșit, reclamantul atacă interpretarea făcută de Curtea de Apel în ceea ce privește proprietatea asupra biletelor de loterie.

Printr-o hotărâre din 30 septembrie 2002, notificată la 15 octombrie 2002, Tribunalul Constituțional a respins recursul de amparo. În ceea ce privește vorbirea tirada de nerespectarea principiului acuzator, judecătoria supremă a constatat că procuratura a precizat, atât în memoriul cu privire la judecătorul penal, cât și în apelul acestuia, toți elementele constitutive ale infracțiunii pentru care reclamantul era inculpat. De asemenea, a constatat că faptele declarate probate nu au fost modificate în substanță de Curtea de Apel, care s-a limitat la eliminarea unui element de fapt (posesia reclamantului a patru bilete suplimentare) și la acceptarea poziției procuraturii în apelul acesteia. Cât privește imposibilitatea de a se apăra în privința scrisoarei de aderare la apelul prezentat de J.P.R., a observat că aceasta se limita la reproducerea argumentelor procuraturii.

În ceea ce privește plângerea referitoare la conexitatea dintre procedura penală și procedura civilă, Tribunalul Constituțional a considerat-o lipsită de temei, deoarece hotărârea judecătorului civil la care se referea reclamantul nu era definitivă și nu se opunea în nici un caz faptului că Curtea de Apel să țină seama de desfășurarea acțiunii civile. În ceea ce privește plângerea referitoare la nerespectarea principiului legalității și dreptului de proprietate, Tribunalul Constituțional a estimat că aplicarea în specie a articolului 535 al codului penal nu era nici imprevizibilă, nici nerezonabilă, în măsura în care curtea de apel s-a limitat să judece că acțiunile reclamantului erau constitutive a unui delict de folosire neîncredințată a bunurilor.

În sfârșit, în măsura în care reclamantul a contestat aprecierea probelor făcută de Curtea de Apel, pe motiv că elementele de probă, și în special mărturiile, nu au fost produse în a doua instanță în fața acesteia, judecătoria supremă a estimat că circumstanțele cazului nu cereau ținerea unei ședințe publice. Într-adevăr, Tribunalul Constituțional, făcând referință la jurisprudența Curții (Jan-Åke Andersson c. Suedia, hotărâre din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-B), a constatat că condamnarea era bazată pe o calificare juridică diferită a faptelor așa cum au fost stabilite în primă instanță, ceea ce i-a permis curții de apel să decide pe baza singurului dosar.

De asemenea, reclamantul a mai depus două recursuri în revizuire împotriva hotărârii de condamnare din 31 martie 1998 în fața Tribunalului Suprem. Prin două hotărâri din 5 martie 1999 și 4 octombrie 2004, Tribunalul Suprem le-a declarat inadmisibile.

B.

Dreptul și practica internă relevantă

art. 795 § 4

„La primirea recursului, judecătorul îl va trimite celorlalte părți pentru un termen de zece zile și, după expirarea acestui termen, indiferent de prezentarea sau nu a memoriilor în contestare sau de aderare, va trimite Curții, în termen de două zile, dosarul conținând toate memoriile prezentate."

„În ceea ce privește recursul de aderare, potrivit jurisprudenței bine stabilite a acestui Tribunal, deși configurarea conținutului și sferei de aplicare a menționatului recurs este o chestiune care se încadrează în domeniul interpretării legalității ordinare, de competența judecătorilor și tribunalelor, admisibilitatea aderenței la apel este condiționată de posibilitatea de a dezbate și contesta asemenea pretenții, pentru ca părțile să aibă ocazia să se apere și să conteste argumentele părților aderente (...). În acest sens, așa cum a relevat hotărârea STC 56/1999, faptul că codul de procedură penală, și în special art. 795 § 4, nu prevede comunicarea scrisorii de aderare la apel nu este un obstacol, deoarece necesitatea unui asemenea act decurge din interpretarea normei la lumina preceptelor și principiilor constituționale, principiul apărării în proces trebuind, în orice caz, să fie păstrat conform articolului 24 § 1 din Constituție."

PLÂNGERI

a) nu a fost în stare să cunoască natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, în măsura în care nici memoriul procuraturii în primă instanță, nici recursul de apel al acesteia nu făceau referință la anumiți factori de fapt pe baza cărora a fost pronunțată condamnarea.

b) scrisoarea de aderare la apel prezentată de partea reclamantă (J.P.R.) nu i-a fost comunicată și, prin urmare, nu a avut ocazia să o conteste.

c) curtea de apel l-a condamnat pe baza unei noi aprecieri a probelor produse în primă instanță, fără ca aceasta să l-audă pe el în persoană și fără ca probele să fi fost produse în fața ei.

d) hotărârea de condamnare a trimis la procedura civilă pendentă în ceea ce privește responsabilitatea civilă.

e) această trimitere va provoca întârzieri în procedura litigioasă, care nu pot fi compatibile cu cerințele unui termen rezonabil.

PE DREPT

„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa."

(...)

a) să fie informat, în timp scurt, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa;

(...)

a) Reclamantul consideră mai întâi că nu a fost în stare să cunoască natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, în încălcarea articolului 6 § 3 a) din Convenție.

Curtea amintește în acest sens că sfera de aplicare a acestei dispoziții trebuie apreciată în special la lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de §1 al articolului 6 din Convenție. Consideră că în materia penală, o informare precisă și completă a acuzațiilor care cântăresc asupra unui acuzat, și prin urmare calificarea juridică pe care o jurisdicție ar putea să o rețină împotriva sa, este o condiție esențială pentru echitatea procedurii (vezi Pélissier și Sassi c. Franța, hotărâre din 25 martie 1999, Colecția de sentințe și hotărâri 1999-II, § 52 și Balette c. Belgia (dec.), nr. 48193/99, 24 iunie 2004).

În specie, Curtea constată că atât memoriul procuraturii prezentat judecătorului penal, cât și recursul de apel al acesteia făceau referință la faptele materiale reproșate reclamantului și la calificarea juridică dată acestor fapte, și anume delictul de folosire neîncredințată a bunurilor. Prin urmare, reclamantul a avut ocazia să cunoască motivele acuzației care ar putea fi reținute împotriva sa și a putut prezenta mijloacele utile apărării sale. De asemenea, așa cum a relevat Tribunalul Constituțional în hotărârea sa pronunțată în amparo, a existat o corespondență între calificarea juridică a faptelor dată de procuratură și calificarea reținută de Curtea de Apel în hotărârea sa de condamnare.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea constată că nimic în dosar nu permite să se găsească o aparență de încălcare de către jurisdicțiile interne a drepturilor recunoscute de articolele 6 §§ 1 și 3 a) și consideră că această plângere trebuie respingă ca fiind în mod evident neîntemeiată, conform articolului 35 § 3 din Convenție.

b) Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că scrisoarea de aderare la apel a părții acuzatoare nu i-a fost comunicată, ceea ce ar constitui o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 a) din Convenție.

În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în stare să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât conform articolului 54 § 2 b) din regulamentul ei.

c) Reclamantul afirmă că curtea de apel l-a condamnat pe baza unei noi aprecieri a probelor, și aceasta fără ca aceasta să l-audă pe el în persoană și fără ca probele să fi fost produse în fața ei. Invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește de la bun început că nu intră în competența sa să substituie propria sa apreciere a faptelor și a probelor aceleia a jurisdicțiilor interne, cărora le revine în principal să cântărească elementele colectate de ele. Sarcina Curții constă în a cerceta dacă procedura litigioasă, considerată în ansamblu, inclusiv modul de administrare a dovezilor, a avut un caracter echitabil (Mantovanelli c. Franța, hotărâre din 18 martie 1997, Colecția 1997-II, pp. 436-437, § 34, și G.B. c. Franța, nr. 44069/98, § 59, CEDO 2001-X).

În ceea ce privește publicitatea dezbaterilor, Curtea a declarat deja că aceasta ajută la realizarea scopului articolului 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garantare se numără printre principiile oricărei societăți democratice în sensul Convenției (vezi Axen c. Germania, hotărâre din 8 decembrie 1983, seria A nr. 72, p. 12, § 25). Cu toate acestea, nu poate conchide, chiar și în ipoteza unei curți de apel cu plunitate de jurisdicție, ca în specie, că art. 6 implică întotdeauna dreptul la o ședință publică, indiferent de natura chestiunilor de rezolvat. Alte considerente, inclusiv dreptul la o hotărâre într-un termen rezonabil și necesitatea rezultată din aceasta a unei tratări rapide a cauzelor, iau parte în determinarea dacă dezbaterile publice răspund unei nevoi după procesul de primă instanță (vezi Jan-Åke Andersson c. Suedia, hotărâre din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-B, p. 45, § 27, și Allan Jacobsson c. Suedia (nr. 2), hotărâre din 19 februarie 1998, Colecția 1998-I, p. 168, § 46). Prin urmare, cu condiția ca asemenea dezbatere să fi avut loc în primă instanță, absența lor în apel poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză (Helmers c. Suedia, hotărâre din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-A, § 36, Döry c. Suedia, nr. 28394/95, § 39, 12 noiembrie 2002 și Lundevall c. Suedia, nr. 38629/97, § 36, 12 noiembrie 2002).

În specie, doar publicitatea procedurii în apel este în cauză, în măsura în care reclamantul se plânge de o nouă apreciere a probelor de către curtea de apel. În acest sens, după cum a constatat Tribunalul Constituțional în hotărârea sa pronunțată în amparo, natura chestiunilor de rezolvat, care se refereau în esență la puncte de drept, nu cerea ținerea unei ședințe în fața curții de apel, cu atât mai mult cu cât asemenea dezbatere publică a avut deja loc în fața judecătorului penal. Într-adevăr, Curtea de Apel s-a bazat pe elementele de fapt cuprinse în sentința pronunțată în primă instanță și s-a limitat să le dea o calificare juridică diferită, calificare pe care părțile au avut facultatea de a o discuta în primă instanță și în memoriile de apel. Curtea constată de asemenea că reclamantul nu a cerut niciodată să beneficieze de o ședință publică în fața curții de apel.

În aceste condiții, atunci când dezbatea supusă curții de apel se referă la calificarea juridică a faptelor reproșate reclamantului, un examen pe baza dosarului poate fi suficient. De altfel, hotărârile Curții de Apel și ale Tribunalului Constituțional sunt amplu motivate și nu par să fie nerezonabile sau arbitrare.

La lumina argumentelor precedente, Curtea constată că nimic în dosar nu permite să se găsească o aparență de încălcare de către jurisdicțiile interne a drepturilor recunoscute de art. 6 § 1, și consideră că această plângere trebuie respingă ca fiind în mod evident neîntemeiată, conform articolului 35 § 3 din Convenție.

d) Sub aspectul articolului 6 § 1, reclamantul contestă faptul că hotărârea Curții de Apel a trimis la procedura civilă pendentă în ceea ce privește calculul final al responsabilității civile.

Curtea reamintește că nu este competentă să aprecieze faptele și legislația internă. În special, nu poate să se pronunțe asupra chestiunii conexității dintre procedura penală și procedura civilă pendentă. Faptul că reclamantul este în dezacord cu trimiterea făcută de curtea de apel nu poate fi suficient pentru a conchide încălcarea articolului 6. De altfel, Tribunalul Constituțional, în hotărârea sa de amparo, a relevat că argumentele reclamantului erau contradictorii în această privință, deoarece a ridicat în același timp necesitatea de a suspenda procedura penală până la finalizarea procedurii civile.

Această plângere este, prin urmare, în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă, conform articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

e) Reclamantul se plânge, de asemenea, că trimiterea la procedura civilă riscă să provoace întârzieri incompatibile cu cerințele unui termen rezonabil.

Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care era competentă să cunoască din alegerile formulate, Curtea nu a relevat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Rezultă că această plângere este în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție.

„1. Nicio persoană nu poate fi condamnată pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. La fel, nicio pedeapsă mai severă decât cea care era aplicabilă la momentul în care infracțiunea a fost comisă nu poate fi impusă.

(...).

"

Curtea consideră că faptul că reclamantul este în dezacord cu aplicarea în specie a legii penale și cu considerarea faptelor ca fiind constitutive ale unui delict de folosire neîncredințată nu poate constitui, în sine, o încălcare a principiului legalității. Constată că tribunalele interne au condamnat reclamantul pe baza legislației în vigoare și au observat că există delict atunci când persoana avea obligația, în virtutea unui titlu oarecare (inclusiv un pact verbal), de a da sau restituie bunuri unei alte persoane. Curtea consideră, în acest sens, că nu pare că jurisdicțiile spaniole au dat dovadă de arbitrar în interpretarea dispoziției legale aplicabile în specie. La lumina principiilor dezvoltate de jurisprudența sa, Curtea estimează că nimic în dosar nu permite să se găsească nici o aparență de încălcare a principiului legalității, după cum este recunoscut de art. 7 din Convenție.

Rezultă că această plângere este în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

„1. Orice persoană are droit la respectul vieții sale private și familiale, a domiciliului și corespondenței sale.

(...)"

Curtea constată că reclamantul a omis să ridice această plângere, în mod explicit sau în substanță, în fața Tribunalului Constituțional în cadrul recursului de amparo. Prin urmare, această plângere trebuie respingă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

„Orice persoană fizică sau juridică are droit la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât în cauza de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Prevederile anterioare nu afectează dreptul pe care îl au statele să pună în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.

"

Curtea constată că pretinsa privare de proprietate din care se plânge reclamantul nu constituie o încălcare a respectului bunurilor sale, ci face parte din pedeapsa care i-a fost impusă în legătură cu comiterea unui delict pentru care a fost găsit vinovat. Reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia noțiunea de "bunuri" nu se aplică decât bunurilor curente (Maltzan și alții c. Germania (dec.) [GC], nr. 71916/01, 71917/01 și 10260/02, § 74, 2 martie 2005). Consideră că pretinsa proprietate asupra sumei câștigate nu constituia o creanță sigură și exigibilă, ci era condiționată de rezultatul procedurilor judiciare inițiate în fața tribunalelor interne. Rezultă că această plângere trebuie respingă și ca fiind în mod evident neîntemeiată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are droit la obținerea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.

"

Curtea reamintește că art. 6 din Convenție nu garantează niciun drept la o dublă jurisdicție (vezi Zarouali c. Belgia, nr. 20664/92, hotărâre a Comisiei din 29 iunie 1994, Hotărâri și rapoarte (DR) 78, p. 97). Observă, de asemenea, că Spania nu a ratificat Protocolul nr. 7 la Convenție.

Curtea constată, în orice caz, că, împotriva hotărârii Curții de Apel din Alicante, reclamantul a putut depune un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional, beneficiind astfel de un recurs în fața instanței naționale supreme. Constată că judecătoria supremă, printr-o hotărâre amplu motivată, a respins argumentele prezentate de reclamant și nu i-a acordat amparo. În acest sens, Curtea reamintește că eficacitatea recursului, în scopurile articolului 13, nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil.

Prin urmare, această plângere este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respingă conform articolului 35 § 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Amână examinarea plângerii reclamantului referitoare la ne comunicarea scrisorii de aderare pe care partea acuzatoare a prezentat-o la apelul depus de procuratură în fața Curții de Apel din Alicante;

Declară cererea inadmisibilă pentru restul.

Michael O'Boyle

Nicolas Bratza

Grefier

Președinte

QUATRIEME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

43432/02

présentée par Leopoldo VERDU VERDU

contre l’Espagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 14 février 2006 en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

J.

Casadevall

,

M.

Pellonpää

,

R.

Maruste

,

S.

Pavlovschi

,

J.

Borrego Borrego,

J.

Šikuta,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 3 décembre 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Leopoldo Verdú Verdú, est un ressortissant espagnol, né en 1963 et résidant à Petrel (Alicante). Il est représenté devant la Cour par M

e

F.J. Carbonell Rodríguez, avocat à Alicante.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant achetait souvent des billets de loterie et les vendait ultérieurement au profit d’une association créée pour l’organisation d’une fête traditionnelle dans sa ville.

Le 17 février 1996, le requérant se trouvait en possession de six billets du tirage 56.262 de la loterie nationale espagnole. Le même jour, lorsque le tirage au sort fut effectué, l’un des billets obtint le prix spécial, dont la somme à remporter était de 492 millions de pesetas (2

956

979, 55 EUR). Le requérant garda pour lui le billet ayant obtenu le prix spécial et en donna un autre à J.P.R.

Le 25 avril 1996, J.P.R porta plainte à l’encontre du requérant pour appropriation indue de biens devant le juge d’instruction n

o

3 d’Elda (Alicante). Le plaignant faisait valoir qu’il existait un accord entre lui et le requérant par lequel ils se seraient engagés, dans le cas où l’un d’entre eux gagnerait le prix spécial de loterie, à partager la somme remportée. A l’appui de sa plainte, J.P.R. apportait comme preuve les déclarations de plusieurs témoins passées devant le notaire de la ville de Petrel.

Une fois l’instruction close, l’affaire fut renvoyée en jugement devant le juge pénal n

o

3 de Alicante.

Entre-temps, le 14 octobre 1996, le requérant fut assigné à comparaître devant le juge de première instance n

o

4 d’Elda, dans le cadre d’une procédure civile engagée par son cousin, C.V.M., tendant à voir reconnaître la propriété de la moitié du prix spécial remporté par le requérant, dans la mesure où ils étaient co-propriétaires des billets de loterie achetés.

Par un jugement du 30 octobre 1997, rendu après la tenue d’une audience publique, le juge pénal n

o

3 d’Alicante relaxa le requérant du chef d’un délit d’appropriation indue de biens prévu par l’article 535 du code pénal. Le juge pénal considéra prouvé que le requérant jouait à la loterie nationale avec d’autres personnes qui travaillaient dans la même entreprise, dont J.P.R., et qu’il était chargé d’acheter et distribuer les billets. Le juge releva que le requérant avait fait quelques années auparavant une promesse de donation unilatérale au profit de J.P.R., dans le cas où il remporterait le prix spécial de loterie. Pour parvenir à cette conclusion, il tint compte des déclarations faites à l’audience par les témoins, notamment en ce qui concerne une conversation entre le requérant et J.P.R. qui avait eu lieu quelques années auparavant. Toutefois, il estima que cette promesse n’imposait pas au requérant l’obligation de partager le prix avec J.P.R. et que, par conséquent, les faits lui étant reprochés n’étaient pas constitutifs de l’infraction pénale prévue par l’article 535 du code pénal.

Contre ce jugement, le ministère public interjeta appel devant l’

Audiencia Provincial

d’Alicante. Par la suite, J.P.R. présenta un mémoire d’adhésion à l’appel du ministère public. Par un arrêt du 31 mars 1998, l’

Audiencia Provincial

d’Alicante infirma le jugement entrepris, reconnut le requérant coupable d’un délit d’appropriation indue de biens et le condamna à une peine de sept mois d’emprisonnement et au paiement, au titre de la responsabilité civile, de la moitié de la somme correspondant au prix spécial litigieux. A cet égard, l’

Audiencia Provincial

fixa comme indemnisation une somme correspondant à cinquante pour cent du prix, avec un minimum de 123 millions de pesetas (739

244,888 EUR) et un maximum de 246 millions de pesetas (1

478

489, 78 EUR), en fonction de l’issue de la procédure civile entamée par C.V.M.

L’

Audiencia Provincial

se fonda sur les faits tels qu’établis par le juge d’instance, sauf en ce qui concerne celui de la possession par le requérant de quatre billets supplémentaires du même tirage, outre les deux billets litigieux, à savoir celui que le requérant avait gardé pour lui et celui qu’il avait donné à J.P.R. En particulier, sur la base des dépositions de quatre témoins recueillies à l’audience devant le juge pénal, elle considéra prouvée l’existence d’un accord entre le requérant et J.P.R.. Quant à la qualification juridique des faits, l’

Audiencia Provincial

releva que ledit accord, verbal et réciproque, obligeait le requérant à partager le prix spécial de loterie avec J.P.R. Dans ces conditions, le fait que le requérant avait nié l’existence de l’accord et n’avait en conséquence pas rempli l’obligation que celui-ci lui imposait devait s’analyser, d’après la juridiction d’appel, en une appropriation indue de biens.

Le requérant introduisit alors une action en nullité devant l’

Audiencia Provincial

d’Alicante, conformément à l’article 240 § 3 de la Loi organique portant sur le pouvoir judiciaire (LOPJ). Par une décision du 8 octobre 1998, l’

Audiencia Provincial

le débouta de son action.

Invoquant les articles 24 (droit à un procès équitable et présomption d’innocence), 25 (principe de légalité) et 33 (droit de propriété) de la Constitution, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’

amparo.

Dans son recours, le requérant se plaignait notamment du non-respect du principe accusatoire, dans la mesure où les faits pour lesquels il avait été condamné en deuxième instance (l’existence de l’accord comme condition de l’infraction pénale) ne ressortaient pas des mémoires d’accusation ou du recours d’appel, le requérant n’ayant donc pas été en mesure de connaître la nature et la cause de l’accusation portée contre lui. A cet égard, il soutenait que l’

Audiencia Provincial

avait modifié les faits établis en première instance, et ceci sans que le ministère public l’ait demandé dans son recours d’appel. Il se plaignait, par ailleurs, du fait qu’il n’avait pas été en mesure de contester le mémoire d’adhésion à l’appel de J.P.R, celui-ci étant fondé sur des motifs différents au recours d’appel du ministère public. Il se prétendait également victime d’une nouvelle appréciation des preuves faite par la juridiction d’appel, en méconnaissance des principes d’immédiateté, du contradictoire et d’oralité. Pour ce qui est de la connexité entre la procédure pénale et civile, il faisait valoir que l’arrêt rendu en appel renvoyait à la procédure civile pour le calcul final du montant de la responsabilité civile due, et ceci en contradiction avec une décision du juge civil qui avait déclaré l’absence de connexité entre les deux procédures. Invoquant le principe de légalité, il contestait l’application par analogie du précepte en question du code pénal. Enfin, le requérant attaquait l’interprétation faite par l’

Audiencia Provincial

pour ce qui est de la propriété sur les billets du numéro de loterie.

Par un arrêt du 30 septembre 2002, notifié le 15 octobre 2002, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours d’

amparo

. Pour ce qui est du moyen tiré du non-respect du principe accusatoire, la haute juridiction releva que le ministère public avait précisé, tant dans son mémoire devant le juge pénal que dans son appel, tous les éléments constitutifs du délit pour lequel le requérant était inculpé. Par ailleurs, elle releva que les faits déclarés prouvés n’avaient pas été modifiés en substance par l’

Audiencia Provincial

, qui s’était limitée à supprimer un élément de fait (la possession par le requérant de quatre billets supplémentaires) et à accueillir la position du ministère public dans son appel. Quant à l’impossibilité de se défendre sur le mémoire d’adhésion à l’appel présenté par J.P.R., elle observa que ce dernier se limitait à reproduire les arguments du ministère public.

Quant au grief tiré de la connexité entre la procédure pénale et la procédure civile, le Tribunal constitutionnel le considéra dénué de fondement, puisque la décision du juge civil à laquelle le requérant faisait référence n’était pas définitive et ne faisait en aucun cas obstacle à ce que l’

Audiencia Provincial

tienne compte du déroulement de l’action civile. Pour ce qui est du grief tiré du non-respect du principe de légalité et du droit de propriété, le Tribunal constitutionnel estima que l’application en l’espèce de l’article 535 du code pénale n’était ni imprévisible ni déraisonnable, dans la mesure où la juridiction d’appel s’était limitée à juger que les agissements du requérant étaient constitutifs d’un délit d’appropriation indue de biens.

Enfin, pour autant que le requérant contestait l’appréciation des preuves faite par l’

Audiencia Provincial

, du fait que les éléments de preuve, et notamment les témoignages, n’avaient pas été produits en deuxième instance devant elle, la haute juridiction estima que les circonstances de l’espèce n’exigeaient pas la tenue d’une audience publique. En effet, le Tribunal constitutionnel, faisant référence à la jurisprudence de la Cour (

Jan-Ake Andersson c. Suède,

arrêt du 29 octobre 1991, série A n

o

212-B), releva que la condamnation était fondée sur une qualification juridique différente des faits tels qu’établis en première instance, ce qui avait permis à la juridiction d’appel de décider sur la seule base du dossier.

Par ailleurs, le requérant forma aussi deux recours en révision contre l’arrêt de condamnation du 31

mars 1998 devant le Tribunal suprême. Par deux décisions du 5 mars 1999 et du 4 octobre 2004, le Tribunal suprême les déclara irrecevables.

B.

Le droit et la pratique interne pertinent

1.

Le code de procédure pénale en vigueur au moment des faits

Article 795 § 4

«

A réception du recours, le juge l’adressera aux autres parties pour un délai de dix jours et, une fois ce délai expiré, indépendamment de la présentation ou non des mémoires en contestation ou adhésion, adressera à l’

Audiencia

, dans les deux jours qui suivent, le dossier contenant tous les mémoires présentés

.

»

(STC 93/2000 du 10 avril 2000)

«

En ce qui concerne le recours d’adhésion, d’après la jurisprudence bien établie de ce Tribunal, bien que la configuration du contenu et de la portée dudit recours soit une question relevant du champ d’interprétation de la légalité ordinaire, du ressort des juges et des tribunaux, l’admissibilité de l’adhésion à l’appel est conditionnée à la possibilité de débattre et de contester de telles prétentions, de sorte que les parties aient l’occasion de se défendre et de contester les arguments des parties adhérentes (...). A cet égard, comme l’a relevé l’arrêt STC 56/1999, le fait que le code de procédure pénale, et en particulier son article 795 § 4, ne prévoie pas la communication du mémoire d’adhésion à l’appel n’est pas un obstacle, puisque la nécessité d’un tel acte découle de l’interprétation de la norme à la lumière des préceptes et des principes constitutionnels, le principe de la défense dans le procès devant être en tout cas préservé d’après l’article 24 § 1 de la Constitution

».

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 a) de la Convention, le requérant soulève plusieurs griefs concernant le principe du procès équitable

:

a)

il n’a pas été en mesure de connaître la nature et la cause de l’accusation portée contre lui, dans la mesure où ni le mémoire du ministère public en première instance ni le recours d’appel de ce dernier ne faisaient référence à certains éléments de fait sur la base desquels la condamnation a été prononcée.

b)

le mémoire d’adhésion à l’appel présenté par la partie plaignante (J.P.R.) ne lui a pas été communiqué et que, par conséquent, il n’a pas eu l’occasion de le contester.

c)

la juridiction d’appel s’est fondée, pour conclure à sa condamnation, sur une nouvelle appréciation des preuves produites en première instance, sans qu’elle ait entendu en personne les témoins et ses déclarations.

d)

l’arrêt de condamnation a renvoyé à la procédure civile pendante pour ce qui est de la responsabilité civile.

e)

ce renvoi provoquera des retards dans la procédure litigieuse, qui ne sauraient être compatibles avec les exigences du délai raisonnable.

2.

Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant conteste l’application par analogie du délit d’appropriation indue aux faits lui ayant été reprochés.

3.

Le requérant estime qu’il a été condamné pour ne pas avoir rendu public le fait d’avoir gagné le prix spécial de loterie, ce fait relevant de sa vie privée. Il invoque à cet égard les articles 6 § 1 et 8 de la Convention.

4.

Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, le requérant estime qu’il a été dépossédé de ses billets de loterie.

5.

Finalement, invoquant l’article 13 en combinaison avec l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint qu’il n’a pas disposé d’un recours effectif, dans la mesure où ni le Tribunal suprême ni le Tribunal constitutionnel n’ont accueilli sa demande en révision.

EN DROIT

1.

Le requérant soulève plusieurs griefs tirés de l’article 6 § 1 et 3 a) de la Convention, dont les parties pertinentes se lisent ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

(...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

a)

être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui

;

(...)

»

a)

Le requérant estime en premier lieu ne pas avoir été en mesure de connaître la nature et la cause de l’accusation portée contre lui, en méconnaissance de l’article 6 § 3 a) de la Convention.

La Cour rappelle à cet égard que la portée de cette disposition doit notamment s’apprécier à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention. Elle considère qu’en matière pénale, une information précise et complète des charges pesant contre un accusé, et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre, est une condition essentielle de l’équité de la procédure (voir

Pélissier et Sassi c. France,

arrêt du 25 mars 1999,

Recueil des arrêts et décisions

1999-II, § 52 et

Balette c. Belgique

(déc.), n

o

48193/99, 24 juin 2004).

En l’occurrence, la Cour note que tant le mémoire du ministère public présenté devant le juge pénal que son recours d’appel faisaient référence aux faits matériels reprochés au requérant et à la qualification juridique donnée à ces faits, à savoir le délit d’appropriation indue de biens. Dès lors, le requérant a eu l’occasion de connaître les motifs de l’accusation qui pourraient être retenus à son encontre et a pu présenter les moyens utiles pour sa défense. Par ailleurs, comme l’a relevé le Tribunal constitutionnel dans son arrêt rendu en

amparo

, il y a eu une correspondance entre la qualification juridique des faits donnée par le ministère public et la qualification retenue par l’

Audiencia Provincial

dans son arrêt de condamnation.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour note que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions internes des droits reconnus à l’article 6 §§ 1 et 3 a), et estime que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35

b)

Le requérant se plaint par ailleurs du fait que le mémoire d’adhésion à l’appel de la partie accusatrice ne lui a pas été communiqué, ce qui emporterait violation de l’article 6 §§ 1 et 3 a) de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

c)

Le requérant affirme que la juridiction d’appel l’a condamné sur la base d’une nouvelle appréciation des preuves, et ceci sans qu’elle l’ait entendu en personne et sans que les preuves aient été produites devant elle. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle d’emblée qu’il n’entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis par elles. La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, envisagée comme un tout, y compris le mode d’administration des preuves, a revêtu un caractère équitable

(

Mantovanelli c. France

, arrêt du 18

mars 1997,

Recueil

1997-II, pp. 436-437, § 34, et

G.B. c. France

, n

o

44069/98, § 59, CEDH 2001-X).

Pour ce qui est de la publicité des débats, la Cour a déjà affirmé qu’elle aide à réaliser le but de l’article 6 § 1

: le procès équitable, dont la garantie compte parmi les principes de toute société démocratique au sens de la Convention (voir

Axen c. Allemagne

, arrêt du 8 décembre 1983, série A n

o

72, p. 12, § 25). Cependant, elle ne saurait conclure, même dans l’hypothèse d’une juridiction d’appel investie de la plénitude de juridiction, comme en l’espèce, que l’article 6 implique toujours le droit à une audience publique, indépendamment de la nature des questions à trancher. D’autres considérations, dont le droit à un jugement dans un délai raisonnable et la nécessité en découlant d’un traitement rapide des affaires inscrites au rôle, entrent en ligne de compte pour déterminer si des débats publics correspondent à un besoin après le procès de première instance(voir

Jan-Åke Andersson c. Suède,

arrêt du 29

octobre 1991, série A n

o

212-B, p. 45, § 27, et

Allan Jacobsson c.

Suède (n

o

2),

arrêt du 19

février

1998,

Recueil

1998-I, p.

168, § 46). Dès lors, pourvu que de tels débats aient eu lieu en première instance, leur absence en appel peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit (

Helmers c. Suède

, arrêt du 29 octobre 1991, série A n

o

212

‑

A, § 36,

Döry c. Suède

, n

o

28394/95, § 39, 12 novembre 2002 et

Lundevall c. Suède

, n

o

38629/97, § 36, 12 novembre 2002).

En l’espèce, seule la publicité de la procédure en appel est en cause, dans la mesure où le requérant se plaint d’une nouvelle appréciation des preuves par la juridiction d’appel. A cet égard, tel que l’a constaté le Tribunal constitutionnel dans son arrêt rendu en

amparo,

la nature des questions à trancher, qui portaient essentiellement sur des points de droit, n’exigeait pas la tenue d’une audience devant la cour d’appel, d’autant que de tels débats publics avaient déjà eu lieu devant le juge pénal. En effet, l’

Audiencia Provincial

s’est fondée sur les éléments de fait contenus dans le jugement rendu en première instance et s’est limitée à leur donner une qualification juridique différente, qualification que les parties ont eu la faculté de discuter en première instance et dans leurs mémoires d’appel. La Cour relève en outre que le requérant n’a jamais demandé à bénéficier d’une audience publique devant la juridiction d’appel.

Dans ces conditions, lorsque le débat soumis à la juridiction d’appel porte sur la qualification juridique des faits reprochés au requérant, un examen sur la base du dossier peut suffire. Par ailleurs, les décisions de l’

Audiencia Provincial

et du Tribunal constitutionnel sont amplement motivées et n’apparaissent pas comme étant déraisonnables ou arbitraires.

A la lumière des arguments qui précèdent, la Cour note que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions internes des droits reconnus à l’article 6 § 1 de la Convention, et estime que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

d)

Sous l’angle de l’article 6 § 1, le requérant conteste le fait que l’arrêt de l’

Audiencia Provincial

ait renvoyé à la procédure civile pendante pour ce qui est du calcul final de la responsabilité civile.

La Cour rappelle qu’elle n’est pas compétente pour apprécier les faits et la législation interne. En particulier, elle ne saurait se prononcer sur la question de la connexité entre la procédure pénale et la procédure civile pendante. Le fait que le requérant soit en désaccord avec le renvoi fait par la juridiction d’appel ne saurait suffire pour conclure à la violation de l’article

amparo

, a relevé que les arguments du requérant étaient contradictoires sur cette question, puisqu’il avait soulevé en même temps la nécessité de suspendre la procédure pénale jusqu’à ce que la procédure civile soit achevée.

Ce grief est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

e)

Le requérant se plaint également que le renvoi à la procédure civile risque de provoquer des retards incompatibles avec les exigences du délai raisonnable.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35

§

3 de la Convention.

2.

Le requérant se plaint ensuite de l’application de l’article 535 du code pénal aux faits lui ayant été reprochés. Il invoque l’article 7 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi

:

«

1.

Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.

(...).

»

La Cour estime que le fait que le requérant soit en désaccord avec l’application en l’espèce de la loi pénale et avec la considération des faits comme constitutifs d’un délit d’appropriation indue ne saurait constituer, en soi, une violation du principe de légalité. Elle constate que les tribunaux internes ont condamné le requérant en se fondant sur la législation en vigueur, et ont observé qu’il y avait délit dès lors que la personne avait l’obligation, en vertu d’un titre quelconque (y compris un pacte verbal), de donner ou rendre des biens à une autre personne. La Cour considère, à cet égard, qu’il n’apparaît pas que les juridictions espagnoles aient fait preuve d’arbitraire dans l’interprétation de la disposition légale applicable en l’espèce. A la lumière des principes dégagés par sa jurisprudence, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une quelconque apparence de violation du principe de légalité, tel que reconnu par l’article 7 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Le requérant estime qu’il a été condamné pour n’avoir pas communiqué le seul fait qu’il avait gagné le prix spécial de loterie. Il invoque les articles 6 § 1 et 8 de la Convention. Ce dernier se lit notamment ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

(...)

»

La Cour note que le requérant a omis de soulever ce grief, expressément ou en substance, devant le Tribunal constitutionnel dans le cadre de son recours d’

amparo

. Dès lors, ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

4.

Le requérant se plaint que les juridictions internes l’ont privé de sa propriété sur les billets de loterie. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 et 1 du Protocole n

o

1, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour relève que la prétendue privation de propriété dont le requérant se plaint ne constitue pas une atteinte au respect de ses biens, mais fait partie de la peine qui lui a été infligée en raison de la commission d’un délit pour lequel il a été reconnu coupable. Elle rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle la notion de «

biens

» ne vaut que pour les biens actuels (

Maltzan et autres c. Allemagne

(déc.) [GC],

n

os

71916/01, 71917/01 et 10260/02, § 74, 2 mars 2005). Elle estime que la prétendue propriété sur la somme remportée ne constituait pas une créance certaine et exécutoire mais était conditionnée par l’issue des procédures judiciaires entamées devant les tribunaux internes. Il s’ensuit que ce grief doit être également rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

5.

Enfin, le requérant se plaint de ne pas avoir disposé d’un recours effectif pour contester la condamnation prononcée en appel. Il invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention. L’article 13 se lit ainsi

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour rappelle que l’article 6 de la Convention ne garantit aucun droit à un double degré de juridiction (voir

Zarouali c. Belgique

, n

o

20664/92, décision de la Commission du

29 juin 1994, Décisions et rapports (DR)

78, p.

97). Elle note en outre que l’Espagne n’a pas ratifié le Protocole n

o

7 à la Convention.

La Cour constate en tout état de cause que, contre l’arrêt de l’

Audiencia Provincial

d’Alicante, le requérant a pu former un recours d’

amparo

devant le Tribunal constitutionnel, bénéficiant ainsi d’un recours devant l’instance nationale la plus élevée. Elle note que la haute juridiction, par un arrêt amplement motivé, a rejeté les arguments présentés par le requérant et ne lui a pas octroyé l’

amparo

. A cet égard, la Cour rappelle que l’efficacité du recours, aux fins de l’article 13, ne dépend pas de la certitude d’un résultat favorable.

Dès lors, ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de la non-communication du mémoire d’adhésion que la partie accusatrice a présenté lors de l’appel formé par le ministère public devant l’

Audiencia Provincial

d’Alicante

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président