ÎCCJ, Decizia nr. 92/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 4 decembrie 1997, reclamanta S.C. R.D. S.R.L. București a chemat în judecată S.C. S. S.R.L București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să oblige pârâta să-i plătească suma de 28.120 dolari SUA cu titlu de diferență deviz aferentă contractului de execuție lucrări de construcție nr. 44 din 14 august 1996, 6.308.000 lei c/val. elemenți structură rezistență și 6.046.690 lei reprezentând lucrări compensatoare, tapet montat. Totodată, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să-i plătească și dobânda legală conform art. 43 C. com. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de executant și pârâta, în calitate de beneficiar, au încheiat contractul de construcție și reparații nr. 44 din 14 august 1996, având ca obiect executarea, la vila Alice Mogoșoaia, a lucrărilor prevăzute în deviz.

Reclamanta a efectuat lucrări de construcții și reparații în valoare de 71.000 dolari SUA, care nu a fost achitată integral. S-a mai arătat că nu a fost achitată nici valoarea prestațiilor efectuate suplimentar, deși pârâta a fost notificată în condițiile art. 1078 C. civ. Prin sentința nr. 5613 din 22 decembrie 1998, Tribunalul București, secția comercială, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei 28.120 dolari SUA în echivalent lei la data plății și 9.368.000 lei reprezentând c/val. lucrări construcții. Capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor a fost respins, ca nedovedit. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că nerespectarea termenului de executare a lucrărilor s-a datorat, pe de o parte, modificării construcției la cererea pârâtei și, pe de altă parte, nepunerii la dispoziția executantului a materialelor necesare finalizării construcției.

Calitatea lucrărilor, atât contractate, cât și suplimentare, este atestată de procesele verbale de recepție pe faze de execuție și raportul de specialitate întocmit de expertul tehnic. În calitate de executant, reclamanta a solicitat efectuarea recepției, începând cu data de 27 mai 1997, pârâta neîndeplinindu-și obligația legală a organizării acestei operațiuni. Ca atare, pârâtei îi revine obligația plății prețului, începând cu data de 3 iulie 1997. Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 1420 din 12 mai 2000, a admis apelul declarat de către pârâtă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei 19.044 dolari SUA c/val.

construcții, în loc de 28.120 dolari SUA, reținând în acest sens concluziile expertizei. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta. Prin decizia nr. 5269 din 5 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de către reclamantă și a modificat decizia atacată, în sensul că a respins apelul declarat de către pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat. Prin aceeași hotărâre, recursul declarat de către pârâtă a fost respins, ca nefondat. Pentru a admite recursul declarat de către reclamantă, instanța de control judiciar a apreciat că în mod greșit instanța de apel a redus suma de plată, la nivelul stabilit prin expertiza tehnică efectuată în apel, fără a evalua lucrările suplimentare, contestate de către pârâta-beneficiară, în raport de împrejurarea că în concluziile primului raport de expertiză se găsesc evidențiate, sub aspectul valorii, și aceste din urmă lucrări.

Contestația în anulare formulată de către pârâtă împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respinsă, ca nefondată, prin decizia nr. 3489 din 22 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că ultima plată, solicitată de către reclamantă, nu putea fi făcută decât la data recepției finale a lucrării, în mod greșit instanțele apreciind că aceasta a avut loc la data de 3 iulie 1997. S-a mai arătat că numai la efectuarea expertizei în apel, expertul tehnic a efectuat măsurători în teren și că cele două expertize, nesusținute de alte probe, nu fac dovada că reclamanta a executat lucrări suplimentare.

În consecință, procurorul general a considerat că în mod nelegal și neîntemeiat instanțele au admis cererea formulată de reclamantă, în condițiile în care creanța de 16.000 dolari SUA nu era exigibilă la data introducerii acțiunii, iar restul pretențiilor nu au fost probate. În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și pe fond respingerea acțiunii reclamantului. Recursul în anulare este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Pentru a se stabili valoarea lucrărilor executate de către reclamantă și, în baza acesteia cu raportare la plățile efectuate pentru a se stabili asupra întinderii obligației de plată neonorată de către pârâtă, în cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică.

Prin recursul în anulare se susține că în mod greșit prima instanță și instanța de recurs au validat prima expertiză și nu expertiza tehnică încuviințată și realizată la judecarea cauzei în apel. Este adevărat că prin cele două expertize efectuate în cauză, experții nu ajung la aceleași concluzii. Or, concluziile expertizelor constituind numai elemente de convingere lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca toate celelalte mijloace de probă, instanța de judecată are libertatea de a alege dintre evaluările propuse, singura obligație legală constând în motivarea acceptării rezultatelor uneia dintre cele două expertize efectuate în cauză. În cauză, coroborat cu ansamblul materialului probator administrat, instanța de recurs a reținut, motivat, concluziile primei expertize, efectuate în etapa judecării în fond a cauzei.

Ca atare, nu se poate reține nelegalitatea și netemeinicia hotărârilor criticate, cu atât mai puțin încălcarea esențială a legii și vădita netemeinicie a acestora, în sensul dispozițiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., care vizează alte situații. Pe de altă parte, din actele dosarului rezultă efectuarea recepției lucrărilor la 3 iulie 1997, precum și faptul invitării pârâtei, în mai 1997, să participe la începerea recepției finale a lucrărilor executate cu materialele puse la dispoziția executantului. Este adevărat că art. 3 din Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora aprobat prin H.G. nr. 273/1994 reglementează obligația recepției lucrărilor și precizează că se realizează în două etape și anume, recepția la terminarea lucrărilor și recepția finală la expirarea perioadei de garanție.

Totodată, prin art. 5.2 din contractul nr. 44/1996 s-a stabilit că ultima plată va fi de 17.000 dolari SUA și se va achita la data recepției finale a construcției. Însă, prin art. 21 lit. f) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, a fost reglementată obligația investitorilor de asigurare a recepției lucrărilor de construcții la terminarea acestora și la expirarea perioadei de garanție. Or, din actele dosarului rezultă convocarea pârâtei, în calitate de beneficiar al construcției, la efectuarea recepției finale și neîndeplinirea de către aceasta a obligației legale reglementată prin textul legal menționat. Clauza menționată din contractul nr. 44/1994 condiționează într-adevăr plata sumei de 17.000 dolari SUA de recepția finală a lucrării.

Însă, neefectuarea recepției finale este rezultatul culpei pârâtei. Or, culpa este o condiție a angajării răspunderii și nu o cauză exoneratoare de răspundere a debitorului obligației neîndeplinite. Dacă s-ar decide altfel, s-ar contraveni principiului executării cu bună credință a convențiilor, în sensul dispozițiilor art. 970 alin. (2) C. civ., ceea ce apare ca inadmisibil în ordinea de drept. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 5613 din 22 decembrie 1998 a Tribunalului București, secția comercială, deciziei nr. 1420/A din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția comercială și deciziei nr. 5269 din 5 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat. Admite cererea pârâtei S.C. S. S.R.L. București, cu sediul în București, sector 4 și dispune restituirea cauțiunii în valoare de 70.000.000 lei, consemnată la dispoziția instanței prin ordinul de plată nr. 3262 din 27 noiembrie 2002, în baza art. 330 2 C. proc. civ. Se va restitui S.C. S. S.R.L.

București ordinul de plată nr. 3262 din 27 noiembrie 2002, atașat dosarului cauzei. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2003.