ÎCCJ, Decizia nr. 92/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 4 decembrie 1997,

reclamanta S.C. R.D. S.R.L. București a chemat în judecată S.C. S. S.R.L

București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de

judecată să oblige pârâta să-i plătească suma de 28.120 dolari SUA cu titlu de

diferență deviz aferentă contractului de execuție lucrări de construcție nr. 44

din 14 august 1996, 6.308.000 lei c/val. elemenți structură rezistență și

6.046.690 lei reprezentând lucrări compensatoare, tapet montat. Totodată,

reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să-i plătească și dobânda

legală conform art. 43 C. com.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că, în calitate de executant și pârâta, în calitate de beneficiar, au

încheiat contractul de construcție și reparații nr. 44 din 14 august 1996,

având ca obiect executarea, la vila Alice Mogoșoaia, a lucrărilor prevăzute în

deviz.

Reclamanta a efectuat lucrări de

construcții și reparații în valoare de 71.000 dolari SUA, care nu a fost

achitată integral.

S-a mai arătat că nu a fost achitată

nici valoarea prestațiilor efectuate suplimentar, deși pârâta a fost notificată

în condițiile art. 1078 C. civ.

Prin sentința nr. 5613 din 22

decembrie 1998, Tribunalul București, secția comercială, a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei 28.120 dolari SUA în

echivalent lei la data plății și 9.368.000 lei reprezentând c/val. lucrări

construcții. Capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor a

fost respins, ca nedovedit.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că nerespectarea termenului de executare a lucrărilor s-a

datorat, pe de o parte, modificării construcției la cererea pârâtei și, pe de

altă parte, nepunerii la dispoziția executantului a materialelor necesare

finalizării construcției.

Calitatea lucrărilor, atât contractate,

cât și suplimentare, este atestată de procesele verbale de recepție pe faze de

execuție și raportul de specialitate întocmit de expertul tehnic.

În calitate de executant, reclamanta

a solicitat efectuarea recepției, începând cu data de 27 mai 1997, pârâta

neîndeplinindu-și obligația legală a organizării acestei operațiuni.

Ca atare, pârâtei îi revine

obligația plății prețului, începând cu data de 3 iulie 1997.

Curtea de Apel București, secția

comercială, prin decizia nr. 1420 din 12 mai 2000, a admis apelul declarat de

către pârâtă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că pârâta a

fost obligată să plătească reclamantei 19.044 dolari SUA c/val. construcții, în

loc de 28.120 dolari SUA, reținând în acest sens concluziile expertizei.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin decizia nr. 5269 din 5

octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul

declarat de către reclamantă și a modificat decizia atacată, în sensul că a

respins apelul declarat de către pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, ca

nefondat.

Prin aceeași hotărâre, recursul

declarat de către pârâtă a fost respins, ca nefondat.

Pentru a admite recursul declarat de

către reclamantă, instanța de control judiciar a apreciat că în mod greșit

instanța de apel a redus suma de plată, la nivelul stabilit prin expertiza

tehnică efectuată în apel, fără a evalua lucrările suplimentare, contestate de

către pârâta-beneficiară, în raport de împrejurarea că în concluziile primului

raport de expertiză se găsesc evidențiate, sub aspectul valorii, și aceste din

urmă lucrări.

Contestația în anulare formulată de

către pârâtă împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respinsă, ca nefondată,

prin decizia nr. 3489 din 22 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția

comercială.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

S-a susținut că ultima plată,

solicitată de către reclamantă, nu putea fi făcută decât la data recepției

finale a lucrării, în mod greșit instanțele apreciind că aceasta a avut loc la

data de 3 iulie 1997.

S-a mai arătat că numai la

efectuarea expertizei în apel, expertul tehnic a efectuat măsurători în teren

și că cele două expertize, nesusținute de alte probe, nu fac dovada că

reclamanta a executat lucrări suplimentare.

În consecință, procurorul general a

considerat că în mod nelegal și neîntemeiat instanțele au admis cererea

formulată de reclamantă, în condițiile în care creanța de 16.000 dolari SUA nu

era exigibilă la data introducerii acțiunii, iar restul pretențiilor nu au fost

probate.

În concluzie, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea

recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și pe fond respingerea

acțiunii reclamantului.

Recursul în anulare este nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Pentru a se stabili valoarea

lucrărilor executate de către reclamantă și, în baza acesteia cu raportare la

plățile efectuate pentru a se stabili asupra întinderii obligației de plată

neonorată de către pârâtă, în cauză a fost administrată proba cu expertiza

tehnică.

Prin recursul în anulare se susține

că în mod greșit prima instanță și instanța de recurs au validat prima

expertiză și nu expertiza tehnică încuviințată și realizată la judecarea cauzei

în apel.

Este adevărat că prin cele două

expertize efectuate în cauză, experții nu ajung la aceleași concluzii.

Or, concluziile expertizelor

constituind numai elemente de convingere lăsate la libera apreciere a

judecătorului, ca toate celelalte mijloace de probă, instanța de judecată are

libertatea de a alege dintre evaluările propuse, singura obligație legală

constând în motivarea acceptării rezultatelor uneia dintre cele două expertize

efectuate în cauză.

În cauză, coroborat cu ansamblul

materialului probator administrat, instanța de recurs a reținut, motivat,

concluziile primei expertize, efectuate în etapa judecării în fond a cauzei.

Ca atare, nu se poate reține

nelegalitatea și netemeinicia hotărârilor criticate, cu atât mai puțin

încălcarea esențială a legii și vădita netemeinicie a acestora, în sensul

dispozițiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., care vizează alte situații.

Pe de altă parte, din actele

dosarului rezultă efectuarea recepției lucrărilor la 3 iulie 1997, precum și

faptul invitării pârâtei, în mai 1997, să participe la începerea recepției

finale a lucrărilor executate cu materialele puse la dispoziția executantului.

Este adevărat că art. 3 din

Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente

acestora aprobat prin H.G. nr. 273/1994 reglementează obligația recepției

lucrărilor și precizează că se realizează în două etape și anume, recepția la

terminarea lucrărilor și recepția finală la expirarea perioadei de garanție.

Totodată, prin art. 5.2 din

contractul nr. 44/1996 s-a stabilit că ultima plată va fi de 17.000 dolari SUA

și se va achita la data recepției finale a construcției.

Însă, prin art. 21 lit. f) din Legea

nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, a fost reglementată obligația

investitorilor de asigurare a recepției lucrărilor de construcții la terminarea

acestora și la expirarea perioadei de garanție.

Or, din actele dosarului rezultă

convocarea pârâtei, în calitate de beneficiar al construcției, la efectuarea

recepției finale și neîndeplinirea de către aceasta a obligației legale

reglementată prin textul legal menționat.

Clauza menționată din contractul nr.

44/1994 condiționează într-adevăr plata sumei de 17.000 dolari SUA de recepția

finală a lucrării.

Însă, neefectuarea recepției finale

este rezultatul culpei pârâtei.

Or, culpa este o condiție a

angajării răspunderii și nu o cauză exoneratoare de răspundere a debitorului

obligației neîndeplinite.

Dacă s-ar decide altfel, s-ar

contraveni principiului executării cu bună credință a convențiilor, în sensul

dispozițiilor art. 970 alin. (2) C. civ., ceea ce apare ca inadmisibil în

ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței nr. 5613 din 22 decembrie 1998 a Tribunalului

București, secția comercială, deciziei nr. 1420/A din 12 mai 2000 a Curții de

Apel București, secția comercială și deciziei nr. 5269 din 5 octombrie 2001 a

Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat.

Admite cererea pârâtei S.C. S.

S.R.L. București, cu sediul în București, sector 4 și dispune restituirea

cauțiunii în valoare de 70.000.000 lei, consemnată la dispoziția instanței prin

ordinul de plată nr. 3262 din 27 noiembrie 2002, în baza art. 330

2

C. proc. civ.

Se va restitui S.C. S. S.R.L.

București ordinul de plată nr. 3262 din 27 noiembrie 2002, atașat dosarului

cauzei.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 iunie 2003.