ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2811/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta S.N.P. P. SA, sucursala C., a chemat în

judecată S.N.T.F.M., agenția teritorială București, și SC R.O. SA și a

solicitat ca, prin sentința care se va pronunța, să fie obligate la plata sumei

de 193.833.470 lei daune și la 11.448.339 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că

vagoanele cu terminațiile nr. 4967 și 6292, încărcate cu benzină regulator,

expediate de SC R.O. SA, au ajuns la destinație cu lipsuri din conținut, așa

cum confirmă procesele-verbale de recepție preliminară, având nr. 36 din 7 și 8

februarie 2000, și nr. 60, 61 și 62 din 2000.

Tribunalul București, secția comercială, prin

sentința civilă nr. 7250 din 10 noiembrie 2000, a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei și a admis acțiunea S.N.P. P. SA, sucursala

C. București, pârâta S.N.T.F.M., CFR M. SA, fiind obligată la plata sumei de

193.833.470 lei daune și la 11.488.339 lei cheltuieli de judecată. Față de cea

de-a doua pârâtă, SC R.O. SA, acțiunea a fost respinsă, ca nefondată.

Instanța de fond, după analiza actelor dosarului, a

reținut că lipsurile s-au produs pe timpul transportului, întrucât bolțul unui

cazan era neasigurat la capacele de deschidere, iar cel de-al doilea cazan

prezenta scurgeri din conținut, situație în raport cu care a aplicat prevederile

art. 83.3 din Regulamentul de transport.

Excepția lipsei calității procesuale a fost respinsă

pe considerentul că, prin regulamentul de organizare și funcționare al

sucursalei, coroborat cu decizia nr. 94, se demonstrează „un transfer de

competență” între S.N.P. P. și sucursala sa, ceea ce face ca excepția să fie

nefondată.

Sentința nr. 7250 din 10 noiembrie 2000, pronunțată

de Tribunalul București, secția comercială, a fost confirmată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, care, prin decizia nr. 550 din 10 aprilie

2001, a respins apelul pârâtei S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala București.

Criticile aduse sentinței, pe motivul că răspunderea

nu revine cărăușului, ci expeditorului, care a încărcat și asigurat vagonul, au

fost respinse, ca nefondate, apreciindu-se că defecțiunile constatate la bolțul

de la capacul domei nu pot fi imputate predătorului.

S-a mai reținut că predătorul, la preluarea

vagoanelor de la cărăuș, avea obligația să le verifice din punct de vedere

tehnic.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat

recurs pârâta, S.N.T.F.M C.F.R. M. SA, pe motive de netemeinicie și

nelegalitate.

fost obligată la plata de despăgubiri, fără ca prejudiciul să fie probat în

întregime cu factură, aviz de însoțire, notă de debitare etc.

Întrucât transportul a avut loc între unități

aparținând S.N.P. P. SA, recurenta a considerat că este aplicabilă O.G. nr. 27/2000,

referitoare la plata accizelor ce trebuie vărsate la buget, iar, potrivit art. 85.2

din R.T., despăgubirea se calculează după factură, aviz de însoțire marfă sau

nota de debitare–creditare.

„neregula tehnică”, reținută de instanțe, nu era de natură să ducă la scurgeri

din conținut pe timpul transportului.

Potrivit art. 82.5 RT, cât și Normelor uniforme de

aplicare, integritatea mărfii pe timpul transportului a fost asigurată, câtă

vreme vagoanele au ajuns la destinație cu sigiliile intacte.

cu toate sigiliile intacte, fără urme de scurgeri din conținut, astfel că

instanțele au greșit atunci când au reținut că lipsurile s-au produs pe

parcurs.

Scurgerea din conținut, potrivit actelor de

constatare, a apărut după desfacerea capacelor de la gurile de golire și nu a

durat decât cinci secunde.

atunci când s-a reținut obligația cărăușului la primirea vagonului pentru

transport de a verifica masa mărfii, declarată de expeditor în scrisoarea de

trăsură.

În realitate, art. 67 din R.T. prevede dreptul și nu

obligația căii ferate de a verifica masa mărfii, cu respectarea art. 61 R.T.,

respectiv, N.U.T. 5 la art. 61.2 R.T.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a mai

arătat că expeditorul este cel care a cântărit și a verificat tara vagonului,

cu perceperea tarifului de cântărire și de manevră corespunzător și că, în

lipsa oricărei mențiuni a căii ferate pe scrisoarea de trăsură, nu poate fi

reținută culpa cărăușului.

Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat

modificarea hotărârilor pronunțate în cauză și, în fond, respingerea acțiunii

reclamantei.

Recursul este întemeiat, pentru următoarele

considerente:

Răspunderea cărăușului pentru integritatea mărfii

preluată pentru transport poate fi angajată numai în măsura în care se

dovedește culpa cărăușului:

Art. 82.1 din Regulamentul de transport, stabilește

că răspunderea cărăușului se întinde pe întregul parcurs, de la momentul când a

primit marfa pentru transport și până la eliberare.

Calea ferată, dispune art. 83.1 din R.T., răspunde

pentru paguba care rezultă din pierderea totală sau parțială, precum și pentru

paguba care rezultă din depășirea termenului contractului de transport.

Sarcina probei, din care rezultă că lipsa s-a produs

în timpul transportului și din vina cărăușului, revine celui care reclamă.

În speță, probele, actele de constatare încheiate la

destinație, nu duc la concluzia că integritatea mărfii nu a fost respectată pe

timpul transportului.

Astfel, din procesele-verbale nr. 61 și 60/2000,

rezultă că vagonul cu terminația nr. 4967 a ajuns la destinație cu toate

sigiliile predătorului intacte, inclusiv la domă, fără scurgeri din conținut.

Instanțele care au soluționat cauza au reținut, în afara

constatărilor din procesul-verbal nr. 61 (dosar fond), că lipsurile au fost

posibile datorită bolțului de la capacul domei, care nu era asigurat.

Starea tehnică a vagonului a fost stabilită ca fiind

corespunzătoare prin procesul-verbal nr. 60/2000, în care se menționează expres

că bolțul de la balamaua capacului domei este asigurat prin sudură sau nituire,

nu se poate scoate cu mâna și nici nu prezintă urme de lovire.

După ridicarea sigiliului găsit intact, s-a constatat

joc la bolț, care, însă, este permis prin construcția vagonului.

Așadar, actele de constatare nu stabilesc elemente

care să ducă la concluzia că pentru acest vagon lipsurile s-au produs pe timpul

transportului și nici nu se confirmă susținerea intimatelor, făcută în apărare,

privind lipsa unui sigiliu.

Nici în cazul celui de-al doilea vagon, cu terminația

nr. 6292, nu poate fi reținută lipsa în sarcina cărăușului, întrucât, prin

procesele verbale 60 și 62, se stabilește că robinetul era sigilat pe „închis”

și că, după ruperea sigiliului, s-a constatat că ventilul central asigura

etanșeitatea.

În ce privește scurgerea din conținut, s-a stabilit

prin aceleași procese-verbele că aceasta era la nivelul de picătură și că

reprezentau resturi aflate pe conductă, întrucât, după deschiderea capacului,

scurgerea a încetat.

Nici în cazul acestui vagon nu se verifică susținerea

privind lipsa unui sigiliu, față de mențiunea că toate sigiliile erau intacte,

și aceasta, cu atât mai mult, cu cât în actele de constatare, opozabile

reclamantei intimate, o astfel de lipsă nu a fost reținută.

În consecință și pentru acest vagon s-a reținut greșit

că lipsurile s-au produs din culpa cărăușului.

În aceste condiții, prezumția de culpă a căii ferate,

instituită de art. 83.3 din Regulamentul de transport, nu operează, întrucât

mijlocul de transport nu a purtat urme de violare, așa încât aplicarea acestei

dispoziții și antrenarea răspunderii cărăușului, prin hotărârile criticate,

este greșită. La aceste argumente se adaugă și faptul că, în cazul ambelor

vagoane, mențiunile din scrisoarea de trăsură, referitoare la masa mărfurilor,

nu fac dovadă împotriva căii ferate, încărcarea fiind făcută de expeditor, iar

calea ferată nu a verificat efectiv cantitatea și nici nu a certificat-o în

scris pe documentul de transport.

În fine, în raport cu părțile participante la

transport, așa cum rezultă din cele două scrisori de trăsură (dosar fond) nu

poate fi reținută nici culpa celei de-a doua pârâte chemate în judecată.

În acest sens, este de observat că predător, în

documentul de transport, este S.N.P. P. SA, destinatar C. București, iar

angajarea răspunderii, în cazul transportului feroviar, nu poate să-i privească

decât pe participanții la acest raport juridic.

Așa fiind, potrivit art. 304 pct. 9, raportat la art.

314 C. proc. civ., se va admite recursul pârâtei S.N.T.M. SA, sucursala marfă București,

iar decizia atacată va fi modificată în sensul dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R.

M. SA, sucursala marfă București, împotriva deciziei nr. 550 din 10 aprilie 2001

a Curții de apel București, secția a VI-a comercială.

Modifică decizia atacată.

Admite apelul S.N.T.F.M. CFR M. SA, împotriva

sentinței nr. 7250 din 10 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția

comercială, în sensul că respinge acțiunea față de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M.

SA, sucursala marfă București.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă intimata-reclamantă S.N.P. P. SA, sucursala C.

București, să plătească recurentei pârâte S.N.T.F.M. C.F.R. M., sucursala marfă

București, suma de 5.749.169 lei cu titlu cheltuieli de judecată în apel și

5.749.169 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 28 mai 2003.