ÎCCJ, Decizia nr. 430/2003

Asupra recursului în anulare de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria Orăștie, sub nr. 840 din 4 septembrie 1998, reclamantul B.P. a

solicitat obligarea Ministerului de Interne să-i plătească suma de 18.000.000

lei, cu titlu de daune morale, pe motiv că, fiind arestat preventiv în perioada

23 ianuarie – 22 februarie 1998, a fost lipsit în mod ilegal de libertate, încă

18 zile, în intervalul 23 februarie – 12 martie 1998.

Judecătoria Orăștie, prin încheierea

nr. 652 din 8 octombrie 1998, întemeindu-se pe dispozițiile art. 504 și 506 C.

proc. pen., a declinat competența de soluționare a acțiunii civile în favoarea

Tribunalului Hunedoara.

Ulterior, reclamantul și-a precizat

acțiunea în sensul măririi pretențiilor pentru daunele morale suferite prin

arestarea sa ilegală, cerând obligarea statului român să-i plătească suma de

1.000.000.000 lei, iar a Ministerului de Interne să-i plătească suma de

100.000.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 238 din 1

noiembrie 2000, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a admis în parte acțiunea și

a obligat statul român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, să plătească

reclamantului suma de 500.000.000 lei cu titlu de daune morale, respingând,

totodată, acțiunea față de Ministerul de Interne.

S-a motivat că, în raport cu

prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., cererea de despăgubiri este

îndreptățită, deoarece reclamantul a fost reținut și arestat preventiv de la

data de 22 ianuarie 1998 până la 1 aprilie 1998, când s-a dispus eliberarea sa

provizorie pe cauțiune, iar prin decizia penală nr. 1481 din 12 decembrie 1999

a Tribunalului Hunedoara, rămasă definitivă prin respingerea recursului

declarat de procuror, s-a dispus achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 290 și de art. 243 C. pen., pe care s-a întemeiat luarea

măsurii reținerii și a arestării preventive.

S-a mai motivat că, din moment ce

solicitarea de despăgubiri se încadrează în aceste dispoziții legale, iar

potrivit principiilor stabilite prin art. 990, art. 1084 și următ. C. civ.,

daunele datorate de către stat trebuie să reprezinte o justă și integrală

despăgubiri, se justifică acordarea sumei de 500.000.000 lei. S-a învederat că

se impune acordarea de daune morale, în această sumă, deoarece reclamantul a

fost arestat pe nedrept timp de 68 zile, măsură ce a avut ca urmare o vătămare

a reputației sale, supunerea la suferințe fizice și psihice, cu consecințe

negative asupra vieții lui profesionale și sociale.

Cererea de obligare a Ministerului

de Interne la daune a fost respinsă cu motivarea că nu se poate reține în

sarcina organelor de poliție vreo culpă care să antreneze răspunderea civilă

delictuală a acestora, iar potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție

răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în

procesele penale revine statului.

Împotriva sentinței au declarat apel

procurorul, reclamantul și pârâtul, statul român prin Ministerul Finanțelor și

Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat

Hunedoara, apelurile fiind respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 50/A

din 7 martie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia.

Recursurile declarate împotriva

acestei decizii de procuror, de reclamant și pârâtele, Ministerul Finanțelor

Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara au fost respinse,

ca nefondate, prin Decizia nr. 5440 din 28 noiembrie 2001 a Curții Supreme de

Justiție,secția civilă.

Invocând dispozițiile art. 330 pct. 2

C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri pronunțate

în cauză.

S-a susținut că aceste hotărâri au

fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și că sunt și vădit netemeinice,

deoarece daunele morale au fost acordate fără să se verifice, pe bază de probe,

în ce au constat consecințele negative pe care le-a avut arestarea

reclamantului asupra situației sale.

În concluzie, s-a cerut casarea

hotărârilor atacate și să se aibă în vedere, la aprecierea temeiurilor

invocate, și modul în care se va soluționa recursul în anulare declarat

anterior împotriva hotărârilor penale prin care s-a dispus achitarea reclamantului

în cauza în care a fost arestat preventiv.

Recursul în anulare este fondat.

În adevăr, potrivit art. 129 alin. (5)

C. proc. civ., astfel cum era în vigoare la data pronunțării sentinței,

„judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale”, în care scop „ei vor putea ordona administrarea probelor

pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Or, din examinarea actelor dosarului

se constată că, întemeindu-se pe actele din care rezultă că reclamantul a fost

deținut preventiv în baza ordonanței de reținere și mandatului de arestare

emise în cauza în care s-a dispus achitarea sa, soluție menținută și în recurs,

i s-a acordat, prin apreciere, suma de 500.000.000 lei, cu titlu de daune

morale, fără să se verifice, prin administrarea de probe, ce consecințe a avut

acea deținere asupra poziției lui sociale și morale.

Mai mult, din copia minutei deciziei

nr. 253 din 21 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală,

rezultă că, prin această decizie, a fost admis recursul în anulare declarat

împotriva hotărârilor pronunțate în cauză în care reclamantul a fost arestat

preventiv și, casându-se hotărârile respective, s-a dispus condamnarea

acestuia, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, la 2 ani

închisoare și interzicerea timp de un an a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 123 din

Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În aceste condiții, temeiul înscris

în art. 504 alin. (2) C. proc. pen. în baza căruia statul român a fost obligat

să plătească reclamantului daune morale, nu mai există.

Așa fiind, se constată că hotărârile

atacate sunt vădit netemeinice și că au fost pronunțate cu încălcarea esențială

a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond.

În consecință, în conformitate cu

dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., urmează a se admite recursul în

anulare, a se casa hotărârile atacate și a se respinge, ca nefondată, cererea

reclamantului B.P. de obligare la daune a statului român prin Ministerul Finanțelor

și a Ministerului de Interne.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează sentința civilă nr. 238 din

1 noiembrie 2000 a Tribunalului Hunedoara, secția civilă, decizia civilă nr. 50/A

din 7 martie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă și decizia nr. 5440

din 28 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Respinge, ca nefondată, cererea

reclamantului B.P. de obligare la daune a Statului român prin Ministerul

Finanțelor și a Ministerului de Interne.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

noiembrie 2003.