ÎCCJ, Decizia nr. 430/2003

Asupra recursului în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Orăștie, sub nr. 840 din 4 septembrie 1998, reclamantul B.P. a solicitat obligarea Ministerului de Interne să-i plătească suma de 18.000.000 lei, cu titlu de daune morale, pe motiv că, fiind arestat preventiv în perioada 23 ianuarie – 22 februarie 1998, a fost lipsit în mod ilegal de libertate, încă 18 zile, în intervalul 23 februarie – 12 martie 1998. Judecătoria Orăștie, prin încheierea nr. 652 din 8 octombrie 1998, întemeindu-se pe dispozițiile art. 504 și 506 C. proc. pen., a declinat competența de soluționare a acțiunii civile în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul măririi pretențiilor pentru daunele morale suferite prin arestarea sa ilegală, cerând obligarea statului român să-i plătească suma de 1.000.000.000 lei, iar a Ministerului de Interne să-i plătească suma de 100.000.000 lei. Prin sentința civilă nr. 238 din 1 noiembrie 2000, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat statul român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, să plătească reclamantului suma de 500.000.000 lei cu titlu de daune morale, respingând, totodată, acțiunea față de Ministerul de Interne. S-a motivat că, în raport cu prevederile art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., cererea de despăgubiri este îndreptățită, deoarece reclamantul a fost reținut și arestat preventiv de la data de 22 ianuarie 1998 până la 1 aprilie 1998, când s-a dispus eliberarea sa provizorie pe cauțiune, iar prin decizia penală nr. 1481 din 12 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de procuror, s-a dispus achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 290 și de art. 243 C. pen., pe care s-a întemeiat luarea măsurii reținerii și a arestării preventive. S-a mai motivat că, din moment ce solicitarea de despăgubiri se încadrează în aceste dispoziții legale, iar potrivit principiilor stabilite prin art. 990, art. 1084 și următ.

C. civ., daunele datorate de către stat trebuie să reprezinte o justă și integrală despăgubiri, se justifică acordarea sumei de 500.000.000 lei. S-a învederat că se impune acordarea de daune morale, în această sumă, deoarece reclamantul a fost arestat pe nedrept timp de 68 zile, măsură ce a avut ca urmare o vătămare a reputației sale, supunerea la suferințe fizice și psihice, cu consecințe negative asupra vieții lui profesionale și sociale. Cererea de obligare a Ministerului de Interne la daune a fost respinsă cu motivarea că nu se poate reține în sarcina organelor de poliție vreo culpă care să antreneze răspunderea civilă delictuală a acestora, iar potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în procesele penale revine statului.

Împotriva sentinței au declarat apel procurorul, reclamantul și pârâtul, statul român prin Ministerul Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Hunedoara, apelurile fiind respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 50/A din 7 martie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia. Recursurile declarate împotriva acestei decizii de procuror, de reclamant și pârâtele, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 5440 din 28 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție,secția civilă. Invocând dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză.

S-a susținut că aceste hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și că sunt și vădit netemeinice, deoarece daunele morale au fost acordate fără să se verifice, pe bază de probe, în ce au constat consecințele negative pe care le-a avut arestarea reclamantului asupra situației sale. În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate și să se aibă în vedere, la aprecierea temeiurilor invocate, și modul în care se va soluționa recursul în anulare declarat anterior împotriva hotărârilor penale prin care s-a dispus achitarea reclamantului în cauza în care a fost arestat preventiv. Recursul în anulare este fondat.

În adevăr, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., astfel cum era în vigoare la data pronunțării sentinței, „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”, în care scop „ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”. Or, din examinarea actelor dosarului se constată că, întemeindu-se pe actele din care rezultă că reclamantul a fost deținut preventiv în baza ordonanței de reținere și mandatului de arestare emise în cauza în care s-a dispus achitarea sa, soluție menținută și în recurs, i s-a acordat, prin apreciere, suma de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale, fără să se verifice, prin administrarea de probe, ce consecințe a avut acea deținere asupra poziției lui sociale și morale.

Mai mult, din copia minutei deciziei nr. 253 din 21 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, rezultă că, prin această decizie, a fost admis recursul în anulare declarat împotriva hotărârilor pronunțate în cauză în care reclamantul a fost arestat preventiv și, casându-se hotărârile respective, s-a dispus condamnarea acestuia, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, la 2 ani închisoare și interzicerea timp de un an a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 123 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În aceste condiții, temeiul înscris în art. 504 alin. (2) C. proc. pen. în baza căruia statul român a fost obligat să plătească reclamantului daune morale, nu mai există.

Așa fiind, se constată că hotărârile atacate sunt vădit netemeinice și că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond. În consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile atacate și a se respinge, ca nefondată, cererea reclamantului B.P. de obligare la daune a statului român prin Ministerul Finanțelor și a Ministerului de Interne.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează sentința civilă nr. 238 din 1 noiembrie 2000 a Tribunalului Hunedoara, secția civilă, decizia civilă nr. 50/A din 7 martie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă și decizia nr. 5440 din 28 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Respinge, ca nefondată, cererea reclamantului B.P. de obligare la daune a Statului român prin Ministerul Finanțelor și a Ministerului de Interne. Pronunțată în ședință publică, azi 3 noiembrie 2003.