ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3585/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3585/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta

S.C. P. SA a chemat în judecată pe pârâtele C.I., orașul Zărnești, S.C. F.M. SRL

și D.G.F.P. Brașov solicitând obligarea acestora la plata contravalorii

materialelor și manoperei pentru lucrările efectuate la imobilul situat în

Zărnești.

În

motivarea acțiunii reclamanta arată că având un drept de administrare acordat

de către stat asupra imobilului a efectuat o serie de investiții la acesta,

respectiv a introdus apa curentă, canalizare, încălzire centrală și a extins

capacitatea de cazare cu 58 de locuri.

Prin sentința civilă nr. 538 din 27 aprilie 1999

Judecătoria Zărnești a anulat ca insuficient timbrată acțiunea .

Apelul

declarat de către reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis de către

Tribunalul Brașov, care prin decizia civilă 2374 din 15 noiembrie 1999 a

desființat sentința și a trimis cauza spre competență soluționare în prima

instanță secției civile a Tribunalului Brașov.

În

apel reclamanta și-a precizat în ce au constat investițiile efectuate la imobil

și valoarea acestora de 190.718.703 lei.

De asemenea reclamanta și-a completat acțiunea

solicitând și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la data

plății contravalorii investițiilor efectuate.

Pârâta C.I. a formulat o cerere reconvențională

solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii sumelor pe care aceasta

le-a încasat cu rea-credință de la data de 27 martie 1998 până la zi, suma

reactualizată cu indicele de inflație și compensarea acestei sume cu

contravaloarea investițiilor efectuate de reclamantă la imobil.

În motivarea cererii reconvenționale se arată că

și după introducerea acțiunii în revendicare a imobilului de către pârâta C.I.,

reclamanta SC „P.” SA a încheiat contracte de închiriere cu diferite persoane

juridice, încasând chirii.

De menționat că după efectuarea expertizei

tehnice reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 1.150.140.052

lei iar pârâta – reclamantă și-a majorat cuantumul pretențiilor sale din

cererea reconvențională la suma de 282.321.294 lei.

Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 51

din 8 februarie  2002 a admis în parte acțiunea formulată de S.C. „P.” SA

astfel cum a fost precizată, împotriva pârâtei C.I. pe care a obligat-o la

plata de către reclamantă a sumei de 283.469.216 lei reprezentând

contravaloarea investițiilor făcute la imobil.

A instituit un drept de retenție asupra

imobilului în favoarea S.C. „P.” SA până la plata de către pârâtă a sumei de

283.469.216 lei.

A respins celelalte pretenții formulate de către

reclamantă și a respins de asemeni și pretențiile formulate împotriva pârâților

Orașul Zărnesti, D.G.F.P. Brașov și S.C. „F.M.”, constatând lipsa calității

procesual pasive a acestora.

A respins cererea reconvențională formulată de

către pârâta C.I. și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 18.033.768 lei

cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotarâre instanța a

reținut că prezenta acțiune a reclamantei S.C. P. SA a fost inițial o cerere

reconvențională în dosarul nr. 496/C/1998 al Judecătoriei Zărnești și a fost

disjunsa de acțiunea formulată de C.I.

Acțiunea formulată de C.I. a fost admisă prin

sentința civilă nr.83 din 19 ianuarie 1999 rămasă irevocabilă și în baza ei C.I.

și-a intabulat dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în Zărnești.

A mai reținut instanța că în calitate de

titulară a dreptului de administrare a imobilului în litigiu, reclamanta a

efectuat în perioada 1967 – 1990 o serie de investiții la acest imobil, care au

fost identificate și evaluate în expertiza efectuată de C.Ș.; valoarea totală

actualizată a acestora fiind de 283.469.216 lei. Ca urmare a faptului că

printr-o hotărâre judecătorească s-a constatat că imobilul în litigiu a fost

preluat abuziv de către stat și s-a dispus rectificarea C.F. în sensul intabulării

dreptului de proprietate în favoarea pârâtei C.I., aceasta a preluat imobilul

cu toate lucrările de investiții efectuate  de către reclamantă.

Față de aceste constatări instanța a apreciat că

pârâta s-a îmbogățit fără justă cauză și a obligat-o la restituirea către

reclamantă a contravalorii de circulație a lucrărilor de investiții stabilite

de expertiză.

Cererea reconvențională a fost considerată ca

neîntemeiată reținându-se că atributul folosinței a conferit reclamantei ca

titulară a dreptului de administrare posibilitatea de a utiliza bunul și a

culege fructele civile pe care acesta le-a produs, acest drept încetând în

momentul în care pârâta C.I. și-a intabulat dreptul de proprietate, respectiv

anul 2000.

Împotriva acestei sentințe a formulat pârâta C.I.

solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii cererii reconvenționale și

admiterii în parte a acțiunii.

Curtea de apel Brașov prin decizia civilă nr. 35

din 3 iunie 2002 a admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul că:

A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei

suma de 208. 408.920 lei în loc de 283.469.216 lei reprezențând contravaloarea

investițiilor.

A admis cererea reconvențională și a obligat pe

reclamanta S.C. „P.” SA la plata sumei de 282.321.294 lei reprezentând

contravaloarea chiriei către C.I.

A compensat obligațiile reciproce ale părților

și a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei 73.912.374 lei.

A înlăturat dispozițiile sentinței privind

instituirea dreptului de retenție și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat reclamanta la plata sumei de 10.435

lei cheltuieli de judecată în apel către pârâtă.

Pentru a pronunța această decizie instanța de

apel a reținut în ceea ce privește cererea reconvențională că aceasta este

întemeiată pentru reclamanta S.C. „P.” SA, deși cunoștea situația juridică a

imobilului, a dovedit rea credință și a continuat să încheie contracte de

închiriere și să încaseze chirii în sumă actualizată de 282.321.294 lei pe

perioadele 1 aprilie 1998 – 1 noiembrie 1998 și 2 decembrie 1998 – 12 decembrie

1998.

Pentru ca posesorul să poată dobândi fructele

(chiria) era necesar ca la data perceperii lor să fi fost de bună credință, ori

în speță se reține de către instanță că introducerea acțiunii în revendicare

duce la încetarea bunei – credințe a posesorului, căruia îi sunt cunoscute

viciile titlului său din acest moment.

In ceea ce privește investițiile efectuate de S.C.

„P.” SA la imobil, instanța a reținut că proprietarul este dator să restituie

personalului toate cheltuielile necesare și utile în consecință a dedus din

contra – valoarea investițiilor centrala telefonică de 3.717.000 lei și a

magaziei ambalaje – 40.750.000 lei – rezultând o sumă totală a investițiilor

actualizată de 208.408.920 lei în loc de 283.469.216 lei.

A compensat obligațiile reciproce ale părților

și întrucât obligația pârâtei s-a stins prin compensare a constatat că dreptul

de retenție nu mai are suport legal.

A mai reținut instanța de apel că întrucât

pârâta a fost de acord cu plata investițiilor, la primul termen cu procedura

completă în baza art. 275 C. proc. civ., nu se justifică obligarea acesteia la

plata cheltuielilor de judecată la instanța de fond.

Față de soluția dată în apel, instanța, în baza

art. 274 C. proc. civ. a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată

în apel către pârâtă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta S.C. „P.” SA solicitând, admiterea recursului, modificarea deciziei

recurate și menționarea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de către

Tribunalul Brașov, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

pentru toate instanțele.

Se susține, invocându-se prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., nelegalitatea deciziei în raport de prevederile art. 494

teza finală C. civ., prin faptul că s-au înlăturat nejustificat investițiile

constând în construcția centralei termice și construcția magaziei de ambalaje.

În acest sens se arată că potrivit art. 484 C.

civ., temei reținut chiar de instanță și respectiv art. 494 C. civ.,

proprietarul care revendică imobilul este obligat să plătească o sumă egală cu

creșterea valorii fondului, sau, după caz, cu valoarea materialelor și prețul

muncii, iar instanța nu a avut în vedere aceste temeiuri de drept și a

soluționat cauza după regulile de la închirierea imobilelor.

O a doua susținere a recurentei este în legătură

cu acordarea către pârâtă a sumelor reprezentând chiria, deși aceasta nu avea

dreptul la aceste sume atâta vreme cât nu a plătit costul sporului de valoare

și respectiv prețul muncii și materialelor incorporate în imobil.

Și această susținere este întemeiată pe motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta formulează de asemenea o critică

întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susținând ca instanța

de apel nu a citat în cauză și S.C. F.M. pentru că hotărârea să-i fie opozabilă

cu privire la chirii și investiții.

Ultimile două critici întemeiate pe prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la faptul că instanța a exonerat greșit

pe pârâta de plata cheltuielilor de judecată la instanța de fond.

Și se susține, în ultimul rând, că fără a se

încasa valoarea reală a chiriilor, instanța, prin aplicarea unor indicii de

actualizare a prețurilor, a acordat sume ce nu-și găsesc corespondent.

Recursul este nefondat.

Este necesar a se reține în primul rând

particularitatea procedurală a prezentei cauze, respectiv aceea că acțiunea

formulată de către SC „P.” SA a fost inițial înregistrată în dosarul 496/C/1998

al Judecătoriei Zărnești ca cerere reconvențională, acțiunea principală fiind

formulată de C.I. pentru revendicarea imobilului.

Acțiunea în revendicare a fost admisă prin

sentința civilă nr. 83 din 19 ianuarie 1999 a Judecătoriei Zărnești

constatându-se că imobilul a fost preluat abuziv de către Statul Român și s-a

dispus revenirea la situația anterioară în C.F.

În baza acestei sentințe C.I. și-a intabulat

dreptul de proprietate.

Cererea reconvențională a SC „P.” SA a fost

disjunsa, devenind acțiune principală în această cauză în care C.I. a formulat

o cerere reconvențională.

În legătură cu prima critică întemeiată pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a constata că aceasta numai

aparent se referă la o aplicare greșită a legii pentru că în realitate instanța

de apel a admis toate cererile privind investițiile făcute de către reclamantă

în afară de contravaloarea centralei termice și a magaziei de ambalaje și în

consecință scăzând din suma acordată reclamantei de către instanța de fond,

respectiv din 283.469.216 lei (sumă necontestată) contravaloarea celor două

investiții, a ajuns la suma de 208.408.920 lei.

Ca atare, prin necontestarea modului de calcul

pentru celelalte investiții și nedeclararea apelului implicit, reclamanta a

acheisat la modul de calcul stabilit de instanța de fond – deci această critică

făcută în recurs privește de fapt un motiv de netemeinicie, care nu mai poate

fi invocat întrucât art. 304 pct. 11 a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Dar chiar dacă nu s-ar reține acest raționament

și s-ar merge pe argumentul invocat în recurs, bazat pe prevederile art. 494 C.

civ., în sensul că proprietarul terenului este îndatorat să-i plătească

constructorului contravaloarea lucrării efectuate în temeiul principiului

îmbogățirii fără justă cauză, trebuie avute în vedere prevederile art. 494 alin.

(3) C. civ.

În conformitate cu aceste prevederi,

proprietarul fondului pe care s-a construit are dreptul să opteze între două

soluții posibile: să plătească constructorului contravaloarea materialelor și

prețul muncii, sau să-i plătească sporul de valoare, opțiunea aparținând

proprietarului terenului, nu constructorului.

În raportul de expertiză, în concluzii, se

reține că centrala termică (structura zidărie) este executată în anul 1940, iar

partea construită de către reclamantă nu are utilitate deci nu a adus nici-un

spor de valoare, aceeași situație și în legătură cu magazia de ambalaje care nu

este o investiție utilă și necesară și nici nu a sporit valoarea imobilului.

În consecință, critica este neîntemeiată.

Cea de a doua critică este și ea neîntemeiată

deoarece pleacă de la premisa falsă; respectiv aceea că pârâta nu a fost

obligată la plata investițiilor făcute de către reclamantă la imobil (deși ea a

fost obligată la plata sumei de 208.408.920 lei cu acest titlu) și deci nu

poate solicita plata chiriei.

Conform art. 483 C. civ. – fructele

(chiria în cazul în speță) imobilului se cuvin proprietarului în temeiul

dreptului de accesiune, iar condiția prevăzută de art. 484 C. civ. – de plată a

investițiilor făcute în limita legală, după cum s-a arătat mai înainte, a fost

îndeplinită.

În consecință în mod legal și

temeinic instanța de apel a reținut că cererea reconvențională formulată de

către C.I. (proprietara imobilului în urma admiterii acțiunii de revendicare)

este întemeiată deoarece posesorul imobilului nu putea, conform art. 485 C. civ.,

să păstreze fructele (chiria) decât dacă era de bună credință.

În conformitate cu art. 487 C. civ.

reclamanta a încetat să mai fie de bună credință din momentul în care „viciile

titlului în baza căruia poseda bunul” i-au devenit cunoscute, respectiv când

pârâta a formulat acțiunea în revendicare a imobilului, care i-a fost și

admisă.

În această situație reclamant a fost

obligată să plătească pârâtei suma de 282.321.294 lei chirie percepută în

perioadele 1 aprilie 1998 – 1 noiembrie 1998 și 2 decembrie 1998 – 12 decembrie

1998, conform facturilor anexate la dosarul cauzei, acțualizate conform

indicelui de inflație.

Cea de a treia critică întemeiată pe

motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., este de asemenea

nenfondată întrucât instanța de fond s-a pronunțat în legătură cu calitatea

procesual pasivă a pârâtei S.C. „F.M.” SRL considerând că nu are calitatea

procesual pasivă, prin încheierea de ședință din 26 mai 2000.

Cea de a patra critică întemeiată pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se referă de fapt la o aplicare

greșită a legii, ci la o problemă de apreciere cu privire la obligarea la plata

cheltuielilor de judecată, critică care s-ar fi putut încadra eventual în

motivul prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care a fost abrogat prin

O.U.G. nr. 138/2000, deci și această critică este nefondată.

Ultima critică este de asemenea

nefondată: ea nu se referă la un motiv nelegalitate astfel cum susține

recurenta invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci ea privește o

situație de fapt.

Dealtfel în legătură cu cuantumul

sumelor la care a fost obligată reclamanta cu titlul de chirie încasată

nelegal, situația a fost analizată prin considerentele privind cea de a doua

critică formulată de către recurentă, constatându-se netemeinicia susținerilor.

Astfel fiind, pentru considerentele

mai înainte arătate, urmează a respinge recursul ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ. urmează a obliga pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă

SC „P.” SA împotriva deciziei civile 35/Ap din 3 iunie 2002 a Curții de Apel

Brasov.

Obligă pe recurenta la plata sumei de 8.000.000

lei cu titlu de cheltuieli de judecata către pârâta C.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  23 septembrie 2003.