ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2227/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2227/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2001)

Reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4705 pronunțată

la 21 iunie 1991 Judecătoria Iași a admis o primă acțiune formulată de P.L. și

în consecința a obligat-o pe pârâta I.A.S. Bucium „să lase reclamantei în

deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 2,93 ha situată în Iași,

precum și anexele și dependințele existente pe teren la data luării (acestuia)

din folosința reclamantei, respectiv în anul 1952”.

După rămânerea definitivă și irevocabilă a

acelei prime sentințe, la 25 octombrie 1991 P.L. a formulat o altă acțiune prin

care a solicitat ca pe cale de ordonanță președințială să se dispună evacuarea

pârâtei din imobilul menționat compus din teren și construcții.

În motivarea acestei noi acțiuni, care a

fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași cu numărul de dosar 11678/1991,

reclamanta a susținut că pârâta I.A.S. Bucium - reorganizată ulterior sub

titulatura S.C. A. Bucium S.A. Iași - a refuzat să se conformeze dispozițiilor

primei hotărâri.

La 27 noiembrie 1991 și respectiv 18

decembrie 1991 în cauză au fost formulate cereri de intervenție în interes

propriu de către A.V., B.I. și M.E. în calitatea lor de deținători ai unora

dintre construcțiile aflate în litigiu.

Pe această cale s-a solicitat respingerea

cererii de evacuare pe considerentul că sentința civilă nr. 4705/1991 a

Judecătoriei Iași a fost pronunțată numai în contradictoriu cu I.A.S. Bucium,

nefiind deci opozabilă intervenienților în calitatea lor de titulari de

drepturi locative.

În susținerea acestei ultime afirmații a

fost relevată existența unor contracte de închiriere, accesorii la contractele

de muncă ale intervenienților.

În subsidiar s-a invocat de către

intervenienți și împrejurarea că fiecare dintre ei au executat diverse lucrări

constând în extinderi și îmbunătățiri aduse construcțiilor care le-au fost

închiriate subliniindu-se că acestea au fost executate cu acordul

proprietarului aparent S.C. A. Bucium S.A. Iași (fost I.A.S. Bucium).

Pe cale de consecință intervenienții au

susținut că au calitatea de constructori de bună credință și au cerut ca

reclamanta să le plătească echivalentul valoric al lucrărilor menționate,

solicitând, de asemenea, ca, până la executarea acestor obligații, să li se

confere un drept de retenție asupra imobilelor deținute.

La 18 decembrie 1991 reclamanta P.L. a

formulat o întâmpinare prin care a contestat toate apărările invocate de

intervenienți precum și o completare de acțiune prin care a solicitat ca pârâta

să fie obligată:

- să asigure locuințe celor trei

intervenienți;

- să predea reclamantei terenul aflat în

litigiu;

- să îi plătească reclamantei despăgubiri

pentru inventarul agricol care a fost expropriat abuziv odată cu imobilul ori

să îi predea acesteia obiecte de inventar similare;

- să îi plătească reclamantei despăgubiri

pentru casa de locuit care a existat pe teren și a fost demolată.

La 29 ianuarie 1992 reclamanta a completat

din nou acțiunea printr-o cerere de evacuare „a pârâților A.V., cu soția, A.L.

și doi copii minori, B.I., cu soția B.E. și M.E.” susținând că aceștia ocupă

fără titlu o parte a proprietății sale.

Totodată a solicitat obligarea celor

menționați la plata unor „despăgubiri reprezentând lipsa de folosință pe 3 ani

conform normativelor actuale tehnice”.

Această ultimă cerere a fost precizată la

26 februarie 1992 în sensul indicării în scris a cuantumului despăgubirilor

pretinse de la fiecare dintre cei trei pârâți-intervenienți.

Ca urmare a decesului reclamantei inițiale

P.L. intervenit la 25 ianuarie 1993 în drepturile acesteia s-au subrogat

moștenitorii săi S.D.A., S.A.D., S.L.E. și S.C.D. care au figurat în continuare

în cauză în calitate de reclamanți.

Ulterior, având în vedere valoarea

imobilului aflat în litigiu stabilită printr-o expertiză tehnică, Judecătoria

Iași a pronunțat sentința civilă nr. 13961 din 27 octombrie 1999, prin care

competența de soluționare a cauzei a fost declinată la Tribunalul Iași, unde

dosarul a fost înregistrat sub nr. 2931/2000.

Prin încheierea de la 11 aprilie 2001,

instanța astfel sesizată, reținând că intervenienta-pârâtă M.E. a decedat, a

dispus citarea în cauză a succesorilor acesteia M.F., M.I., M.V. și G.D.

Prin sentința civilă nr. 211 pronunțată la

16 mai 2001, Tribunalul Iași a admis în parte acțiunea, dispunând evacuarea din

imobil a pârâtei S.C. A. Bucium S.A. Iași care a fost, de asemenea, obligată la

plata sumelor de 336.744.259 lei, 286.176.192 lei și 22.744.200 lei

reprezentând „despăgubiri”, „lipsă de folosință” și respectiv „cheltuieli de

judecată”.

Prin aceeași sentință a fost respinsă

acțiunea principală în ceea ce privește cererea de evacuare din imobil a

intervenienților și obligarea lor la plata lipsei de folosință ca și a chiriei.

Au fost admise, de asemenea, cererile de

intervenție constatându-se că intervenienții au împotriva reclamanților

drepturi de creanță reprezentând contravaloarea unor lucrări de îmbunătățiri și

de întreținere efectuate în imobil după cum urmează:

- un drept în valoare de 4.612.450 lei

existent în favoarea lui B.I.

;

- un drept în valoare de 2.354.494 lei în

favoarea intervenienților M.F., M.I., M.V. și M.E.

;

-

un drept în

valoare de 267.056.000 lei în favoarea intervenienților A.V. și A.L.

În același timp, reclamanții au fost

obligați în solidar să le plătească intervenienților sumele corespunzătoare

drepturilor de creanță ale acestora, precum și contravaloarea cheltuielilor de

judecată în următoarele cuantumuri:

- 123.806 lei către B.I.

;

- 13.986.960 lei către A.L.

;

-

10.000 lei către M.F., M.I., M.V. și G.D.

De asemenea, a fost acordat

intervenienților A.V. și A.L. un drept de retenție până la achitarea creanței

avute împotriva reclamanților, fiind în același timp respinse cererile

celorlalți intervenienți de acordare a unor astfel de drepturi.

Împotriva acestei sentințe au făcut apel

atât reclamanții S.D.A., S.A.D., S.L.E. și S.C.D. cât și pârâta S.C. A. Bucium

S.A. Iași, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași cu numărul de

dosar 2963/2001.

Prin decizia civilă nr. 55 pronunțată la

30 noiembrie 2001, instanța astfel sesizată a admis ambele apeluri schimbând în

parte sentința atacată.

În consecință, a fost respinsă cererea de

obligare a pârâtei S.C. A. Bucium S.A. Iași la plata sumei de 286.176.192 lei

„reprezentând daune pentru lipsa de folosință”, reclamanții fiind obligați să

plătească acestei pârâte cheltuieli de judecată în valoare de 7.546.023 lei.

Au mai fost respinse cererile de

intervenție, fiind în schimb admise cererile de evacuare din imobil a

intervenienților.

Prin decizia menționată intervenienții au

fost obligați să plătească reclamanților următoarele sume:

- A.V. și A.L. - 139.918.664 lei

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului și 7.213.620 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată;

- B.I. - 206.998 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată;

- M.F., M.I., M.V. și G.D. - 157.500 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie instanța

de apel a reținut în esență că, începând din anul agricol 1991-1992, pârâta

S.C. A. Bucium S.A. Iași a eliberat terenul și construcțiile aflate în litigiu,

astfel încât nu îi este imputabil prejudiciul în valoare de 286.176.192 lei

invocat de reclamanți ca reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

acestui bun calculată pentru o perioada de 3 ani.

Totodată a fost înlăturată apărarea

aceleiași pârâte potrivit căreia în vederea recuperării contravalorii

inventarului agricol reclamanții ar fi avut obligația de a urma procedura

specială instituită prin Legea nr. 10/2001, instanța de apel subliniind că o

astfel de obligație nu putea opera în condițiile în care acțiunea a fost

formulată anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.

În aceeași ordine de idei, s-a evidențiat

că despăgubirile în valoare totală de 336.744.259 lei acoperă de o manieră

echitabilă prejudiciul suferit de reclamanți ca urmare a demolării unor

construcții existente pe teren în anul 1952, cel corespunzător lipsei de

folosință a acelor construcții și cel produs ca urmare a preluării inventarului

agricol, fiind înlăturate criticile pe care atât reclamanții cât și pârâta le

formulaseră, de pe poziții diferite, în legătură cu aceste aspecte ale

soluționării litigiului în prima instanță.

În altă ordine de idei, instanța de apel a

reținut că, potrivit probelor administrate în cauză, intervenienții nu au

stăpânit niciodată terenul în litigiu „în baza unui just titlu, adică a unui

titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu le cunoșteau” și că, prin

urmare, în speță, nu a fost îndeplinită „condiția esențială” pentru ca acestora

să le fie recunoscută calitatea de constructori de bună credință prevăzută de

art. 494 alin. (3) C. civ.

Referitor la cererea de evacuare a

acelorași intervenienți s-a apreciat că aceasta este întemeiată în raport cu dispozițiile

art. 480 și urm. C. civ.

În același context s-a evidențiat că A.L.,

ultima dintre persoane fizice care mai locuiește în imobilul proprietatea

reclamanților, are, conform art. 998 C. civ., obligația de a-i despăgubi pe

aceștia cu suma de 139.918.664 lei reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință a spațiilor pe care le ocupă.

La 10 aprilie 2002, împotriva deciziei

astfel pronunțate au declarat recurs atât pârâta S.C. A. Bucium Iași cât și

intervenienta A.L., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a

Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 1670/2002.

În motivarea recursului său, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ., pârâta S.C. A. Bucium Iași a

criticat hotărârile pronunțate în cauză în ceea ce privește obligația stabilită

în sarcina sa, constând în plata unor despăgubiri în cuantum de 336.744.259

lei, și care reprezintă contravaloare unor construcții, ca și a inventarului

agricol mobil, preluate de B.N.R. în anul 1952 ca garanție a rambursării unui

credit acordat de această bancă numitei L.A.

În sensul arătat s-a susținut că

respectivele construcții au fost „autodemolate”, iar bunurile mobile nu au fost

preluate direct de către pârâtă, ajungând în patrimoniul acesteia într-o fază

avansată de uzură, astfel încât în anul 1989 ele nu mai existau în fapt.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut

că obligarea sa la plata contravalorii acelor bunuri contravine dispozițiilor

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea recursului intervenientei

A.L., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., s-a

afirmat că soluția instanței de apel este criticabilă deoarece reține fără

temei că această parte ar avea calitatea de constructor de rea credință, iar nu

de bună credință așa cum o atestă probele dosarului și dispozițiile legale

aplicabile în materie.

În acest sens au fost invocate

dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ., susținându-se că în perioada 1982-1984

intervenienta a edificat construcția aflată în litigiu având acordul deplin al

S.C. A. Bucium S.A. (fostă I.A.S. Bucium) care avea calitatea de proprietar

aparent al terenului.

În legătură cu acest aspect au fost

invocate, de asemenea, jurisprudența și doctrina juridică care au stabilit atât

dreptul constructorului de bună credință de a fi despăgubit cât și

posibilitatea acestuia de a solicita și de a obține recunoașterea unui drept de

retenție asupra construcției edificate, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu

au învestit instanța cu o cerere de ridicare de pe terenul lor a construcției

litigioase.

Alte critici au fost formulate de către

aceeași recurentă în legătura cu lipsa de motivare a deciziei atacate, cu

ignorarea de către instanțe a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 15 din

Legea 10/2001 și respectiv ale art. 1 și art. 7 din O.U.G. nr. 40/1999 în

raport cu care partea nu putea fi evacuată datorită calității sale de chiriaș,

invocându-se totodată valoarea excesiv de ridicată a sumei reprezentând

echivalentul lipsei de folosință, dat fiind că terenul ocupat de construcția

aflată în litigiu are o suprafață mai mică de 100 mp.

Pe lângă declarația de recurs,

intervenienta A.L. a solicitat suspendarea executării deciziei atacate, cerere

care a fost admisă prin încheierea pronunțată în cauză la 4 septembrie 2002.

Întrucât ulterior declarării recursului a

decedat S.A.D., prin încheierea de la 17 iulie 2002, s-a dispus introducerea în

cauză în calitate de succesor în drepturi a fiului acesteia, Z.Ș., care a fost

citat în continuare în calitate de intimat-reclamant.

În ceea ce îi privește, intimații

reclamanți au solicitat respingerea ambelor recursuri reiterând în acest sens

argumentele reținute în considerentele deciziei instanței de apel.

Intimații intervenienți B.I., A.V., M.F.,

M.I., M.V. și G.D. nu s-au prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-au

făcut cunoscut punctele de vedere referitoare la recursurile declarate în

cauză.

Recursurile sunt nefondate.

În acest sens Curtea reține că, așa după cum rezultă

din suplimentul raportului de expertiză, valorile „actualizate” la nivelul

anului 1999 erau de 193.453.985 lei în ceea ce privește daunele cauzate

reclamanților „prin demolarea unor bunuri imobile” și de 148.308.474 lei în

cazul „inventarului pentru exploatarea viei”.

Este, de asemenea, de reținut că la 8 septembrie 1999,

pe baza concluziilor expertului, reclamanții au precizat în scris în același

dosar pretențiile lor indicând expres suma globală de 336.744.259 lei

reprezentând „daune” rezultate prin cumularea celor două valori mai sus

amintite.

Așa fiind, o primă concluzie ce se impune este în

sensul că instanțele au fost legal investite cu judecarea cererii de acordare a

unor despăgubiri în cuantumul arătat.

În acest context sunt lipsite de suport criticile de

ordin formal referitoare la caracterul arbitrariu al stabilirii acestei

obligații în sarcina recurentei-pârâte cu atât mai mult cu cât, în fața primei

instanțe, S.C. A. S.A. Bucium Iași nu a formulat obiecțiuni față de concluziile

expertului și nici nu a solicitat efectuarea unei noi expertize.

De asemenea, nu poate fi primită susținerea aceleiași

recurente referitoare la pretinsa încălcare de către instanțe a prevederilor

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reglementare care nu se afla în vigoare

la data formulării acțiunii.

De altfel, textul de lege menționat nu conține o

interdicție a reparării prin echivalent bănesc a prejudiciilor create în

condițiile preluării abuzive a unor bunuri de către stat.

De asemenea, Curtea are în vedere că soluția

pronunțată de instanța de fond și menținută în apel își găsește un deplin temei

în prevederile art. 468 alin. (1) și (2) C. civ. care definesc și enumeră

exemplificativ imobilele prin destinație, categorie din care, în mod vădit,

făceau parte bunurile a căror preluare abuzivă a fost invocată de reclamanți și

care apar enumerate ca atare în procesul verbal din 28 februarie 1952 întocmit

cu acel prilej, înscris care a fost depus în copie și în dosarul de recurs.

În altă ordine de idei este de observat că probele

administrate în cauză nu confirmă așa numita „autodemolare” a construcțiilor

existente inițial, aserțiunile recurentei-pârâte făcute în acest sens neputând

constitui, deci, un motiv pentru exonerarea sa de obligația achitării

contravalorii acestora.

În concluzie Curtea urmează a reține că nici unul

dintre motivele de recurs invocate de S.C. A. S.A. Bucium - Iași nu este de

natură a face aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 9 și 11 C. proc.

civ.

Analizând hotărârea recurată în raport cu criticile

formulate în recursul sau de intervenienta A.L., Curtea reține că instanța de

apel a făcut o analiză amplă și completă a temeiurilor de fapt și de drept care

au relevanță în cauză și că, prin urmare, aserțiunea referitoare la o pretinsă

nemotivare a respectivei decizii este cu totul nefondată.

O concluzie similară se impune și în ceea ce privește

critica conform căreia instanța de apel ar fi supraestimat valoarea

prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea lor de folosința imobilului.

Curtea are în vedere astfel că potrivit ultimelor

calcule, „actualizate” la nivelul anului 1999, contravaloarea lipsei de

folosință a imobilului datorată reclamanților de către această recurentă era de

223.327.282 lei, așa după cum se menționează în concluziile suplimentului de

expertiză.

Aceste calcule au fost depuse în dosar la 7 iulie

1999, iar ulterior, la termenele din 11 august 1999 și 8 septembrie 1999, ele

nu au fost contestate de către nici una dintre pârâte.

Ca urmare, instanța a apreciat că obiecțiunile expuse

- doar verbal - la 22 septembrie 1999 de apărătorul intervenientei A.L. sunt

tardiv formulate, apreciere cu atât mai justificată cu cât, în acel moment

dosarul se afla deja de opt ani pe rolul instanței de fond.

Nu în ultimul rând este de observat că obligația de

plată stabilită de către instanța de apel în sarcina recurentei-interveniente

corespunzător „lipsei de folosință pentru imobilul ocupat” este de numai

139.918.664 lei.

Așadar, însăși instanța a operat în favoarea

recurentei o diminuare a acestor despăgubiri în raport cu totalul de

223.327.282 lei, care fiind calculat de experți la nivelul anului 1999 nu

reflectă oricum consecințele de natură inflaționistă sau contravaloarea lipsei

de folosință corespunzătoare perioadei 1999-2003.

Curtea retine, de asemenea, că sunt lipsite de temei

și apărările prin care recurenta-intervenientă A.L. a invocat în favoarea sa

dispozițiile art. 1 și art 7 din O.U.G. nr. 40/1991 și cele ale art. 13 alin.

(1) și (15) din Legea nr. 10/2001 pentru a susține că are în continuare

calitatea de locatar în imobilul proprietatea intimaților-reclamanți.

Din cuprinsul primelor dispoziții legale menționate

rezultă că acestea se refereau la prelungirea pe o perioadă de 5 ani a

contractelor de închiriere „pentru suprafețe locative deținute de stat sau de

unitățile administrative ale acestuia”.

Aceeași prelungire putea opera și în cazul imobilelor

redobândite de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, însă

numai în măsura în care redobândirea ar fi survenit după intrarea în vigoare a

O.U.G. nr. 40/1999, adică după 8 aprilie 1999 când acest act normativ a fost

publicat.

În speță nici una dintre aceste prevederi nu era

aplicabilă deoarece imobilul ocupat de recurenta-intervenientă fusese

redobândit de către reclamanta inițială P.L. prin sentința civilă nr. 4705

pronunțată de Judecătoria Iași la 21 iunie 1991, hotărâre rămasă definitivă și

irevocabilă cu circa trei ani înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr.

40/1999.

Pentru considerente similare nu își găsesc incidența

în cauza de față nici dispozițiile art. 13 alin. (1) și (15) din Legea nr.

10/2001 a căror aplicabilitate este în mod expres circumscrisă la situația

acelor contracte a căror prelungire fusese reglementată inițial de O.U.G. nr.

40/1999.

O eventuală recunoaștere în favoarea recurentei a unor

drepturi locative nu putea avea loc nici în temeiul celor două înscrisuri

intitulate „contract de închiriere” și care au fost înregistrate sub numerele

35 din 7 ianuarie 1994 și respectiv 53 din 6 ianuarie 1999.

În legătură cu aceste înscrisuri Curtea are în vedere

că au fost întocmite la mai mulți ani după admiterea - definitivă și

irevocabilă - a acțiunii inițiale de revendicare formulată de P.L. și în

condițiile în care cauza de față se afla deja pe rol.

Este, de asemenea, de remarcat că aceste două

înscrisuri au fost semnate de A.L. precum și de reprezentanți ai intimatei S.C.

A. Bucium S.A., acesteia din urmă atribuindu-i-se o falsă calitate de

„proprietar”.

În contextul arătat principala consecință de natură

juridică a acestor înscrisuri - întocmite în disprețul legii și în scopul vădit

de a mistifica natura reala a raporturilor litigioase deduse judecății - ar

putea consta în eventuala tragere la răspundere penală a celor care le-au

întocmit și s-au prevalat de ele.

Dintr-un alt punct de vedere semnarea acestor noi

„contracte de închiriere” de către recurenta-intimată A.L. exprimă însă fără

echivoc renunțarea acesteia la beneficiul oricăror alte asemenea acte juridice

încheiate anterior.

În această ultimă categorie intră, de exemplu,

contractul de închiriere accesoriu la contractul de muncă al fostului său soț,

A.V., care fusese încheiat de acesta cu I.A.S. Bucium sub nr. 832 din 25

februarie 1982, fiind depus în copie în dosarul de recurs.

Încetarea efectelor acestui contract inițial este de

altfel confirmată și de împrejurarea că aspectele de ordin locativ nu au mai

fost puse în discuție cu ocazia soluționării procesului de divorț al soților

A., finalizat prin sentința nr. 3632 din 30 martie 1994 a Judecătoriei Iași,

depusă în copie în dosarul de apel.

Pe de altă parte, prin adresa nr. 5060 din

6 ianuarie 1994 depusă în dosarul de apel, S.C. A. Bucium S.A. a făcut cunoscut

că respectiva „locuință de serviciu, de-a lungul a 30-40 de ani de când a

intrat în posesia fostului I.A.S. Bucium a suferit o serie de intervenții

pentru întreținere, reparații, uneori chiar mici extinderi, lucrări care s-au

efectuat de fostul I.A.S. sau chiar direct de chiriași, ajutați în cele mai

dese cazuri cu materiale tot de întreprinderea la care lucrau”.

Prin conținutul lor, aceste afirmații

indică faptul că edificarea construcțiilor în care locuiește fără drept A.L. a

avut loc cu mult timp înainte de anul 1982 - anul primului contract de

închiriere al familiei A. - și că ponderea majoră în realizarea acestei

construcții a avut-o I.A.S. Bucium, iar nu diverșii chiriași care s-au perindat

prin acel spațiu în cei „30-40 de ani menționați”.

Tot în dosarul de apel au fost depuse însă și adresele

nr. 56660 din 4 decembrie 1991 și nr. 4083 din 27 ianuarie 1998 și prin care

S

erviciul de

a

rhitectură

și

u

rbanism

al

municipiului

I

ași atestă că respectivele

construcții au fost edificate și extinse fără a exista autorizații

administrative în acest sens.

Pe de altă parte

A.L. nu a

intenționat sau nu a putut să se conformeze obligațiilor de natură probatorie

care îi reveneau conform art.

1169 C. civ., astfel încât nu a demonstrat

prin mijloace de probă concludente

dacă și în ce

măsură a existat o contribuție a sa la edificarea spațiilor de locuit pe care

le ocupă.

În absența unor astfel de probe care să ateste

pretinsa calitate de constructor a recurentei-interveniente, chestiunea bunei

sau relei sale credințe este superfluă, iar criticile din recurs formulate pe

această temă apar ca irelevante.

Așa fiind, urmează a se conchide că nici criticile

aduse de recurenta

A.L.

nu sunt de natură a

face aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. în

ceea ce privește decizia pronunțată în apel.

În consecință Curtea va face aplicarea

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respingând ambele recursuri, iar în temeiul

art. 274, art. 298 și art. 316 din același cod recurentele vor fi obligate la

plata către intimații-reclamanți a contravalorii cheltuielilor de judecată

efectuate de aceștia în recurs și care cuprind onorariul de avocat achitat

conform chitanței aflate în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A.L. și

de S.C. A. Bucium S.A. Iași împotriva deciziei civile nr. 55 pronunțată la 30

noiembrie 2001 de Curtea de Apel Iași.

Obligă pe recurente să plătească 3.000.000

lei cheltuieli de judecată intimaților-reclamanți S.C.D., S.D.A. și Z.Ș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2003.