ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 863/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 863/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a luat
în examinare recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor
Publice a județului Vâlcea în nume propriu și al Ministerului
Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.156/F/C din 10
octombrie 2001 a Curții de Apel Pitești – Secția Comercială
și de Contencios Administrativ.
La
apelul nominal s-au prezentat recurenții-pârâți Direcția
Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea
reprezentată de consilierul juridic R.M., Ministerul Finanțelor
Publice reprezentat de consilierul juridic E.B., precum și
intimata-reclamantă SC „Cet Govora” SA Râmnicu-Vâlcea reprezentată de
consilierul juridic R.D.
Procedura
completă.
Consilierul
juridic R.M. a solicitat admiterea recursului pentru motivele invocate în scris
la dosar, casarea sentinței atacate și în fond respingerea
acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Consilierul
juridic E.B. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate
și în fond respingerea acțiunii, reclamanta nebeneficiind de
prevederile art.12 din O.G. nr.17/2000.
Consilierul
juridic R.D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, sentința
instanței de fond fiind legală și temeinică.
Reprezentanta
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a pus
concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.
C
U R T E A
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată pe data de 5 septembrie 2001 la Curtea de Apel
Pitești reclamanta SC CET GOVORA din Râmnicu Vâlcea a chemat în
judecată Ministerul Finanțelor Publice și Direcția
Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat
Vâlcea solicitând anularea în parte a deciziei nr.1152/ 25.07.2001 emisă
de M.F., cu privire la TVA în sumă de 437.891.308 lei și a
cheltuielilor bancare privind comisioane bancare în sumă de 28.962.797
lei, precum și anularea în parte a procesului verbal nr.2108/ 28.05.2001
în ceea ce privește suma de 437.891.308 lei reprezentând TVA deductibil,
precum și suma de 28.962.797 lei, cheltuieli pentru comisioane bancare.
În
motivarea acțiunii recurenta a învederat că prin procesul-verbal de
control s-a constatat că suma de 414.764.134 lei, constituind TVA
aferentă comercializării unor produse la un preț inferior
prețului de achiziție, nu este deductibilă, iar suma de
23.962.797 lei (ambele totalizând 437.891.308 lei), reprezentând TVA deduse din
evidența contabilă a societății întrucât reprezintă
lucrări de investiții, nu poate fi admisă pe considerentul
că reprezintă garanții reținute și nevirate
furnizorilor de prestări de servicii.
Instanța
sesizată, prin sentința nr.156/F/C din 10 octombrie 2001 a admis în
parte acțiunea introdusă și a anulat în parte actele
administrative atacate și anume, pentru suma de 437.891.308 lei,
respingând cererea privind suma de 28.962.797 lei.
Prin
considerentele sentinței pronunțate s-a stabilit, cu privire la suma
de 23.165.174 lei, că reclamanta avea dreptul la deducerea
garanțiilor la data încheierii procesului verbal de recepție
definitivă sau la data încasării acelor garanții – reținute
de către prestator – iar nu de la data facturării sumelor achitate
pentru lucrările efectuate. Întrucât însă între părți a
intervenit o compensație a acestei sume cu suma egală datorată
pentru serviciile prestate, ceea ce ar împiedica repetiția
plății de către furnizor, datoria acestuia apare ca fiind
stinsă, și deci efectuarea plății (restituirea garanției)
atrage exigibilitatea și deducerea taxei pe valoarea adăugată.
În
ce privește suma de 414.746.134 lei, prima instanță a stabilit
că reclamanta a livrat sodă caustică la extern prin intermediul
unui comisionar, la un preț de vânzare inferior costului de achiziție
și, drept urmare, s-a recalculat TVA. Dat fiind însă că
operațiunea de export este supusă cotei zero recalcularea TVA nu este
admisibilă în situația dată.
În
sfârșit, referitor la suma de 28.962.797 lei, reprezentând cheltuieli cu
comisioanele bancare, prima instanță a constatat că acestea nu
sunt deductibile deoarece nu îndeplinesc condițiile impuse de lege cu
privire la existența documentelor justificative, copiile extraselor de
cont ale băncii comisionarului neavând acest caracter. Sentința
a fost recurată de către Direcția Generală a
Finanțelor Pulice.
Prin
motivele de casare formulate în scris, a fost criticată soluția
dată sub următoarele aspecte:
1.
Compensarea efectuată între reclamantă și furnizorul
lucrărilor executate nu satisface condițiile de exigibilitate
prevăzute de lege, garanția de bună executare a lucrărilor
reținută din preț de către furnizor operând până la
recepția definitivă a lucrărilor, astfel încât până atunci
nu poate fi vorba de o datorie lichidă și exigibilă.
2.
Cu privire la suma de 437.891.308 lei, în situația în care nu s-ar
recalcula TVA dedusă, s-ar realiza o îmbogățire fără
justă cauză.
Criticile
sunt nefondate.
Compensarea
debitelor constituie un mod legal de stingere a obligațiilor, fiind
prevăzută și reglementată prin dispozițiile
Secțiunii a IV-a din Capitolul VIII a Titlului III din Codul Civil și
de asemenea preluată și aplicată în materii speciale, cum ar fi
aceea a executării creanțelor bugetare.
Operând
deci o desocotire legală între reclamantă și furnizor cu privire
la valoarea garanțiilor reținute de către furnizor, prima este
îndreptățită să solicite deducerea TVA achitată
întrucât suma a ieșit din patrimoniul său.
Este
de observat, în plus că nu există nici o prevedere legală având
valoarea unei norme de ordine publice care să sancționeze cu nulitate
efectuarea compensării, astfel că nu se vede nici din acest punct de
vedere vreun temei de natură să paralizeze/vicieze actul încheiat.
Faptul
că reclamanta s-ar fi privat, prin propria sa voință de o
garanție este o altă chestiune, care excede cadrul prezentului
litigiu. În orice caz, pierderea garanției constituite nu are nici o
consecință cu privire la dreptul de a solicita și obține,
de va fi cazul, repararea prejudiciului suferit, în termenele și după
distincțiile anume prevăzute de lege, singura consecință
negativă fiind autoprivarea de beneficiul garanțiilor în procesul de
dezdăunare și executare silită, ceea ce, de asemenea, este în
afara acestui proces.
3.
În ce privește suma de 414.746.134 lei, instanța de fond a
reținut că pentru operațiunea de vânzare efectuată în
speță, taxa pe valoare adăugată este zero și deci nu
ar fi incidente dispozițiile art.10.10 din Normele de aplicare a O.U.G.
nr.17/2000.
Este
adevărat că, în ipoteza cotei zero la TVA în cazul exportului de
mărfuri, nu se pune problema deductibilității taxei, doarece
aceasta nu s-a plătit ca efect al legii.
Sub
acest aspect soluția dată se vădește legală și
temeinică, neputându-se proceda la recalcularea TVA atunci când aceasta,
prin beneficiul legii nu s-a plătit.
Este
locul totuși a se observa că în speță s-ar putea ca ceea ce
a fost vizat de către organul de control – deși modul de formulare a
constatărilor nu impune o concluzie certă și limpede – este
deducerea, considerată ca greșit făcută, a taxelor aplicate
la achiziționarea mărfurilor exportate dobândite de la
producător.
Or,
întrucât această problemă pare să se fi situat în afara
preocupărilor atât ale organelor fiscale, dar mai ales ale instanței,
se va putea declanșa, dacă va fi apreciat ca util, un nou control, în
condițiile prevăzute de lege.
Față
de considerentele de mai sus și cu precizările aduse, recursul
declarat în cauză se vădește nefondat și urmează a fi
respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge
recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a
județului Vâlcea în nume propriu și al Ministerului Finanțelor
Publice împotriva sentinței civile nr.156/F/C din 10 octombrie 2001 a
Curții de Apel Pitești – Secția Comercială și de
Contencios Administrativ, ca nefondat.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 4 martie 2003.