ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 863/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea în nume propriu și al Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.156/F/C din 10 octombrie 2001 a Curții de Apel Pitești – Secția Comercială și de Contencios Administrativ. La apelul nominal s-au prezentat recurenții-pârâți Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea reprezentată de consilierul juridic R.M., Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de consilierul juridic E.B., precum și intimata-reclamantă SC „Cet Govora” SA Râmnicu-Vâlcea reprezentată de consilierul juridic R.D. Procedura completă. Consilierul juridic R.M. a solicitat admiterea recursului pentru motivele invocate în scris la dosar, casarea sentinței atacate și în fond respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Consilierul juridic E.B. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în fond respingerea acțiunii, reclamanta nebeneficiind de prevederile art.12 din O.G. nr.17/2000. Consilierul juridic R.D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, sentința instanței de fond fiind legală și temeinică. Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a pus concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.

C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe data de 5 septembrie 2001 la Curtea de Apel Pitești reclamanta SC CET GOVORA din Râmnicu Vâlcea a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Vâlcea solicitând anularea în parte a deciziei nr.1152/ 25.07.2001 emisă de M.F., cu privire la TVA în sumă de 437.891.308 lei și a cheltuielilor bancare privind comisioane bancare în sumă de 28.962.797 lei, precum și anularea în parte a procesului verbal nr.2108/ 28.05.2001 în ceea ce privește suma de 437.891.308 lei reprezentând TVA deductibil, precum și suma de 28.962.797 lei, cheltuieli pentru comisioane bancare.

În motivarea acțiunii recurenta a învederat că prin procesul-verbal de control s-a constatat că suma de 414.764.134 lei, constituind TVA aferentă comercializării unor produse la un preț inferior prețului de achiziție, nu este deductibilă, iar suma de 23.962.797 lei (ambele totalizând 437.891.308 lei), reprezentând TVA deduse din evidența contabilă a societății întrucât reprezintă lucrări de investiții, nu poate fi admisă pe considerentul că reprezintă garanții reținute și nevirate furnizorilor de prestări de servicii. Instanța sesizată, prin sentința nr.156/F/C din 10 octombrie 2001 a admis în parte acțiunea introdusă și a anulat în parte actele administrative atacate și anume, pentru suma de 437.891.308 lei, respingând cererea privind suma de 28.962.797 lei.

Prin considerentele sentinței pronunțate s-a stabilit, cu privire la suma de 23.165.174 lei, că reclamanta avea dreptul la deducerea garanțiilor la data încheierii procesului verbal de recepție definitivă sau la data încasării acelor garanții – reținute de către prestator – iar nu de la data facturării sumelor achitate pentru lucrările efectuate. Întrucât însă între părți a intervenit o compensație a acestei sume cu suma egală datorată pentru serviciile prestate, ceea ce ar împiedica repetiția plății de către furnizor, datoria acestuia apare ca fiind stinsă, și deci efectuarea plății (restituirea garanției) atrage exigibilitatea și deducerea taxei pe valoarea adăugată. În ce privește suma de 414.746.134 lei, prima instanță a stabilit că reclamanta a livrat sodă caustică la extern prin intermediul unui comisionar, la un preț de vânzare inferior costului de achiziție și, drept urmare, s-a recalculat TVA.

Dat fiind însă că operațiunea de export este supusă cotei zero recalcularea TVA nu este admisibilă în situația dată. În sfârșit, referitor la suma de 28.962.797 lei, reprezentând cheltuieli cu comisioanele bancare, prima instanță a constatat că acestea nu sunt deductibile deoarece nu îndeplinesc condițiile impuse de lege cu privire la existența documentelor justificative, copiile extraselor de cont ale băncii comisionarului neavând acest caracter. Sentința a fost recurată de către Direcția Generală a Finanțelor Pulice. Prin motivele de casare formulate în scris, a fost criticată soluția dată sub următoarele aspecte: 1. Compensarea efectuată între reclamantă și furnizorul lucrărilor executate nu satisface condițiile de exigibilitate prevăzute de lege, garanția de bună executare a lucrărilor reținută din preț de către furnizor operând până la recepția definitivă a lucrărilor, astfel încât până atunci nu poate fi vorba de o datorie lichidă și exigibilă.

2. Cu privire la suma de 437.891.308 lei, în situația în care nu s-ar recalcula TVA dedusă, s-ar realiza o îmbogățire fără justă cauză. Criticile sunt nefondate. Compensarea debitelor constituie un mod legal de stingere a obligațiilor, fiind prevăzută și reglementată prin dispozițiile Secțiunii a IV-a din Capitolul VIII a Titlului III din Codul Civil și de asemenea preluată și aplicată în materii speciale, cum ar fi aceea a executării creanțelor bugetare. Operând deci o desocotire legală între reclamantă și furnizor cu privire la valoarea garanțiilor reținute de către furnizor, prima este îndreptățită să solicite deducerea TVA achitată întrucât suma a ieșit din patrimoniul său. Este de observat, în plus că nu există nici o prevedere legală având valoarea unei norme de ordine publice care să sancționeze cu nulitate efectuarea compensării, astfel că nu se vede nici din acest punct de vedere vreun temei de natură să paralizeze/vicieze actul încheiat.

Faptul că reclamanta s-ar fi privat, prin propria sa voință de o garanție este o altă chestiune, care excede cadrul prezentului litigiu. În orice caz, pierderea garanției constituite nu are nici o consecință cu privire la dreptul de a solicita și obține, de va fi cazul, repararea prejudiciului suferit, în termenele și după distincțiile anume prevăzute de lege, singura consecință negativă fiind autoprivarea de beneficiul garanțiilor în procesul de dezdăunare și executare silită, ceea ce, de asemenea, este în afara acestui proces. 3. În ce privește suma de 414.746.134 lei, instanța de fond a reținut că pentru operațiunea de vânzare efectuată în speță, taxa pe valoare adăugată este zero și deci nu ar fi incidente dispozițiile art.10.10 din Normele de aplicare a O.U.G.

nr.17/2000. Este adevărat că, în ipoteza cotei zero la TVA în cazul exportului de mărfuri, nu se pune problema deductibilității taxei, doarece aceasta nu s-a plătit ca efect al legii. Sub acest aspect soluția dată se vădește legală și temeinică, neputându-se proceda la recalcularea TVA atunci când aceasta, prin beneficiul legii nu s-a plătit. Este locul totuși a se observa că în speță s-ar putea ca ceea ce a fost vizat de către organul de control – deși modul de formulare a constatărilor nu impune o concluzie certă și limpede – este deducerea, considerată ca greșit făcută, a taxelor aplicate la achiziționarea mărfurilor exportate dobândite de la producător. Or, întrucât această problemă pare să se fi situat în afara preocupărilor atât ale organelor fiscale, dar mai ales ale instanței, se va putea declanșa, dacă va fi apreciat ca util, un nou control, în condițiile prevăzute de lege.

Față de considerentele de mai sus și cu precizările aduse, recursul declarat în cauză se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea în nume propriu și al Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.156/F/C din 10 octombrie 2001 a Curții de Apel Pitești – Secția Comercială și de Contencios Administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2003.