ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2414/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea, împotriva deciziei nr.542 A-C din 15 octombrie 2001 a Curții de Apel Pitești - Secția Comercială. La apelul nominal s-a prezentat recurentul prin consilier juridic M. C., lipsind intimata pârâtă SC „C.” SRL Râmnicu Vâlcea. Procedura legal îndeplinită. Reprezentanta recurentei, pune concluzii de admitere a recursului așa cum a fost formulat. C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar,constată următoarele: Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, a chemat în judecată pe pârâta SC „C.” SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 17.002.276 lei chirie restantă pe anul 1999, 20.047.796 lei majorări de întârziere, 28.923.442 lei chirie restantă pe perioada 1 ianuarie 1999 – 30 septembrie 2000 cu majorări de întârziere în sumă de 24.854.388 lei.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr.123/C din 12 februarie 2002, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâtă la 45.925.218 lei cu titlu de chirie restantă și la 44.902.184 lei cu titlu de penalități de întârziere. Instanța de fond a reținut, în esență, că imputația plății se face după regulile prevăzute de art.1110-1113 c.civ., chitanțele depuse pentru stingerea debitului operând pentru perioada până la 31 decembrie 1998, iar calculul penalităților are în vedere acordul părților în condițiile tacitei relocațiuni. Curtea de Apel Pitești, soluționând apelul declarat de pârâtă, prin decizia nr.542/A-C din 15 octombrie 2001, a admis cererea și schimbând în tot sentința atacată, a respins acțiunea reclamantei considerând că plata efectuată la 23 iulie 2001 în sumă de 26.054.810 lei a stins datoria pârâtei.

Împotriva deciziei astfel pronunțată, reclamanta a declarat recurs, la data de 15 noiembrie 2001, întemeiat pe art.304 pct.9 c.pr.civ.. Astfel, recurenta susține că instanța de apel a ignorat dispozițiile referitoare la imputația plății, în condițiile în care nu s-a stins întreaga datorie. Recurenta critică hotărârea judecătorească și pe considerentul că, la calculul penalităților instanța trebuia să considere dispozițiile contractuale în condițiile prelungirii contractelor după expirarea termenlor prevăzute, iar obiecțiunile la expertiză au rămas fără răspuns, așa încât atât calculul majorărilor de întârziere cât și diferența de plată a chiriilor nu au fost avute în vedere. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.

Între părți s-au încheiat două contracte de închiriere, prin care locatorul punea la dispoziția locatarului suprafețele de 27 mp și respectiv 16,2 mp, contracte încheiate pentru perioada până la 2 decembrie 1994, respectiv 31 decembrie 1995, cu dreptul de prelungire, prin acordul părților. Prelungirea locațiunii prin folosința lucrului de către locatar și fără ca locatorul să-l împiedice are loc în conduțiile contractului inițial fără garanțiile stipulate pentru executarea contractului. Acestea fiind exprese, nu pot depăși termenul stipulat în condițiile tacitei relocațiuni. Cu privire la reguluile stabilite de imputația plății, reclamanta-recurentă nu a considerat oferta reală de plată, urmată de consemnațiune.

Debitorul are dreptul subiectiv de a efectua plata pentru evitarea consecințelor neexecutării obligației, iar pârâta a consemnat cu chitanțele din 23 iulie 2001 suma de 76.054.810 lei reprezentând obligațiile pretinse, confirmate de raportul de expertiză. Clauza penală stabilită în contractele de locațiune are caracterul unei convenții accesorii prin care părțile stabilesc cuantumul daunelor interese compensatorii care vor fi datorate de partea în culpă, în caz de neexecutare a obligației. Natura juridică astfel determinată, face ca penalitățile de întârziere să nu mai poată fi pretinse de creditorul obligației, în cazul tacitei reloacțiuni, dar nu interzice acestuia dreptul de a pretinde daune interese moratorii, peste dispozițiile contractuale.

Reclamanta și-a stabilit pretențiile în raport de clauza penală existentă în contractele expirate, iar instanța de apel a sesizat, judicios imposibilitatea acordării acestora. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.312 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr.542/A-C din 15 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E : Respinge, ca nefondat , recursul declarat de reclamantul

MUNICIPIUL RÂMNICU VÂLCEA

, împotriva deciziei nr.542/A-C din 15 octombrie 2001, a Curții de Apel Pitești - Secția Comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 18 aprilie 2003.