ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2414/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de

reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea, împotriva deciziei nr.542 A-C din 15

octombrie 2001 a Curții de Apel Pitești - Secția

Comercială.

La apelul nominal s-a prezentat recurentul prin

consilier juridic M. C., lipsind intimata pârâtă SC „C.” SRL Râmnicu

Vâlcea.

Procedura legal îndeplinită.

Reprezentanta recurentei, pune concluzii de admitere a

recursului așa cum a fost formulat.

C U R T E A

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar,constată următoarele:

Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, a chemat în

judecată pe pârâta SC „C.” SRL, solicitând obligarea acesteia la plata

sumelor de 17.002.276 lei chirie restantă pe anul 1999, 20.047.796 lei

majorări de întârziere, 28.923.442 lei chirie restantă pe perioada 1

ianuarie 1999 – 30 septembrie 2000 cu majorări de întârziere în sumă

de 24.854.388 lei.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr.123/C din 12 februarie

2002, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâtă la

45.925.218 lei cu titlu de chirie restantă și la 44.902.184 lei cu

titlu de penalități de întârziere.

Instanța de fond a reținut, în esență,

că imputația plății se face după regulile

prevăzute de art.1110-1113 c.civ., chitanțele depuse pentru stingerea

debitului operând pentru perioada până la 31 decembrie 1998, iar calculul

penalităților are în vedere acordul părților în

condițiile tacitei relocațiuni.

Curtea de Apel Pitești, soluționând apelul declarat de

pârâtă, prin decizia nr.542/A-C din 15 octombrie 2001, a admis cererea

și schimbând în tot sentința atacată, a respins acțiunea

reclamantei considerând că plata efectuată la 23 iulie 2001 în

sumă de 26.054.810 lei a stins datoria pârâtei.

Împotriva deciziei astfel pronunțată, reclamanta a

declarat recurs, la data de 15 noiembrie 2001, întemeiat pe art.304 pct.9 c.pr.civ..

Astfel, recurenta susține că instanța de apel a

ignorat dispozițiile referitoare la imputația plății, în

condițiile în care nu s-a stins întreaga datorie.

Recurenta critică hotărârea judecătorească

și pe considerentul că, la calculul penalităților

instanța trebuia să considere dispozițiile contractuale în

condițiile prelungirii contractelor după expirarea termenlor

prevăzute, iar obiecțiunile la expertiză au rămas

fără răspuns, așa încât atât calculul majorărilor de

întârziere cât și diferența de plată a chiriilor nu au fost

avute în vedere.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru

considerentele

ce se vor expune.

Între părți s-au încheiat două contracte de

închiriere, prin care locatorul punea la dispoziția locatarului

suprafețele de 27 mp și respectiv 16,2 mp, contracte încheiate pentru

perioada până la 2 decembrie 1994, respectiv 31 decembrie 1995, cu dreptul

de prelungire, prin acordul părților.

Prelungirea locațiunii prin folosința lucrului de

către locatar și fără ca locatorul să-l împiedice are

loc în conduțiile contractului inițial fără garanțiile

stipulate pentru executarea contractului.

Acestea fiind exprese, nu pot depăși termenul stipulat

în condițiile tacitei relocațiuni.

Cu privire la reguluile stabilite de imputația

plății, reclamanta-recurentă nu a considerat oferta reală

de plată, urmată de consemnațiune.

Debitorul are dreptul subiectiv de a efectua plata pentru

evitarea consecințelor neexecutării obligației, iar pârâta a

consemnat cu chitanțele din 23 iulie 2001 suma de 76.054.810 lei

reprezentând obligațiile pretinse, confirmate de raportul de

expertiză.

Clauza penală stabilită în contractele de

locațiune are caracterul unei convenții accesorii prin care

părțile stabilesc cuantumul daunelor interese compensatorii care vor

fi datorate de partea în culpă, în caz de neexecutare a obligației.

Natura juridică astfel determinată, face ca

penalitățile de întârziere să nu mai poată fi pretinse de

creditorul obligației, în cazul tacitei reloacțiuni, dar nu interzice

acestuia dreptul de a pretinde daune interese moratorii, peste

dispozițiile contractuale.

Reclamanta și-a stabilit pretențiile în raport de

clauza penală existentă în contractele expirate, iar instanța de

apel a sesizat, judicios imposibilitatea acordării acestora.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.312 c.pr.civ.,

Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr.542/A-C

din 15 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge,

ca nefondat

,

recursul

declarat de reclamantul

MUNICIPIUL RÂMNICU VÂLCEA

, împotriva deciziei nr.542/A-C

din 15 octombrie 2001, a Curții de Apel Pitești - Secția

Comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 18 aprilie 2003.