ÎCCJ, Decizia nr. 617/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

11 ianuarie 2001, reclamanta P.C., judecător la Curtea de Apel Pitești, a

solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, în contradictoriu cu

Ministerul Justiției, instanța de judecată să dispună obligarea pârâtului la modificarea

parțială a Ordinului nr. 2785/C din 30 octombrie 2000 a ministrului justiției,

în sensul de a se înscrie, la poziția 32 din Anexa 1 la ordin, adaosul la

indemnizația de încadrare lunară de 20% în loc de 5%.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a arătat că, începând cu 15 iulie 1970, a funcționat ca jurisconsult

și, respectiv, consilier juridic, iar începând cu data de 1 octombrie 1993

îndeplinește funcția de judecător.

În consecință, în raport de

dispozițiile art. 44 din Legea nr. 92/1992 republicată, reclamanta are o

vechime în magistratură de 30 ani, la care i se cuvine un adaos de 20% la

indemnizația de încadrare lunară și nu 5%, cum greșit s-a stabilit prin ordinul

atacat.

Prin întâmpinare, Ministerul

Justiției a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, întrucât reclamantei,

în raport de prevederile art. 5 din O.G. nr. 83/2001, i se cuvine un adaos de

5% din indemnizația de încadrare lunară.

Prin sentința nr. 26/F-C din 21

februarie 2001, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea, a anulat în parte ordinul atacat și a obligat

Ministerul Justiției să rectifice poziția nr. 32 din Anexa nr. 1 la ordin, în

sensul de a înscrie adaosul la indemnizația de încadrare lunară în procent de

20% în loc de 5%.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că potrivit art. 5 din O.G. nr. 83/2000, magistrații beneficiază

de un adaos la indemnizația de încadrare lunară, în raport de vechimea efectivă

în funcțiile prevăzute de art. 42 și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992,

calculată în procente din indemnizația brută de încadrare.

Alin. (3) al aceluiași articol

stabilește că adaosul la indemnizația de încadrare se ia în calcul la

stabilirea pensiei de serviciu, conform art. 103 din Legea nr. 92/1992.

Prevederile art. 42 și art. 43 alin.

(2) din Legea nr. 92/1992, la care face trimitere art. 5 din O.G. nr. 83/2000,

definesc calitatea de magistrat, cu referire la persoanele care fac parte din

corpul magistraților, judecătorii de la toate instanțele judecătorești și

procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații

asistenți din cadrul Curții Supreme de Justiție, cât și personalul de

specialitate juridică din Ministerul Justiției.

În același timp însă, art. 44 din

Legea nr. 92/1992 menționează că perioadele în care o persoană a îndeplinit

funcțiile de judecător, procuror, avocat, jurisconsult, consilier juridic sau

personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat constituie

vechime în magistratură.

Din interpretarea prevederilor

legale citate, rezultă că art. 5 din O.G. nr. 83/2000 se referă la vechimea

efectivă în funcțiile prevăzute de art. 42 și art. 43 alin. (2) din Legea nr.

92/1992 , în timp ce art. 44 din același act normativ se referă la vechimea în

magistratură.

Prin întâmpinare, pârâtul a susținut

că noțiunea de vechime în magistratură nu este identică cu cea de vechime

efectivă, termen folosit de prevederile legale menționate.

Or, este adevărat că cele două

noțiuni nu sunt identice, însă produc aceleași efecte cu privire la adaosul la

indemnizația de încadrare lunară, ele neexcluzându-se, vechimea efectivă fiind

cuprinsă în sfera mai largă a noțiunii de vechime în magistratură.

Reclamanta a dovedit că a îndeplinit

funcția de jurisconsult și consilier juridic începând cu 15 iulie 1970 și până

la 1 octombrie 1993, dată de la care îndeplinește funcția de judecător.

Or, dacă funcția de jurisconsult și

consilier juridic se iau în considerare la stabilirea vechimii în magistratură

și, implicit, la stabilirea indemnizației de încadrare, este inechitabil a nu

se folosi aceleași criterii și pentru calcularea adaosului la indemnizația de

încadrare lunară.

În raport de aceste considerente,

instanța de fond a apreciat că reclamanta este vătămată, prin ordinul atacat,

în dreptul cu privire la indemnizația de încadrare.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

S-a susținut că, anterior apariției

O.G. nr. 83/2000, acordarea sporului de stabilitate pentru magistrați avea ca

bază legală dispozițiile art. 5 din Legea nr. 50/1996, potrivit cărora aceștia

beneficiau de sporul menționat în raport de vechimea efectivă în magistratură,

fără a se preciza dacă, la calcularea vechimii necesare pentru fiecare din

procentele stabilite prin lege, se iau în calcul exclusiv vechimea dobândită ca

judecător, procuror, magistrat-asistent la Curtea Supremă de Justiție sau

consilier juridic la Ministerul Justiției sau vechimea în oricare din funcțiile

enunțate la art. 44 din Legea nr. 92/1992.

Art. 5 alin. (1) din O.G. nr.

83/2000 a precizat perioadele luate exclusiv în calcul, cu referire la

funcțiile prevăzute de art. 42 și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992.

Este adevărat că prin art. 44 din

Legea nr. 92/1992 este reglementată vechimea în magistratură, prin luarea în

calcul și a altor perioade, însă aceste dispoziții nu sunt incidente în

aplicarea art. 5 din O.G. nr. 83/2000.

Ca atare, noțiunile de vechime în

magistratură și vechime efectivă în magistratură nu sunt identice.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 2058 din 29 mai 2001 a respins

recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva hotărârii primei

instanțe, ca nefondat, cu motivarea că din coroborarea normelor juridice avute

în vedere de prima instanță, rezultă fără echivoc că la calcularea adaosului

prevăzut de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 83/2000 se are în vedere vechimea în

magistratură, astfel cum a fost ea reglementată de art. 44 din Legea nr.

92/1992.

Împotriva celor două hotărâri

pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2

C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârile atacate

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat

soluționare greșită a cauzei pe fond și că, totodată, acestea sunt și vădit

netemeinice.

Astfel, potrivit art. 5 din Legea

nr. 50/1996, așa cum a fost modificat prin O.G. nr. 83/2000, magistrații beneficiază

de un adaos la indemnizația de încadrare lunară, în raport cu vechimea efectivă

în funcțiile prevăzute de art. 42 și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992.

Este adevărat că art. 44 din Legea

nr. 92/1992 consideră vechime în magistratură și perioada cât o persoană a

îndeplinit funcția de avocat, consilier juridic, etc., dar redactarea textului

art. 5 din O.G. nr. 83/2000 face trimitere expresă la vechimea efectivă în

funcțiile prevăzute de art. 42 și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 și nu

la vechimea în magistratură stabilită conform art. 44 din lege, care este avută

în vedere numai la stabilirea dreptului la pensia de serviciu, conform art. 103

din același act normativ.

În raport de aceste considerente,

s-a susținut că instanțele au făcut o greșită aplicare și interpretare a legii.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și, pe

fond, respingerea acțiunii.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin Legea nr. 14/1991 a fost

stabilit cadrul general al sistemului de salarizare în România.

Cu referire la obiectul prezentei

cauze, sunt de reținut dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 14/1991

potrivit cărora „adaosurile și sporurile la salariul de bază se iau în calcul

la stabilirea drepturilor care se determină în funcție de salariu, în măsura în

care se prevede prin lege”.

Salarizarea personalului din

autoritățile judecătorești este reglementată prin Legea nr. 50/1996.

După modificarea acestui act

normativ pin O.G. nr. 83/2000, salariile de bază ale magistraților au fost

reglementate, prin art. 2, sub denumirea de indemnizație de încadrare lunară,

care se stabilește pe funcții, în raport de nivelul instanțelor și parchetelor,

precum și cu vechimea în magistratură sub aspectul coeficientului de

multiplicare, iar sub aspectul bazei de multiplicare, în raport de valoarea de

referință sectorială prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică alese și

numite, după caz, în cadrul autorității legislative și, respectiv, executive.

Prin art. 5 din Legea nr. 50/1996,

așa cum a fost modificat prin O.G. nr. 83/2000, a fost reglementat beneficiul

unui adaos la indemnizația de încadrare lunară a magistraților, în raport cu

vechimea efectivă în funcțiile prevăzute la art. 42 și art. 43 alin. (2) din

Legea nr. 92/1992.

Așadar, în raport de dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Legea nr. 14/1991, cuantumul adaosului prevăzut de art. 5

din Legea nr. 50/1996 modificată se stabilește exclusiv în raport de vechimea

avută în funcțiile prevăzute de art. 42 și art. 43 alin. (2) din Legea nr.

92/1992, republicată, cu modificările ulterioare.

Este adevărat că, pentru

determinarea datei de la care se acordă un anumit procent al adaosului la

indemnizația de încadrare, alin. (2) al art. 5 din Legea nr. 50/1996 folosește

sintagma „îndeplinirea vechimii în magistratură”, însă aceasta nu schimbă

sensul dispozițiilor alin. (1) al aceluiași articol, cu privire la categoriile

de beneficiari ai adaosului menționat.

Or, potrivit art. 42 din Legea nr.

92/1992, republicată „au calitatea de magistrați și fac parte din corpul

magistraților judecătorii de la toate instanțele judecătorești, procurorii din

cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații-asistenți ai Curții

Supreme de Justiție”, iar potrivit art. 43 alin. (2) din același act normativ

„personalul de specialitate juridică din cadrul Ministerului Justiției,

indiferent de vechime, este asimilat magistraților, pe durata îndeplinirii

funcțiilor”.

Reclamanta a solicitat anularea

ordinului ministrului justiției, susținând că în mod greșit i s-a stabilit

procentul de adaos la indemnizația de încadrare lunară, ca urmare a neluării în

calcul a perioadei în care, anterior admiterii în magistratură, a lucrat ca jurisconsult

și, respectiv, consilier juridic.

Or, funcția îndeplinită de

reclamantă nu face parte dintre cele prevăzute de art. 42 sau art. 43 alin. (2)

din Legea nr. 92/1992, avute în vedere prin art. 1 alin. (1) din Legea nr.

50/1996 pentru acordarea adaosului la indemnizația de încadrare lunară, într-un

procent corespunzător vechimii efective în magistratură.

Ca atare, actul administrativ atacat

este temeinic și legal, iar hotărârile atacate sunt pronunțate cu încălcarea,

respectiv art. 1 alin. (5) din Legea nr. 14/1991 raportat la art. 5 din Legea

nr. 50/1996 modificată.

Așa fiind, critica privind

încălcarea esențială a legii, ca urmare a extinderii dispozițiilor art. 5 din

Legea nr. 50/1996 modificată la situații neprevăzute de lege, contrar

dispoziției imperative prevăzute de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 14/1991,

ceea ce a determinat și o soluționare greșită a cauzei pe fond, în sensul

acordării unui adaos salarial necuvenit, apare ca fiind întemeiată, așa încât

în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., invocat de procurorul general.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate, va

admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva hotărârii primei

instanțe, pe care o va modifica în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 2058 din 29 mai

2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Admite recursul declarat de pârâtul

Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 26/F – C din 21 februarie 2001 a

Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, pe

care o modifică în sensul că:

Respinge acțiunea formulată de

reclamanta P.C., domiciliată în Pitești, împotriva pârâtului Ministerul

Justiției, privind anularea Ordinului ministrului justiției nr. 2785/C/2000,

Anexa nr. 1, poziția nr. 32

Pronunțată astăzi 8 decembrie 2003,

în ședință publică.