ÎCCJ, decizie (scj.ro #85585)

Act administrativ al Ministerului Justiției în aplicarea art.103 din Legea nr.92/1992 – republicată Magistrații beneficiază de un adaos la indemnizația de încadrare lunară în raport cu vechimea efectivă în funcțiile prevăzute de art.42 și 43 alin.2 din Legea nr.92/1992 – republicată, iar nu și pentru vechimea în alte funcții juridice. Completul de 9 judecători – decizia nr.94 din 23 septembrie 2002 Reclamanta S.M. a chemat în judecată Ministerul Justiției, solicitând să se dispună modificarea cuantumului adaosului la indemnizația de încadrare de la 5% cât a fost stabilit printr-un Ordin al ministrului, la 20% cât este legal în raport de vechimea în magistratură.

In motivarea cererii, reclamanta a arătat că : este judecător ; în perioada 1 septembrie 1980 - 1 ianuarie 1994 a fost avocat; la data de 1 ianuarie 1994 a fost numită în magistratură; întrucât legiuitorul a înțeles să asimileze funcțiile de specialitate juridică, inclusiv cea de avocat, aceleia de magistrat, în mod eronat a fost redusă perioada respectivă din calculul vechimii în magistratură, cu consecința reducerii adaosului de la 20% la 5%, deși adaosul, potrivit legii, era de 20%. Prin sentința nr.23/F-C din 21 februarie 2001, Curtea de Apel Pitești - Secția comercială și de contencios administrativ a admis cererea.

Instanța a reținut că din interpretarea dispozițiilor art.42, 43 și 44 din egea nr.92/1992 republicată, cu modificările ulterioare și art.5 din OG nr.83/2000, rezultă că acest ultim text se referă la vechimea efectivă în magistratură, în timp ce art.44 din Legea de organizare judecătorească se referă la vechimea în magistratură, din care face parte și vechimea în funcțiile de specialitate juridică asimilate. Noțiunile de vechime în magistratură și vechime efectivă în magistratură nu sunt identice, însă acestea produc aceleași efecte cu privire la adaosul la indemnizația lunară de încadrare.

Impotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Justiției susținând, în esență, că vechimea efectivă în magistratură și vechimea în magistratură reprezintă noțiuni diferite, consecințele luării în considerare a uneia sau alteia fiind, de asemenea, diferite; vechimea efectivă în magistratură este cea stabilită în condițiile art.42 și 43 alin.2 din Legea de organizare judecătorească; pentru stabilirea adaosului la indemnizația lunară de încadrare, prin art.5 alin.1 din OG nr.83/2000 este avută în vedere vechimea efectivă în magistratură; dispozițiile art.44 din Legea nr.92/1992 republicată, cu modificările ulterioare, care reglementează vechimea în magistratură nu sunt incidente în aplicarea art.5 din OG nr.83/2000.

Recursul a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr.2061 din 29 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție - Secția de contencios administrativ. In motivarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că potrivit art.5 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000, magistrații beneficiază de un adaos la indemnizația de încadrare lunară în raport cu vechimea efectivă în funcțiile prevăzute de art.42 și art.43 alin.2 din Legea nr.92/1992 republicată, cu modificările ulterioare. Prin art.5 alin.2 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 s-a stipulat expres că adaosul prevăzut la alin.1 se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în magistratură. Vechimea în magistratură a fost reglementată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.179/1999 de modificare a Legii nr.92/1992.

In urma acestei modificări, art.44 din Legea nr.92/1992 menționează explicit și expres că perioada în care o persoană a îndeplinit funcțiile de jurisconsult și consilier juridic constituie vechime în magistratură. Coroborând aceste text, rezultă că la calcularea adaosului, prevăzut de art.5 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000, se are în vedere vechimea în magistratură, astfel cum este reglementată de art.92/1992 republicată, cu modificările ulterioare. Impotriva celor două hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art.330 pct.2 Cod procedură civilă.

In motivarea recursului în anulare se susține că, din redactarea textului art.5 din Ordonanța Guvernului nr.83/2001, rezultă cu claritate că la stabilirea adaosului la indemnizația de încadrare se ia în considerare numai vechimea efectivă în funcțiile prevăzute la art.42 și 43 alin.2 din Legea nr.92/1992 și nu toată vechimea în magistratură stabilită conform art.44 din Legea nr.92/1992. Recursul în anulare este fondat. Prin Legea nr.14/1991 a fost stabilit cadrul general al sistemului de salarizare în România. Salarizarea personalului din organele autorității judecătorești este reglementată prin Legea nr.50/1996.

După modificarea legii, prin Ordonanța nr.83/2000, salariile de bază ale magistraților au fost reglementate prin art.2, sub denumirea de indemnizații de încadrare lunară, stabilindu-se pe funcții, în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor și cu vechimea în magistratură, sub aspectul coeficientului de multiplicare, precum și a valorii de referință sectorială prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. Prin art.5 din Legea nr.50/1996, așa cum a fost modificat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, a fost reglementat beneficiul unui adaos la indemnizația lunară a magistraților, în raport cu vechimea efectivă în funcțiile prevăzute la art.42 și art.43 alin.2 din Legea nr.92/1992.

Așadar, în raport de dispozițiile art.1 din Legea nr.14/1991, cuantumul adaosului prevăzut de art.5 din Legea nr.50/1996 se stabilește exclusiv în raport de vechimea stabilită prin art.42 și 43 alin.2 din Legea nr.92/1992 republicată, cu modificările ulterioare. Este adevărat că alineatul 2 al art.5 din Legea nr.50/1996 folosește, pentru determinarea datei de la care se acordă un anumit procent al adaosului la indemnizația de încadrare, sintagma îndeplinirii vechimii în magistratură, dar aceasta nu schimbă sensul dispozițiilor alineatului 1 al aceluiași articol cu privire la categoriile de magistrați, beneficiari ai adaosului la indemnizația de încadrare.

Or, potrivit art.42 din Legea nr.92/1992 republicată, cu modificările ulterioare, "au calitatea de magistrați și fac parte din corpul magistraților judecătorii de la toate instanțele judecătorești, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații asistenți ai Curții Supreme de Justiție", iar potrivit art.43 alin.2 din același act normativ "personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiției, indiferent de vechime, este asimilat magistraților pe durata îndeplinirii funcțiilor". Reclamanta a solicitat anularea ordinului ministrului justiției, considerând că în mod greșit i s-a stabilit procentul de adaos la indemnizația lunară, ca urmare a neluării în calcul a perioadei de 13 ani în care a lucrat ca avocat în cadrul Biroului de asistență juridică Argeș, anterior admiterii în magistratură.

Or, funcția îndeplinită de reclamantă nu apare nici ca vechime efectivă în magistratură potrivit art.42 din Legea nr.92/1992 și nici ca vechime asimilată potrivit art.43 alin.2 din același act normativ. In același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr.155 din 28 mai 2002. Ca atare, actul administrativ atacat este temeinic și legal, iar hotărârile atacate sunt pronunțate cu încălcarea legii, respectiv art.1 alin.5 din Legea nr.14/1991 raportat la art.5 din Legea nr.92/1992 republicată, cu modificările ulterioare.

Așa fiind, critica privind încălcarea esențială a legii, ca urmare a extinderii dispozițiilor art.5 din Legea nr.92/1992 republicată, cu modificările ulterioare, la situații neprevăzute de lege, contrar dispoziției imperative prevăzute de art.1 alin.5 din Legea nr.14/1991, ceea ce a determinat și o soluționare greșită a cauzei pe fond, apare ca fiind întemeiată, în cauză fiind incident cazul de casare prevăzut de art.330 pct.2 Cod procedură civilă, invocat prin recursul în anulare. In consecință, Curtea a admis recursul în anulare, a casat hotărârile pronunțate în cauză, a admis recursul declarat de Ministerul Justiției și, pe fond, a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.