ÎCCJ, decizie (scj.ro #85585)

Act administrativ al Ministerului Justiției în aplicarea

art.103 din Legea nr.92/1992 – republicată

Magistrații beneficiază de un adaos la indemnizația de încadrare lunară în

raport cu vechimea efectivă în funcțiile prevăzute de art.42 și 43 alin.2 din

Legea nr.92/1992 – republicată, iar nu și pentru vechimea în alte funcții

juridice.

Completul

de 9 judecători – decizia nr.94 din 23 septembrie 2002

Reclamanta S.M. a chemat în judecată Ministerul Justiției, solicitând să se

dispună modificarea cuantumului adaosului la indemnizația de încadrare de la 5%

cât a fost stabilit printr-un  Ordin al ministrului, la 20% cât este legal

în raport de vechimea în magistratură.

In motivarea cererii, reclamanta a arătat că : este judecător ; în perioada 1

septembrie 1980 - 1 ianuarie 1994 a fost avocat; la data de 1 ianuarie 1994 a

fost numită în magistratură; întrucât legiuitorul a înțeles să asimileze

funcțiile de specialitate juridică, inclusiv cea de avocat, aceleia de

magistrat,  în mod eronat a fost redusă perioada respectivă din calculul

vechimii în magistratură, cu consecința reducerii adaosului de la 20% la 5%,

deși adaosul, potrivit legii, era de 20%.

Prin sentința nr.23/F-C din 21 februarie 2001, Curtea de Apel Pitești - Secția

comercială și de contencios administrativ a admis cererea.

Instanța a reținut că din interpretarea dispozițiilor art.42, 43 și 44 din egea

nr.92/1992 republicată, cu modificările ulterioare și art.5 din OG nr.83/2000,

rezultă că acest ultim text se referă la vechimea efectivă în magistratură, în

timp ce art.44 din Legea de organizare judecătorească se referă la vechimea în

magistratură, din care face parte și vechimea în funcțiile de specialitate

juridică asimilate.

Noțiunile de vechime în magistratură și vechime efectivă în magistratură nu

sunt identice, însă acestea produc aceleași efecte cu privire la adaosul la

indemnizația lunară de încadrare.

Impotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Justiției susținând, în

esență, că vechimea efectivă în magistratură și vechimea în magistratură

reprezintă noțiuni diferite, consecințele luării în considerare a uneia sau

alteia fiind, de asemenea, diferite; vechimea efectivă în magistratură este cea

stabilită în condițiile art.42 și 43 alin.2 din Legea de organizare

judecătorească; pentru stabilirea adaosului la indemnizația lunară de

încadrare, prin art.5 alin.1 din OG nr.83/2000 este avută în vedere vechimea

efectivă în magistratură; dispozițiile art.44 din Legea nr.92/1992 republicată,

cu modificările ulterioare, care reglementează vechimea în magistratură nu sunt

incidente în aplicarea art.5 din OG nr.83/2000.

Recursul a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr.2061 din 29 mai 2001 a

Curții Supreme de Justiție - Secția de contencios administrativ.

In motivarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că potrivit art.5

alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000, magistrații beneficiază de un adaos

la indemnizația de încadrare lunară în raport cu vechimea efectivă în funcțiile

prevăzute de art.42 și art.43 alin.2 din Legea nr.92/1992 republicată, cu

modificările ulterioare.

Prin art.5 alin.2 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 s-a stipulat expres că

adaosul prevăzut la alin.1 se acordă de la data de întâi a lunii următoare

celei în care s-a împlinit vechimea în magistratură.

Vechimea în magistratură a fost reglementată prin Ordonanța de Urgență a

Guvernului nr.179/1999 de modificare a Legii nr.92/1992. In urma acestei

modificări, art.44 din Legea nr.92/1992 menționează explicit și expres că

perioada în care o persoană a îndeplinit funcțiile de jurisconsult și consilier

juridic constituie vechime în magistratură.

Coroborând aceste text, rezultă că la calcularea adaosului, prevăzut de art.5

alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000, se are în vedere vechimea în

magistratură, astfel cum este reglementată de art.92/1992 republicată, cu

modificările ulterioare.

Impotriva celor două hotărâri,  procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe

dispozițiile art.330 pct.2 Cod procedură civilă.

In motivarea recursului în anulare se susține că, din redactarea textului art.5

din Ordonanța Guvernului nr.83/2001, rezultă cu claritate că la stabilirea

adaosului la indemnizația de încadrare se ia în considerare numai vechimea

efectivă în funcțiile prevăzute la art.42 și 43 alin.2 din Legea nr.92/1992 și

nu toată vechimea în magistratură stabilită conform art.44 din Legea

nr.92/1992.

Recursul în anulare este fondat.

Prin Legea nr.14/1991 a fost stabilit cadrul general al sistemului de

salarizare în România.

Salarizarea personalului din organele autorității judecătorești este

reglementată prin Legea nr.50/1996.

După modificarea legii, prin Ordonanța nr.83/2000, salariile de bază ale

magistraților au fost reglementate prin art.2, sub denumirea de indemnizații de

încadrare lunară, stabilindu-se pe funcții, în raport cu nivelul instanțelor și

parchetelor și cu vechimea în magistratură, sub aspectul coeficientului de

multiplicare, precum și a valorii de referință sectorială prevăzută pentru

funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților

legislativă și executivă.

Prin art.5 din Legea nr.50/1996, așa cum a fost modificat prin Ordonanța

Guvernului nr.83/2000, a fost reglementat beneficiul unui adaos la indemnizația

lunară a magistraților, în raport cu vechimea efectivă în funcțiile prevăzute

la art.42 și art.43 alin.2 din Legea nr.92/1992.

Așadar, în raport de dispozițiile art.1 din Legea nr.14/1991, cuantumul

adaosului prevăzut de art.5 din Legea nr.50/1996 se stabilește exclusiv în

raport de vechimea stabilită prin art.42 și 43 alin.2 din Legea nr.92/1992

republicată, cu modificările ulterioare.

Este adevărat că alineatul 2 al art.5 din Legea nr.50/1996 folosește, pentru

determinarea datei de la care se acordă un anumit procent al adaosului la

indemnizația de încadrare, sintagma îndeplinirii vechimii în magistratură, dar

aceasta nu schimbă sensul dispozițiilor alineatului 1 al aceluiași articol cu

privire la categoriile de magistrați, beneficiari ai adaosului la indemnizația

de încadrare.

Or, potrivit art.42 din Legea nr.92/1992 republicată, cu modificările

ulterioare, "au calitatea de magistrați și fac parte din corpul

magistraților judecătorii de la toate instanțele judecătorești, procurorii din

cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații asistenți ai

Curții Supreme de Justiție", iar potrivit art.43 alin.2 din același act

normativ "personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiției,

indiferent de vechime, este asimilat magistraților pe durata îndeplinirii

funcțiilor".

Reclamanta a solicitat anularea ordinului ministrului justiției, considerând că

în mod greșit i s-a stabilit procentul de adaos la indemnizația lunară, ca

urmare a neluării în calcul a perioadei de 13 ani în care a lucrat ca avocat în

cadrul Biroului de asistență juridică Argeș, anterior admiterii în

magistratură.

Or, funcția îndeplinită de reclamantă nu apare nici ca vechime efectivă în

magistratură potrivit art.42 din Legea nr.92/1992 și nici ca vechime asimilată

potrivit art.43 alin.2 din același act normativ.

In același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr.155 din

28 mai 2002.

Ca atare, actul administrativ atacat este temeinic și legal, iar hotărârile

atacate sunt pronunțate cu încălcarea legii, respectiv art.1 alin.5 din Legea

nr.14/1991 raportat la art.5 din Legea nr.92/1992 republicată, cu modificările

ulterioare.

Așa fiind, critica privind încălcarea esențială a legii, ca urmare a extinderii

dispozițiilor art.5 din Legea nr.92/1992 republicată, cu modificările

ulterioare, la situații neprevăzute de lege, contrar dispoziției imperative

prevăzute de art.1 alin.5 din Legea nr.14/1991, ceea ce a determinat și o

soluționare greșită a cauzei pe fond, apare ca fiind întemeiată, în cauză fiind

incident cazul de casare prevăzut de art.330 pct.2 Cod procedură civilă,

invocat prin recursul în anulare.

In consecință, Curtea a admis recursul în anulare, a casat hotărârile pronunțate

în cauză, a admis recursul declarat de Ministerul Justiției și, pe fond, a

respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.