ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1372/2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul H.I. a solicitat

obligarea U.A.R., la plata sumei de 1.000.000.000 lei, reprezentând daune

materiale și morale, pentru perioada iunie 1999 – august 2001, când s-a refuzat

nejustificat primirea sa în profesia de avocat.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că prin decizia nr. 5454 din 23 iunie 2000, pârâta i-a respins cererea,

formulată în iunie 1999, pentru primirea în profesia de avocat; această decizie

a fost, însă, desființată de Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, prin sentința civilă nr. 1471 din 30 octombrie 2000, fiind

admisă acțiunea și obligată pârâta să emită o nouă decizie de primire în

profesia de avocat, cu scutire de examen; sentința a rămas definitivă și

irevocabilă, prin decizia civilă nr. 1091 din 31 mai 2001, pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ.

În ce privește prejudiciul material

și moral, se susține că derivă din refuzul nelegal de a fi primit în profesia

de avocat, pe perioada iunie 1999 – august 2001, iar cuantumul valorii

despăgubirilor rezultă din contractele de asistență juridică, depuse la dosar.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 299 din 21 martie 2002, a

admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pârâta să-i plătească

reclamantului, suma de 200.000.000 lei, despăgubiri materiale și, totodată, a

respins cererea privind daunele morale.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că sunt îndeplinite cerințele art. 12 din Legea nr. 29/1990:

în primul rând, pentru că, prin nerezolvarea favorabilă a cererii formulate de

reclamant, în iunie 1999, privind primirea în profesia de avocat, cu scutire de

examen, i s-a cauzat acestuia un prejudiciu din culpa pârâtei; în al doilea

rând, că prejudiciul material, în sumă de 200.000.000 lei, reprezintă câștigul

nerealizat de reclamant, în perioada iunie 1999 – august 2001, datorită

neexercitării profesiei de avocat.

Referitor la cererea de acordare a

daunelor morale, s-a reținut că prin respingerea cererii de primire în profesia

de avocat, cu scutire de examen, nu au fost afectate onoarea și demnitatea

reclamantului; că, pârâta nu a urmărit cu rea-credință- discreditarea

reclamantului.

Împotriva sentinței au declarat

recurs U.A.R. și reclamantul.

U.A.R. susține: în esență, că,

refuzul de a fi primit reclamantul în profesia de avocat, fără examen, nu

constituie o culpă a organelor Uniunii, având în vedere că potrivit art. 16 din

Legea de organizare a avocaturii, acestea au căderea să aprecieze cine anume

poate fi primit fără examen; că, oricum, despăgubirile pretinse de reclamant nu

sunt dovedite.

La rândul său, reclamantul pretinde:

întâi, că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se

sprijină, având în vedere că a redus despăgubirile cerute la 1/5, fără să arate

criteriile ce au determinat această diminuare; în al doilea rând că, pârâta cu

rea-credință a urmărit discreditarea sa, prin refuzul de a fi primit în

profesia de avocat, cu scutire de examen, ceea ce i-a cauzat un prejudiciu

moral.

Examinând hotărârea, în raport cu

criticile formulate, se constată că recursul declarat de U.A.R., este fondat.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea

nr. 51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat,

republicată, dreptul de primire în profesia de avocat se obține pe baza unui

examen, organizat conform prevederilor acestei legi și a statutului profesiei.

Art. 16 alin. (2) lit. a) și b) din

aceiași lege stipulează că, la cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire

de examen: titularul diplomei de doctor în drept; cel care, anterior sau la

data primirii în profesia de avocat, a îndeplinit funcția de judecător,

procuror, notar, consilier juridic sau jurisconsult, timp de cel puțin 10 ani.

Deci, potrivit textelor de mai sus,

numai promovarea examenului dă naștere dreptului de a fi primit în profesia de

avocat, iar pentru persoanele aflate într-una din situațiile prevăzute în art.

16 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 51/1995, republicată, aceasta nu

stabilește un drept, ci prevede posibilitatea de a fi primit în profesie, fără

a mai fi supus examinării, urmând, însă, ca organele de conducere ale U.A.R. să

decidă, pentru fiecare caz în parte, dacă acordă sau nu solicitantului, scutire

de examen.

Apoi, Statutul profesiei de avocat,

în Secțiunea a IV-a, stabilește modalitățile de primire în profesia de avocat.

Așadar, potrivit legii și Statutului

profesiei de avocat, organele U.A.R. au competența să aprecieze cine anume

poate fi primit în profesia de avocat, fără examen.

Or, în cauză, organele Uniunii,

condiționând primirea reclamantului în profesia de avocat, de susținerea unui

examen, au acționat în limitele și condițiile prevăzute de Legea nr. 51/1995 și

Statutul profesiei de avocat, în sensul că și-au exercitat atribuțiile legale,

astfel că nu se poate reține vreo culpă în sarcina acestora, de natură a genera

daunele materiale și morale, pretinse.

De altfel, prima instanță,

respingând cererea reclamantului de a-i acorda daune morale, a reținut că, prin

respingerea cererii de primire în profesia de avocat, fără examen, pârâta nu a

urmărit discreditarea acestuia.

În consecință, soluția adoptată de

prima instanță este nelegală și netemeinică, iar recursul U.A.R., fondat,

urmând să fie admis, casată sentința și în fond, respinsă acțiunea.

Față de cele arătate, se apreciază

că motivele de casare invocate de reclamant, referitoare la cuantumul

despăgubirilor acordate și respectiv, la neacordarea daunelor morale, nu se

impun a fi examinate; totodată, că recursul reclamantului este nefondat, urmând

să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de H.I.,

împotriva sentinței civile nr. 299 din 21 martie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Admite recursul declarat de U.A.R.,

împotriva aceleiași sentințe, pe care o casează și în fond, respinge acțiunea

reclamantului H.I.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 aprilie 2003.