ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2809/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2809/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
La data
de 20 iunie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții
Ministerul Educației și Cercetării și Primăria Municipiului București împotriva
deciziei civile nr.273 din 19 iunie 2002 a Curții de Apel București, Secția a
IV-a civilă.
Dezbaterile
au fost consemnate în încheierea cu data de 20 iunie 2003 iar pronunțarea s-a
amânat azi 26 iunie 2003.
CURTEA,
Asupra
recursurilor civile de față;
Examinând
lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin
acțiunea adresată la data de 16 iunie 2003 Tribunalului București, secția a
V-a civilă și de contencios administrativ, reclamantul P.N.a chemat în judecată
pârâții Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Educației
Naționale (devenit Ministerul Educației și Cercetării), solicitând ca prin
sentință:
-
să se constate că Decretul de expropriere nepublicat nr.279/18 septembrie 1961
a imobilului din str.Frumoasă nr.30 sector 1 nu a produs efecte, neexistând o
cauză de utilitate publică și nici folosința bunului în acest scop, astfel
încât statul nu are un titlu valabil iar dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul
reclamantului;
-
să se dispună obligarea pârâtelor de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie
imobilul menționat, compus din teren în suprafață de 850 mp și construcție
edificată pe acesta.
În
motivarea acțiunii reclamantul a arătat că mama sa, D.F.a dobândit dreptul de
proprietate asupra imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr.17258/1930 și transcris sub nr.8395/1930 la Tribunalul
Ilfov, Secția Notariat. El este unicul succesor al mamei sale, astfel cum rezultă
din certificatul de moștenitor nr.351 din 16 februarie 1913 al fostului
Notariat de stat sector 1.
S-a
mai arătat că decretul de expropriere (nepublicat) nu a fost înscris în nici o
evidență sau formă de publicitate imobiliară și nu și-a produs efectele, fiind
caduc. Reclamantul împreună cu mama sa au locuit în clădire până în anul 1964,
când au fost siliți să se mute însă nici înainte, nici după 1990, imobilului,
care este într-o stare foarte avansată de degradare fără uși și ferstre, nu i
s-a dat o afectațiune publică. Dimpotrivă, în evidențele S.C. „R.-V.” SA și ale
Administrației Financiare sector 1 imobilul apare ca fiind proprietate
particulară iar Primăria Municipiului București i-a eliberat un aviz cu valoare
de certificat de urbanism.
În
fine, reclamantul a susținut că nici după intrarea în vigoare a Legii
nr.33/1994 nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică. Scopul declarat
al decretului de expropriere – „construirea școlii de muzică de 12 ani” nu
numai că nu a fost realizat, dar nici măcar nu au început demersurile pentru
atingerea lui, casa veche nefiind nici până în prezent demolată.
Prin
întâmpinarea depusă la data de 22 noiembrie 2000, pârâtul Ministerul Educației
Naționale a susținut, în esență, că:
-
în imobilul revendicat de reclamant se află sediul Liceului „George Enescu”,
astfel încât, bunul face parte din baza materială a învățământului;
-
între părți se mai derulează un proces aflat pe rolul Curții Supreme de
Justiție având ca obiect tot revendicarea acestui imobil.
La
data de 16 ianuarie 2001 reclamantul a decedat, instanța dispunând
introducerea în cauză a moștenitorilor P.M.A.în calitate de soție
supraviețuitoare, B.A.M.și P.D.S., fiicele defunctului.
Părțile
au depus la dosarul cauzei un număr mare de înscrisuri inclusiv decretul de
expropriere și anexele acestuia, iar expertul tehnic C.I. a efectuat un raport
de expertiză tehnică, stabilind suprafața și vecinătățile terenului, căile de
acces și celelalte detalii tehnice de identificare.
Examinând
acest material probator, Tribunalul București, Secția a V-a civilă și de
contencios administrativ, prin sentința civilă nr.912/28.XI.2001 a respins ca
nefondată acțiunea formulată de reclamant și continuată de moștenitorii săi.
Instanța
a reținut, în principal, că imobilul a trecut cu titlu legal în proprietatea
statului, prin expropriere, cu plata unei despăgubiri.
Reclamantul
nu a făcut dovada că a locuit împreună cu mama sa în acest imobil până în anul
1964, iar pe de altă parte, starea avansată de degradare în care se află
construcția, nu reprezintă prin ea însăși un argument că bunul nu ar fi fost
utilizat de către stat pentru scopul avut în vedere în anul 1961.
Apelul
declarat de moștenitoarele reclamantului împotriva acestei sentințe a fost
admis prin decizia civilă nr.273/19.06.2002 pronunțată de Curtea de Apel
București, Secția a IV-a civilă. A fost schimbată în totalitate sentința în
sensul admiterii acțiunii, dispunându-se obligarea pârâților – Primăria
Municipiului București și Ministerul Educației și Cercetării, să lase imobilul
în deplina proprietate și posesie a moștenitoarelor reclamantului.
Pe
baza analizei probatoriilor deja administrate cât și a înscrisurilor depuse în
faza apelului, instanța de control judiciar a reținut în primul rând că scopul
exproprierii nu a fost atins, imobilul nefiind afectat utilității publice.
Construcția existentă pe teren nu a fost niciodată folosită ca școală și nici
nu a fost demolată în vederea edificării alteia noi.
Pe
de altă parte, s-a reținut că acordarea despăgubirilor celor expropriați nu a
fost dovedită și nici nu constituie un impediment la admiterea acțiunii față
de dispozițiile Legilor nr.33/1994 și respectiv 10/2001.
Împotriva
acestei decizii au declarat recursuri pârâții Ministerul Educației și Cercetării
și Primăria Municipiului București reprezentată de Primar general.
În
recursul său pârâtul Ministerul Educației și Cercetării a formulat două
critici, susținând pe de o parte, că decizia a fost dată cu încălcarea legii. A
arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art.1201
C.civ., omițând să observe că în cauză există autoritatea de lucru judecat. Cum
prin sentința civilă nr.126/5.XI.1999 a Tribunalului București, Secția a III-a
civilă, o acțiune similară a reclamantului a fost respinsă, iar soluția a rămas
irevocabilă, instanța trebuia să constate întrunirea triplei identități
prevăzute de art.1201 C.civ. și să respingă acțiunea.
Pe
de altă parte, pârâtul a susținut în sensul prevederilor art. 304 pct.1
C.proc.civ., că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor înscrisuri care
atestă că scopul exproprierii a fost atins și că imobilul a fost folosit în
cadrul procesului de învățământ.
Pârâtul
a mai susținut, în sensul prevederilor art.304 pct.10 C.proc.civ. că:
-
mama reclamantului a primit despăgubiri în momentul exproprierii;
-
imobilul expropriat era grevat de două ipoteci și nu există date în sensul că
acestea ar fi fost radiate.
În
recursul său, Primăria Municipiului București a formulat două critici cu
privire la decizia atacată.
A
susținut că în cauză calitate procesuală pasivă are Municipiul București,
reprezentat de Primarul general.
Pe
de altă parte, cu privire la fondul cauzei s-a arătat că scopul exproprierii a
fost atins, bunul făcând parte din domeniul public.
Părțile
au depus și în faza soluționării recursului înscrisuri potrivit prevederilor
art.305 C.proc.civ.
Examinând
întregul material probator administrat în cauză, Curtea reține următoarele în
legătură cu recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației și Cercetării.
Problema autorității de lucru judecat a fost tranșată în mod
corect de către Curtea de Apel, care a concluzionat că în cauză nu sunt
întrunite cerințele art.1201 C.civ.
Prin
hotărârile anterioare menționate acțiunea reclamantului a fost respinsă cu
motivarea că acesta înstrăinase imobilul în litigiu prin contractul de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2590/23.07.1996 către Asociația “L.”,
persoană juridică de drept privat. Or, prin contractul autentificat la
23.08.2000, părțile au convenit încetarea efectelor contractului și repunerea
lor în situația anterioară.
În
acest mod, printr-o împrejurare ulterioară hotărârilor judecătorești
respective, reclamantul P.N.a redevenit proprietarul bunului astfel încât cauza
juridică a noii acțiuni în revendicare este alta.
Se
poate afirma chiar că fără să opereze cu autoritate de lucru judecat o serie de
hotărâri anterioare confirmă temeinicia susținerilor reclamantului. Astfel,
Tribunalul București, Secția a V-a civilă și de contencios administrativ prin
sentința civilă nr.241/28.03.2000 rămasă irevocabilă prin decizia civilă
nr.1903/2001 a Curții Supreme de Justiție a respins acțiunea reclamantei Liceul
de muzcă „George Enescu” împotriva pârâților P.N.și Asociația “L.”, reținând că
Decretul de expropriere din 1961 nu a fost publicat, iar utilitatea publică nu
a existat nici un moment, imobilul fiind și în prezent în aceeași stare ca la
preluare.
Este
evident că aceste hotărâri nu au autoritate de lucru judecat, nefiind întrunită
cerința triplei identități prevăzută de art.1201 C.civ., însă ele sunt
relevante, demonstrând că și alte instanțe au concluzionat în mod definitiv
asupra temeiniciei susținerilor reclamantului.
Nici
cea de a doua critică nu este întemeiată.
Există
un mare număr de înscrisuri oficiale, necombătute, emanând de la fostul
Minister al Învățământului, de la Primăria Municipiului București, Primăria
sectorului 1, SC „R.” SA, Administrația Financiară sector 1, care atestă în
esență că din anul 1961 pe terenul expropriat nu s-a construit nimic iar vechea
clădire nu a fost folosită, aflându-se în prezent într-o stare avansată de
degradare.
Aceste înscrisuri se coroborează cu schițele și evidențele
cadastrale, cu planșele fotografice și mai ales cu concluziile expertizei
tehnice care nu au fost nici un moment combătute.
Astfel,
expertiza a constatat că terenul este liber, în suprafață de 850 mp., limitele
de nord, est și vest fiind bine grănițuite prin existența unui calcan și
respectiv a gardului de metal. La limita de sud nu există gard, iar distanța
până la clădirea Liceului „George Enescu” este de 4-6 m.
Clădirea
aflată pe teren este într-o stare foarte avansată de degradare fisurată, fără
uși și ferestre, prezentând pericol de prăbușire în orice moment.
Așadar,
susținerile constante ale pârâtului în sensul că imobilul este folosit în
procesul de învățământ, iar spațiul este util pentru elevii liceului nu au nici
un corespondent în realitate.
Din
schițele și planșele fotografice mai rezultă că accesul la clădire și curtea liceului
se face pe cu totul alte căi, că nici terenul și nici construcția nu au vreo
legătură cu baza materială a învățământului, spațiul fiind folosit ca loc de
depozitare al gunoaielor. Așa fiind, retrocedarea imobilului către reclamanți
nu prejudiciază în nici un mod procesul de invățământ și interesele elevilor.
În
concluzie, ca situație de fapt probatoriile administrate atestă că în anul 1961
în zonă au fost expropriate mai multe terenuri și clădiri. Pe o anumită
suprafață s-a construit clădirea actualului Liceu de muzică „George Enescu”.
Reclamantul și mama sa au fost lăsați să mai locuiască în vechea clădire până
în anul 1964. Ulterior s-a preconizat construirea altor edificii pe terenul
respectiv, ideea fiind abandonată în faza de proiect. Nici un moment terenul și
clădirea nu au fost folosite în procesul de învățământ, actele atestând că încă
din anii ΄60 clădirea era degradată și se intenționa demolarea ei, care nu
a mai avut loc.
Este
de asemenea nefondată susținerea recurentului în legătură cu plata unor
despăgubiri către cei expropriați.
În
tot dosarul cauzei nu există decât o referire în procesul-verbal
nr.67/1.XII.1961 al Comisiei de Evaluare din cadrul Sfatului Popular al
Capitalei și în care se menționează că expropriații vor primi despăgubiri. Nu
s-a putut stabili dacă aceste despăgubiri s-au plătit într-adevăr și dacă ele
sunt „juste și prealabile” în sensul prevederilor art.481 C.civ.
Deși
sub acest aspect sarcina probei incumba pârâtului, totuși reclamanții sunt cei
care au produs dovezi de la mai multe organe administrative și fiscale care nu
dețin date că astfel de despăgubiri s-ar fi plătit efectiv.
În
fine, problema ipotecilor care grevau terenul, invocată în recurs, este
tranșată, înscrisurile depuse la dosar atestând că ipotecile au fost radiate
încă înainte de anul 1944.De altfel, această împrejurare nu are nici o
relevanță cu privire la soluționarea fondului cauzei.
În
ceea ce privește recursul declarat de Municipiul București prin Primarul
general, Curtea reține că și acesta este nefondat.
Problema
calității procesuale pasive a acestui pârât a fost corect rezolvată de către
instanța de apel care a avut în vedere că în astfel de cauze, potrivit
prevederilor Legilor nr.213/1998 și 215/2001, atât Consiliul General ca
autoritate deliberativă cât și Primarul ca autoritate executivă reprezentând
Municipiul au calitate procesuală pasivă.
În
ceea ce privește apartenența imobilului revendicat la domeniul public datorită
utilității sale publice, în cele ce preced s-a arătat pe larg că scopul
exproprierii nu a fost atins, bunul nefiind niciodată folosit în scopul pentru
care a fost expropriat.
Așa
fiind, cum decizia recurată este în întregime legală și temeinică recursurile
urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile
declarate de pârâții Ministerul Educației și Cercetării și Primăria
Municipiului București, împotriva deciziei civile nr.273 din 19.06.2002 a
Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 26 iunie 2003.