ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2809/2003

La data de 20 iunie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții Ministerul Educației și Cercetării și Primăria Municipiului București împotriva deciziei civile nr.273 din 19 iunie 2002 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 20 iunie 2003 iar pronunțarea s-a amânat azi 26 iunie 2003. CURTEA, Asupra recursurilor civile de față; Examinând lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea adresată la data de 16 iunie 2003 Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, reclamantul P.N.a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Educației Naționale (devenit Ministerul Educației și Cercetării), solicitând ca prin sentință: - să se constate că Decretul de expropriere nepublicat nr.279/18 septembrie 1961 a imobilului din str.Frumoasă nr.30 sector 1 nu a produs efecte, neexistând o cauză de utilitate publică și nici folosința bunului în acest scop, astfel încât statul nu are un titlu valabil iar dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul reclamantului; - să se dispună obligarea pârâtelor de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul menționat, compus din teren în suprafață de 850 mp și construcție edificată pe acesta.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că mama sa, D.F.a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.17258/1930 și transcris sub nr.8395/1930 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. El este unicul succesor al mamei sale, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.351 din 16 februarie 1913 al fostului Notariat de stat sector 1. S-a mai arătat că decretul de expropriere (nepublicat) nu a fost înscris în nici o evidență sau formă de publicitate imobiliară și nu și-a produs efectele, fiind caduc. Reclamantul împreună cu mama sa au locuit în clădire până în anul 1964, când au fost siliți să se mute însă nici înainte, nici după 1990, imobilului, care este într-o stare foarte avansată de degradare fără uși și ferstre, nu i s-a dat o afectațiune publică.

Dimpotrivă, în evidențele S.C. „R.-V.” SA și ale Administrației Financiare sector 1 imobilul apare ca fiind proprietate particulară iar Primăria Municipiului București i-a eliberat un aviz cu valoare de certificat de urbanism. În fine, reclamantul a susținut că nici după intrarea în vigoare a Legii nr.33/1994 nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică. Scopul declarat al decretului de expropriere – „construirea școlii de muzică de 12 ani” nu numai că nu a fost realizat, dar nici măcar nu au început demersurile pentru atingerea lui, casa veche nefiind nici până în prezent demolată.

Prin întâmpinarea depusă la data de 22 noiembrie 2000, pârâtul Ministerul Educației Naționale a susținut, în esență, că: - în imobilul revendicat de reclamant se află sediul Liceului „George Enescu”, astfel încât, bunul face parte din baza materială a învățământului; - între părți se mai derulează un proces aflat pe rolul Curții Supreme de Justiție având ca obiect tot revendicarea acestui imobil. La data de 16 ianuarie 2001 reclamantul a decedat, instanța dispunând introducerea în cauză a moștenitorilor P.M.A.în calitate de soție supraviețuitoare, B.A.M.și P.D.S., fiicele defunctului. Părțile au depus la dosarul cauzei un număr mare de înscrisuri inclusiv decretul de expropriere și anexele acestuia, iar expertul tehnic C.I.

a efectuat un raport de expertiză tehnică, stabilind suprafața și vecinătățile terenului, căile de acces și celelalte detalii tehnice de identificare. Examinând acest material probator, Tribunalul București, Secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.912/28.XI.2001 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamant și continuată de moștenitorii săi. Instanța a reținut, în principal, că imobilul a trecut cu titlu legal în proprietatea statului, prin expropriere, cu plata unei despăgubiri.

Reclamantul nu a făcut dovada că a locuit împreună cu mama sa în acest imobil până în anul 1964, iar pe de altă parte, starea avansată de degradare în care se află construcția, nu reprezintă prin ea însăși un argument că bunul nu ar fi fost utilizat de către stat pentru scopul avut în vedere în anul 1961. Apelul declarat de moștenitoarele reclamantului împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr.273/19.06.2002 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă. A fost schimbată în totalitate sentința în sensul admiterii acțiunii, dispunându-se obligarea pârâților – Primăria Municipiului București și Ministerul Educației și Cercetării, să lase imobilul în deplina proprietate și posesie a moștenitoarelor reclamantului.

Pe baza analizei probatoriilor deja administrate cât și a înscrisurilor depuse în faza apelului, instanța de control judiciar a reținut în primul rând că scopul exproprierii nu a fost atins, imobilul nefiind afectat utilității publice. Construcția existentă pe teren nu a fost niciodată folosită ca școală și nici nu a fost demolată în vederea edificării alteia noi. Pe de altă parte, s-a reținut că acordarea despăgubirilor celor expropriați nu a fost dovedită și nici nu constituie un impediment la admiterea acțiunii față de dispozițiile Legilor nr.33/1994 și respectiv 10/2001. Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâții Ministerul Educației și Cercetării și Primăria Municipiului București reprezentată de Primar general.

În recursul său pârâtul Ministerul Educației și Cercetării a formulat două critici, susținând pe de o parte, că decizia a fost dată cu încălcarea legii. A arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art.1201 C.civ., omițând să observe că în cauză există autoritatea de lucru judecat. Cum prin sentința civilă nr.126/5.XI.1999 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, o acțiune similară a reclamantului a fost respinsă, iar soluția a rămas irevocabilă, instanța trebuia să constate întrunirea triplei identități prevăzute de art.1201 C.civ. și să respingă acțiunea. Pe de altă parte, pârâtul a susținut în sensul prevederilor art. 304 pct.1 C.proc.civ., că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor înscrisuri care atestă că scopul exproprierii a fost atins și că imobilul a fost folosit în cadrul procesului de învățământ.

Pârâtul a mai susținut, în sensul prevederilor art.304 pct.10 C.proc.civ. că: - mama reclamantului a primit despăgubiri în momentul exproprierii; - imobilul expropriat era grevat de două ipoteci și nu există date în sensul că acestea ar fi fost radiate. În recursul său, Primăria Municipiului București a formulat două critici cu privire la decizia atacată. A susținut că în cauză calitate procesuală pasivă are Municipiul București, reprezentat de Primarul general. Pe de altă parte, cu privire la fondul cauzei s-a arătat că scopul exproprierii a fost atins, bunul făcând parte din domeniul public. Părțile au depus și în faza soluționării recursului înscrisuri potrivit prevederilor art.305 C.proc.civ.

Examinând întregul material probator administrat în cauză, Curtea reține următoarele în legătură cu recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației și Cercetării. Problema autorității de lucru judecat a fost tranșată în mod corect de către Curtea de Apel, care a concluzionat că în cauză nu sunt întrunite cerințele art.1201 C.civ. Prin hotărârile anterioare menționate acțiunea reclamantului a fost respinsă cu motivarea că acesta înstrăinase imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2590/23.07.1996 către Asociația “L.”, persoană juridică de drept privat. Or, prin contractul autentificat la 23.08.2000, părțile au convenit încetarea efectelor contractului și repunerea lor în situația anterioară.

În acest mod, printr-o împrejurare ulterioară hotărârilor judecătorești respective, reclamantul P.N.a redevenit proprietarul bunului astfel încât cauza juridică a noii acțiuni în revendicare este alta. Se poate afirma chiar că fără să opereze cu autoritate de lucru judecat o serie de hotărâri anterioare confirmă temeinicia susținerilor reclamantului. Astfel, Tribunalul București, Secția a V-a civilă și de contencios administrativ prin sentința civilă nr.241/28.03.2000 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1903/2001 a Curții Supreme de Justiție a respins acțiunea reclamantei Liceul de muzcă „George Enescu” împotriva pârâților P.N.și Asociația “L.”, reținând că Decretul de expropriere din 1961 nu a fost publicat, iar utilitatea publică nu a existat nici un moment, imobilul fiind și în prezent în aceeași stare ca la preluare.

Este evident că aceste hotărâri nu au autoritate de lucru judecat, nefiind întrunită cerința triplei identități prevăzută de art.1201 C.civ., însă ele sunt relevante, demonstrând că și alte instanțe au concluzionat în mod definitiv asupra temeiniciei susținerilor reclamantului. Nici cea de a doua critică nu este întemeiată. Există un mare număr de înscrisuri oficiale, necombătute, emanând de la fostul Minister al Învățământului, de la Primăria Municipiului București, Primăria sectorului 1, SC „R.” SA, Administrația Financiară sector 1, care atestă în esență că din anul 1961 pe terenul expropriat nu s-a construit nimic iar vechea clădire nu a fost folosită, aflându-se în prezent într-o stare avansată de degradare.

Aceste înscrisuri se coroborează cu schițele și evidențele cadastrale, cu planșele fotografice și mai ales cu concluziile expertizei tehnice care nu au fost nici un moment combătute. Astfel, expertiza a constatat că terenul este liber, în suprafață de 850 mp., limitele de nord, est și vest fiind bine grănițuite prin existența unui calcan și respectiv a gardului de metal. La limita de sud nu există gard, iar distanța până la clădirea Liceului „George Enescu” este de 4-6 m. Clădirea aflată pe teren este într-o stare foarte avansată de degradare fisurată, fără uși și ferestre, prezentând pericol de prăbușire în orice moment. Așadar, susținerile constante ale pârâtului în sensul că imobilul este folosit în procesul de învățământ, iar spațiul este util pentru elevii liceului nu au nici un corespondent în realitate.

Din schițele și planșele fotografice mai rezultă că accesul la clădire și curtea liceului se face pe cu totul alte căi, că nici terenul și nici construcția nu au vreo legătură cu baza materială a învățământului, spațiul fiind folosit ca loc de depozitare al gunoaielor. Așa fiind, retrocedarea imobilului către reclamanți nu prejudiciază în nici un mod procesul de invățământ și interesele elevilor. În concluzie, ca situație de fapt probatoriile administrate atestă că în anul 1961 în zonă au fost expropriate mai multe terenuri și clădiri. Pe o anumită suprafață s-a construit clădirea actualului Liceu de muzică „George Enescu”. Reclamantul și mama sa au fost lăsați să mai locuiască în vechea clădire până în anul 1964. Ulterior s-a preconizat construirea altor edificii pe terenul respectiv, ideea fiind abandonată în faza de proiect.

Nici un moment terenul și clădirea nu au fost folosite în procesul de învățământ, actele atestând că încă din anii ΄60 clădirea era degradată și se intenționa demolarea ei, care nu a mai avut loc. Este de asemenea nefondată susținerea recurentului în legătură cu plata unor despăgubiri către cei expropriați. În tot dosarul cauzei nu există decât o referire în procesul-verbal nr.67/1.XII.1961 al Comisiei de Evaluare din cadrul Sfatului Popular al Capitalei și în care se menționează că expropriații vor primi despăgubiri. Nu s-a putut stabili dacă aceste despăgubiri s-au plătit într-adevăr și dacă ele sunt „juste și prealabile” în sensul prevederilor art.481 C.civ. Deși sub acest aspect sarcina probei incumba pârâtului, totuși reclamanții sunt cei care au produs dovezi de la mai multe organe administrative și fiscale care nu dețin date că astfel de despăgubiri s-ar fi plătit efectiv.

În fine, problema ipotecilor care grevau terenul, invocată în recurs, este tranșată, înscrisurile depuse la dosar atestând că ipotecile au fost radiate încă înainte de anul 1944.De altfel, această împrejurare nu are nici o relevanță cu privire la soluționarea fondului cauzei. În ceea ce privește recursul declarat de Municipiul București prin Primarul general, Curtea reține că și acesta este nefondat. Problema calității procesuale pasive a acestui pârât a fost corect rezolvată de către instanța de apel care a avut în vedere că în astfel de cauze, potrivit prevederilor Legilor nr.213/1998 și 215/2001, atât Consiliul General ca autoritate deliberativă cât și Primarul ca autoritate executivă reprezentând Municipiul au calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește apartenența imobilului revendicat la domeniul public datorită utilității sale publice, în cele ce preced s-a arătat pe larg că scopul exproprierii nu a fost atins, bunul nefiind niciodată folosit în scopul pentru care a fost expropriat. Așa fiind, cum decizia recurată este în întregime legală și temeinică recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Educației și Cercetării și Primăria Municipiului București, împotriva deciziei civile nr.273 din 19.06.2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2003.