ÎCCJ, Decizia nr. 88/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 26 iulie 1999, reclamanta I.D. a chemat în judecată Consiliul General al municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtul să fie obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile, unul în suprafață de 10.301 m 2 și două în suprafață de câte 5.120 m 2 , toate situate în parcela M din Șoseaua Nordului (fostă Herăstrău). În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilele au aparținut autoarei sale, E.C.R. și că statul nu are titlu cu privire la acestea. Ulterior, pârâta a precizat că terenurile ce formau fosta parcelă M sunt incluse în pepiniera pentru arbuști și flori aparținând Administrației Parcurilor și Grădinilor din Primăria municipiului București și că nu deține date cu privire la preluarea acestora în proprietatea statului.

Prin sentința nr. 436/F din 15 iunie 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, învestită prin declinarea competenței cu soluționarea în fond a cauzei de către Judecătoria sectorului l București, a admis acțiunea. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate. Totodată, din adresele nr. 22788/1999 și 25773/1999 emise de Primăria municipiului București și concluziile raportului de expertiză Topa, rezultă că pârâta ocupă abuziv terenurile proprietatea reclamantei, libere de construcții și neafectate de investiții.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 742/A din 28 noiembrie 2000, a respins apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat, cu motivarea că aceasta are calitate procesuală pasivă și că proba cu înscrisuri putea fi făcută și în apel, însă această parte nu a produs alte probe. Prin decizia nr. 3640 din 11 septembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a constatat nul recursul declarat de aceeași parte împotriva deciziei pronunțate în apel, constatând că acesta nu a fost motivat în termen. Împotriva tuturor hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc.

civ. S-a susținut că procesul verbal încheiat în anul 1942, prin care s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al văduvei lui R.C., născută R.E., asupra suprafeței de 1,301 ha teren arabil situat în Herăstrău N.m., nu reprezintă prin el însuși titlu de proprietate, atâta timp cât în cuprinsul său nu a fost identificat actul de vânzare - cumpărare prin care s-a dobândit proprietatea asupra acestuia. Ca atare, în exercitarea rolului activ, instanța de judecată trebuia să dispună suplimentarea probatoriului cu actul de proprietate pentru suprafața de 1,301 ha teren. Pe de altă parte, la dosar se află mai multe expertize din care rezultă că terenul se află într-un perimetru de parcele în litigiu, că terenul se suprapune parțial cu o suprafață de teren ce face obiectul altui litigiu.

În același timp, în raport de precizarea Direcției de Cadastru din Primăria municipiului București, cu referire la identificarea diferită a imobilelor în timp, rezultă că probele dosarului nu lămuresc nici amplasamentul terenului în cauză și nici situația juridică a acestuia. Ca atare, instanța și-a întemeiat soluția pe un material probator insuficient. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: Există vădită netemeinicie, în sensul dispozițiilor art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ., în acea situație în care hotărârea judecătorească se află în vădită contradicție cu materialul probator administrat în cauză sau se întemeiază pe dovezi inexistente la dosar.

Cu alte cuvinte, este vădit netemeinică acea hotărâre judecătorească care, urmare a discordanței dintre percepția instanței și conținutul real al probelor administrate, respectiv a lipsei de probe, nu este susținută de probele din dosar, sau este contrară acestora. În cauză, instanța de judecată a fost sesizată cu o acțiune civilă în revendicare de către proprietarul neposesor I.D. Este adevărat că, așa cum se susține prin recursul în anulare, reclamantul este obligat să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Proba dreptului de proprietate se face prin titlul de proprietate, care poate fi un act translativ sau declarativ. Totodată, în cazul contestării dreptului dedus judecății și prezentării unui titlu de proprietate de către posesorul bunului, instanța de judecată este îndatorată de a determina dreptul preferabil și de a da câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat.

În cauză, pârâta nu a invocat existența unui drept de proprietate propriu, provenind de la un alt autor. Ca atare, instanța nu a avut a compara titlurile pe care se întemeiază drepturile autorilor ci, numai, de a examina dacă titlurile exhibate de către reclamantă fac dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate. Criticile formulate prin recursul în anulare nu privesc dreptul de proprietate asupra celor două terenuri revendicate, în suprafață de 5.120 m 2 fiecare, ci vizează doar terenul în suprafață de 1,301 ha, cu privire la care se susține că procesul verbal prin care se dispune înscrierea în cartea funciară nu reprezintă prin el însuși titlu de proprietate. Or, potrivit art. 168 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, înscrierea în cartea funciară a unei persoane, ca proprietar, este condiționată de posesia bunului cu titlu de proprietar.

Totodată, în vederea întocmirii cărții funciare, judecătorul de carte funciară era obligat să facă cercetările și constatările prevăzute de art. 166 din același act normativ, care se consemnau în procesul verbal prevăzut de alin. (1) al articolului menționat. În același timp, prin art. 172-175 din Decretul-lege nr. 115/1938 era prevăzută procedura verificării, completării și rectificării cărții funciare, în urma încunoștiințării de către judecătorie și invitării tuturor celor interesați de a depune obiecțiunile privitoare la înscrierile făcute în cărțile funciare. Așadar, în mod judicios instanța sesizată cu acțiunea în revendicare a apreciat că înscrierea în cartea funciară, cu referire la suprafața de 1,301 ha teren, face dovada dreptului de proprietate, în baza titlurilor legal prevăzute, verificate de către judecătorul de carte funciară.

Pe de altă parte, probele administrate sunt concludente pentru determinarea imobilelor revendicate, iar eventuala impreciziune a amplasamentului nu privește fondul dreptului, ci executarea hotărârii, situație ce excede recursului în anulare de față. Ca atare, instanța de fond a administrat probe și s-a pronunțat potrivit materialului probator administrat și normelor legale aplicabile, așa încât hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 436/F din 15 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, deciziei nr. 742/A din 28 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și deciziei nr. 3640 din 11 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2003.