ÎCCJ, decizie (scj.ro #85564)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #85564) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Revendicarea terenului preluat de stat. Proba dreptului de
proprietate
Înscrierea în cartea
funciată face dovada dreptului de proprietate, fiind efectuată pe baza
titlurilor verificate de către judecătorul de carte funciară, în situația în
care statul nu opune nici un titlu
.
Completul de 9 judecători, decizia nr. 88
din 9 iunie 2003
La data de 26 iulie 1999, reclamanta I.D.
a chemat în judecată Consiliul
General al municipiului București, pentru ca pârâtul să fie obligat să-i lase
în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile, unul în suprafață de
10.301 m
2
și două în suprafață de câte 5.120 m
2
, toate situate
în parcela M din Șoseaua Nordului (fostă Herăstrău).
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilele au aparținut autoarei
sale, E.C.R. și că statul nu are titlu cu privire la
acestea.
Prin sentința nr.436/F din 15 iunie 2000, Tribunalul București, secția a V-a
civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin înscrisurile depuse
la dosarul cauzei, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra
terenurilor revendicate. Că, din adresele nr.22788/1999 și 25773/1999 emise de
Primăria municipiului București și concluziile raportului de expertiză întocmit
în cauză, rezultă că pârâta ocupă abuziv terenurile, libere de construcții și
neafectate de investiții.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr.742/A din 28
noiembrie 2000, a respins apelul declarat de pârâtă.
Prin decizia nr.3640 din 11 septembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția
civilă, a constatat nul recursul declarat de aceeași parte împotriva deciziei
pronunțate în apel, constatând că acesta nu a fost motivat în termen.
Impotriva tuturor hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în
anulare, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art.330 pct.2 teza II C.
proc. civ.
S-a susținut că procesul verbal încheiat în anul 1942, prin care s-a dispus
înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al văduvei lui R.C.,
născută R.E., asupra suprafeței de l,301 ha teren arabil situat în Herăstrău,
nu reprezintă prin el însuși titlu de proprietate, atâta timp cât în cuprinsul
său nu a fost identificat actul de vânzare-cumpărare prin care s-a dobândit
proprietatea asupra acestuia. Ca atare, în exercitarea rolului activ, instanța
de judecată trebuia să dispună suplimentarea probatoriului cu actul de
proprietate pentru suprafața de 1,301 ha teren.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
Există vădită netemeinicie, în sensul dispozițiilor art.330 pct.2 teza II C.
proc. civ., în acea situație în care hotărârea judecătorească se află în vădită
contradicție cu materialul probator administrat în cauză sau se întemeiază pe
dovezi inexistente la dosar.
Cu alte cuvinte, este vădit netemeinică acea hotărâre judecătorească care,
urmare a discordanței dintre percepția instanței și conținutul real al probelor
administrate, respectiv a lipsei de probe, nu este susținută de probele din
dosar, sau este contrară acestora.
In cauză, instanța de judecată a fost sesizată cu o acțiune civilă în
revendicare de către proprietarul neposesor I.D.
Este adevărat că, așa cum se susține prin recursul în anulare, reclamantul este
obligat să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului
revendicat.
Proba dreptului de proprietate se face prin titlul de proprietate, care poate
fi un act translativ sau declarativ.
Totodată, în cazul contestării dreptului dedus judecății și prezentării unui
titlu de proprietate de către posesorul bunului, instanța de judecată este
îndatorată de a determina dreptul preferabil și de a da câștig de cauză părții
al cărei titlu este mai bine caracterizat.
In cauză, pârâta nu a invocat existența unui drept de proprietate propriu,
provenind de la un alt autor.
Ca atare, instanța nu a avut a compara titlurile pe care se întemeiază
drepturile autorilor ci, numai, de a examina dacă titlurile exhibate de către
reclamantă fac dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor
revendicate.
Potrivit art.168 din Decretul-lege nr.115/1938 pentru unificarea
dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, înscrierea în cartea funciară a
unei persoane, ca proprietar, este condiționată de posesia bunului cu titlu de
proprietar.
Totodată, în vederea întocmirii cărții funciare, judecătorul de carte funciară
era obligat să facă cercetările și constatările prevăzute de art.166 din
același act normativ, care se consemnau în procesul verbal prevăzut de alin.1
al articolului menționat.
In același timp, prin art.172-175 din Decretul-lege nr.115/1938 era prevăzută
procedura verificării, completării și rectificării cărții funciare, în urma
încunoștiințării de către judecătorie și invitării tuturor celor interesați de
a depune obiecțiunile privitoare la înscrierile făcute în cărțile funciare.
Așadar, în mod judicios instanța sesizată cu acțiunea în revendicare a apreciat
că înscrierea în cartea funciară, cu referire la suprafața de 1,301 ha teren,
face dovada dreptului de proprietate, în baza titlurilor legal prevăzute,
verificate de către judecătorul de carte
funciară.
Ca atare, instanța de fond a administrat probe și s-a pronunțat potrivit
materialului probator administrat și normelor legale aplicabile, așa încât
hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art.330 pct.2
teza II C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.
In consecință, Curtea va respinge recursul în anulare.