ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1192/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 18 mai

2001, reclamanta S.C. A.R. SRL, comuna Otopeni, județul Ilfov, a solicitat, pe

cale de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

Concurenței, în principal, anularea deciziei pârâtului nr. 154 din 9 aprilie

2001 și, în subsidiar și obligarea pârâtului să elibereze o nouă decizie prin

care să acorde dispensa de exceptare de la interdicția prevăzută de art. 5

alin. (1) din Legea nr. 21/1996 pentru înțelegerea numită „Convenție de Catering”

încheiată la 12 ianuarie 1993.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat

că, în mod nelegal, prin actul contestat, pârâtul i-a respins acordarea

exceptării individuale de la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996

pentru înțelegerea indicată.

Că, în anul 1993 a încheiat cu S.C. T. S.A. (în

prezent C.N. T.A.T. S.A.) o convenție de catering pe un termen de 15 ani, una

dintre clauzele convenției prevăzând obligația companiei menționate de a

achiziționa produsele de catering exclusiv de la reclamantă.

Ulterior intrării în vigoare a legii

concurenței, a solicitat Consiliului Concurenței acordarea exceptării

individuale de la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 pentru

înțelegerea amintită.

A mai arătat că, în mod nelegal, prin decizia

atacată, pârâtul i-a respins cererea.

Aceasta pentru că dispozițiile Legii nr. 21/1996

nu sunt aplicabile unei convenții în derulare, încheiată anterior intrării în

vigoare a actului normativ indicat.

Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, prin sentința civilă nr. 1613 din 27 noiembrie 2001, a admis

acțiunea și a anulat, ca nelegală, decizia nr. 154 din 9 aprilie 2001.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut că Legea nr. 21/1996 nu poate retroactiva și, întrucât

convenția de catering s-a încheiat în 1993, la momentul la care nu exista nici

o limitare legală a clauzei de exclusivitate, pentru un termen de 15 ani, nu

este aplicabilă convenției arătate.

La data apariției legii concurenței, reclamanta

avea, prin convenție, drepturi deja câștigate, respectiv contracte cu

furnizorii și investiții în instalații de catering.

Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen

legal, pârâtul Consiliul Concurenței.

Motivându-și recursul, pârâtul a susținut, în

esență, că instanța fondului a interpretat eronat actul dedus judecății, nu s-a

pronunțat asupra mijloacelor de apărare, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii

și a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Recursul este fondat, în sensul celor expuse în

continuare.

În convenția de catering încheiată de

intimata-reclamantă cu S.C. T. S.A. la 12 ianuarie 1993 s-a prevăzut furnizarea

de servicii de catering în mod irevocabil și exclusiv pe o perioadă de 15 ani.

Într-adevăr, această clauză, prevăzută la pct. 3

din convenție, este de natură a elimina concurența de pe piața serviciilor de

catering pentru aeronave.

Este evident că o asemenea situație este

sancționabilă numai în măsura în care un text legal dispune expres în acest

sens.

Chiar dacă, la momentul încheierii contractului

dintre părți, nu exista nici o limitare legală a clauzei de exclusivitate,

ulterior, prin dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, s-au

prevăzut anumite interdicții cu privire la acte și fapte ce pot avea ca efect

restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (2)

din Legea concurenței pot fi exceptate de la interdicția stabilită de art. 1

înțelegerile, deciziile de asociere sau practicile concertate care îndeplinesc

cumulativ anumite condiții expres și limitativ prevăzute.

Întrucât convenția de catering în discuție este

un contract cu executare succesivă, aflat în derulare la momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 21/1996, potrivit prevederilor Regulamentului pentru

aplicarea art. 5 și art. 6 din Legea Concurenței, pentru a respecta noul cadru

legal, intimata-reclamantă putea și trebuia să solicite Consiliului Concurenței,

în condițiile legii, dispensa pentru exceptarea individuală de la interdicția

stabilită.

Nu se poate reține teza instanței de fond

potrivit căreia apariția Legii nr. 21/1996 nu poate afecta valabilitatea

convenției de catering, deoarece ar însemna o retroactivare a legii

concurenței.

Dimpotrivă. Până la intrarea în vigoare a noii

legi, convenția s-a derulat în limitele stabilite de părți, actul juridic

producându-și efectele convenite.

O retroactivare a legii concurenței ar însemna

ca dispozițiile sale să afecteze raporturi juridice derulate anterior intrării

sale în vigoare, or, în speță, acest lucru nu s-a produs.

Nu este însă admisibil ca, după apariția legii

concurenței, justificată de rațiunile unei economii de piață, contracte

anterioare să consacre, peste lege, raporturi juridice contrare regulilor

instituite de actul normativ.

Nu suntem în prezența unor drepturi deja

câștigate, cum a consemnat prima instanță, ci, fiind vorba despre executarea

succesivă a efectelor unui act juridic, era necesar ca, la data intrării în

vigoare a noii legi, părțile să aibă în vedere respectarea ei, ca fiind actul

normativ care guvernează actele și faptele îndeplinite pe toată durata

valabilității sale.

De altfel, așa cum am menționat anterior,

legiuitorul a avut în vedere și această situație, prevăzând într-un cadru

determinat, acordarea dispensei.

Întrucât nu s-a conformat exact acestor

dispoziții legale, în mod corect, prin actul administrativ atacat,

recurentul-pârât a respins cererea intimatei-reclamante, actul emis fiind legal

și temeinic.

Nu s-au sancționat, astfel, prin decizia nr. 154/2001

fapte consumate anterior intrării în vigoare a Legii concurenței, ci după

această dată.

În considerarea celor expuse și a prevederilor

art. 312 alin. (1) teza 1 și ale art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite

recursul, ca casa sentința atacată, respingând acțiunea intimatei-reclamante ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 1613 din 27 noiembrie 2001

a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și, în fond, respinge

acțiunea formulată de S.C. A.R. SRL, șoseaua București – Ploiești, județul

Ilfov.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 martie 2003.