ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1045/2004

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1045/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunile introductive

înregistrate sub nr. 1052/2002 și nr. 1076/2002, reclamantele G.O. B.V. Olanda,

prin G.O. SA România și S.N.Tc. R. SA București, în contradictoriu cu Consiliul

Concurenței, au solicitat anularea deciziei Plenului Consiliului Concurenței nr.

168 din 14 mai 2002, ca netemeinică și nelegală, reclamanta S.N.Tc. R. SA

solicitând și suspendarea executării deciziei nr. 168 din 14 mai 2002, până la

soluționarea acțiunii, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Legea nr. 21/1996

și obligarea pârâtului, la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de acest

proces.

Față de întrunirea condițiilor art. 164

alin. (3) C. proc. civ., pricinile ce au format obiectul dosarului nr. 1052/2002

și nr. 1076/2002, au fost întrunite la dosarul nr. 1052/2002.

În motivarea acțiunii sale,

reclamanta G.O. B.V. Olanda a arătat că decizia Plenului Consiliului

Concurenței, prin care s-a stabilit că cele două reclamante au încălcat

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, prin înființarea

unei societăți mixte, în al cărei act constitutiv a fost stipulată o clauză de

neconcurență, și s-a reținut că G.O. B.V. și S.N.Tc. R. SA erau „concurenți

potențiali”, care în loc să se concureze, au ales să înființeze o societate

mixtă și să se angajeze că nu vor concura pe toată durata de funcționare a

acesteia, precum și un anumit interval de timp după desființare, este

netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:

- decizia a fost dată cu

nerespectarea dreptului la apărare și cu aplicarea retroactivă a legii,

deoarece înființarea G.O. SA România și stipularea clauzei, au avut loc în 1993,

cu mult înainte de apariția Legii nr. 21/1996;

- autoritatea pârâtă nu a urmat

procedura de certificare prealabilă a neintervenției, deși reclamanta a formulat

cerere în acest sens;

- G.O. B.V. Olanda și S.N.Tc. R. SA

sunt acționari principali ai G.O. SA România, aceasta fiind o societate în

comun concertativă, astfel că înființarea G.O. SA România și stipularea clauzei

de neconcurență, sunt permise de legislația concurenței;

- piața relevantă nu a fost definită,

deși conform dispozițiilor legale din domeniul concurenței, orice aplicare a

dispozițiilor legii concurenței trebuie să se facă numai prin raportare la o

anumită piață relevantă;

- dispozițiile art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 21/1996, nu au fost încălcate, decizia atacată nedemonstrând că ar fi

întrunite condițiile, pentru a fi în prezența unei încălcări a acestora,

respectiv afectarea semnificativă a concurenței nu a fost demonstrată, după cum

nu s-a demonstrat nici că S.N.Tc. R. SA ar fi fost un „concurent potențial”

pentru G.O. SA România;

- ignorarea clauzelor de impunitate

în materia concurenței, stabilite de Comisia Europeană care, prin jurisprudența

sa, a decis că orice procedură deschisă împotriva unor companii despre care se

presupune că ar fi săvârșit practici anticoncurențiale, va înceta, dacă

acestea, ulterior comunicării „Statement of objections” (echivalent Raportului

de investigații în procedura română), renunță la comportamentul presupus anticoncurențial,

astfel că, o astfel de clauză de impunitate nu a fost avută în vedere de

autoritatea emitentă a deciziei, deși părțile renunțaseră la clauza de

neconcurență și la asocierea în G.O. SA România, cu aproape un an înainte de

comunicarea Raportului de investigație.

Reclamanta S.N.Tc. R. SA București,

prin cererea sa, a arătat că regulile de concurență, la momentul constituirii G.O.

SA România, erau reglementate de art. 36 - 38 din Legea nr. 15/1990, articole

abrogate expres prin Legea nr. 21/1996, iar după efectuarea unei evaluări a

patrimoniului societății, a constatat că prin asocierea cu partenerul olandez,

este parte în SC G.O. SA România și în considerarea caracterului specific al

unor clauze cuprinse în contractul de asociere privind înființarea societății R.O.M.P.A.C.

(devenită ulterior G.O.C.R.), a decis analizarea acestora, prin prisma

legislației concurențiale în vigoare la acea dată, condiții în care la 8

octombrie 1999, a adresat Consiliului Concurenței, o cerere prin care i-a

solicitat un punct de vedere competent, cu privire la obligația de neconcurență

pe care trebuie să o respecte în cadrul unei asocieri, iar ulterior la 8

noiembrie 1999, a depus o nouă cerere la Consiliul Concurenței, în acest sens, furnizând informații relevante în cauză.

Această reclamantă a menționat că în

prezent, clauza de neconcurență, analizată de autoritatea pârâtă, a fost

desființată la 5 aprilie 2001, prin semnarea Contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni și de încetare a asocierii și a apreciat că decizia nr. 168/2002 a

Plenului Comisiei Concurenței este nelegală, pentru motivele arătate în pct. I -

IV din acțiunea introductivă:

- autoritatea pârâtă nu a respectat dispozițiile

imperative ale Regulamentului din 5 iunie 1997, cu privire la examinarea

cererii de neintervenție, pe care a formulat-o la 8 noiembrie 1999;

- prin delimitarea pieței relevante,

Consiliul Concurenței a acționat contrar Instrucțiunilor din 4 aprilie 1997,

întreaga analiză a gradului de afectare a pieței relevante era restrânsă la

segmentele de servicii de transmisie de date, prin comutare de pachete care

folosește Protocolul x 25;

- Consiliul Concurenței a

interpretat jurisprudența europeană, în sensul reținerii numai a anumitor

aspecte de natură a justifica decizia și investigația efectuată, iar stipularea

clauzei de neconcurență în contractul de societate al G.O., își are rațiunea în

intenția sa de a nu se implica în mod direct în prestarea acestui tip de

transmisiuni de date, prin pachete comutate.

A mai arătat reclamanta, că, așa cum

a fost deja stabilit la nivel european, piața serviciului este aceea a

transmisiilor de date prin pachete comutate, fără a face distincție în ceea ce

privește protocolul utilizat, o împărțire în cadrul acesteia fiind posibilă

doar prin referire la segmente de piață distincte, iar la o analiză limitată,

la impactul asupra segmentului de piață reprezentând transmisiuni de date (prin

protocolul x 25 lipsa intenției R. de a activa în nume propriu pe acest segment,

confirmată și de politica societății, conclude la neafectarea mediului

concurențial).

Reclamanta a menționat că acordul de

asociere între S.N.Tc. R. SA și G.O. B.V. a intervenit la 1 februarie 1993,

înainte de existența și intrarea în vigoare a Legii nr. 21/1996, concentrarea economică

dintre S.N.Tc. R. SA și G.O. B.V. neintrând sub incidența Legii nr. 21/1996.

Din acest motiv, decizia nr. 168 din 14 mai 2002 face aplicare retroactivă a

prevederilor legii concurenței, Legea nr. 21/1996, în contradicție cu

principiile constituționale, întrucât numai înțelegerile intervenite după

intrarea în vigoare a legii (30 ianuarie 1997) pot fi reținute, ca intrând sub

incidența legislației concurenței, în speță, prin decizia dedusă judecății,

Legea nr. 21/1996 fiind aplicată retroactiv.

Totodată, reclamanta S.N.Tc. R. SA a

formulat cerere de modificare și precizare a acțiunii, în sensul că a solicitat

ca în baza art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 să se dispună publicarea în

Monitorul Oficial, a sentinței ce se va pronunța în cauză, pe cheltuiala

Consiliului Concurenței, ca formă de despăgubire pentru daunele morale produse

prin emiterea deciziei nr. 168/2002.

Reclamanta a mai formulat și

precizarea acțiunii și dezvoltarea motivelor acesteia, în ceea ce privește

elementele obligatorii ale actului de constatare a contravențiilor, prescripția

dreptului la aplicarea sancțiunilor, neîndeplinirea condițiilor de existență a

răspunderii contravenționale.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1202 din 11 decembrie 2002,

a respins acțiunile conexe formulată de SC G.O. B.V. Olanda, prin împuternicit

G.O. SA București și S.N.Tc. R. SA, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut următoarele:

- cu privire la prescripția

dreptului de a aplica sancțiunea, invocată în baza Legii nr. 32/1968 privind

stabilirea și sancționarea contravențiilor, lege care a fost abrogată prin O.G.

nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, atât față de

dispozițiile art. 61 din Legea concurenței nr. 21/1996, cu referire la

contravențiile prevăzute de art. 55 lit. b) - e) și la art. 56 lit. d) din

Legea nr. 21/1996, cu excepția art. 25 - 27 din lege, cât și față de faptul că,

în raport cu prevederile O.G. nr. 2/2001, art. 15, contravențiile sunt

constatate prin proces-verbal, instanța de fond a reținut termenul de

prescripție aplicabil termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de

Decretul nr. 167/1958.

Curtea a avut în vedere că la

momentul încetării contravenției continuă, prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 21/1996, erau în desfășurare procedurile prevăzute de legea concurenței și

legislația secundară în materie, investigația neputând fi oprită înainte de

parcurgerea tuturor etapelor procedurale.

Față de încălcarea legii cu caracter

de continuitate, termenul de prescripție pentru aplicarea sancțiunii curge de

la data constatării contravenției de către autoritatea abilitată, prin decizia

în litigiu nr. 168/1999.

Cu privire la nerespectarea

principiului neretroactivității legii, criticile nu sunt întemeiate, întrucât

Consiliul Concurenței a reținut că încălcarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr.

21/1996 a început să se producă după 1999, iar nu la data intrării în vigoare a

Legii nr. 21/1996, pe piața relevantă definită neexistând concurență anterior

anului 1999.

În ceea ce privește aplicarea

sancțiunii, legea specială prevede că pentru încălcarea prevederilor sale, se

aplică sancțiunea amenzii, excepțiile de la regulă fiind prevăzute la art. 5 alin.

(2) - (8) din Legea nr. 21/1996.

Din dovezile de la dosar rezultă că

decizia dedusă judecății, este în concordanță cu Raportul de investigație, fără

a fi schimbate datele încălcării Legii nr. 21/1996 și a condițiilor în care a

fost săvârșită fapta anticoncurențială, reclamantele având, totodată, posibilitatea

de a-și susține punctul de vedere, apărările, fiindu-le respectat dreptul la

apărare, pe toată perioada procedurii în fața Consiliului Concurenței.

Susținerile privitoare la refuzul

autorității de concurență, de a lucra cererea de neintervenție introdusă de

S.N.Tc. R. SA, nu sunt fondate față de prevederile Regulamentului pentru

aplicarea art. 5 și 6 din Legea nr. 21/1996 privind practicile

anticoncurențiale, cu raportare la art. 3 alin. (1) din același regulament,

potrivit cărora premisa pentru certificarea neintervenției este ca această

cerere să fie anterioară recurgerii la comportamentul respectiv, ori în speță,

cum corect s-a reținut de autoritatea de concurență, clauza de neconcurență

opera din momentul înființării G.O. SA România, respectiv din anul 1993,

cererea de neintervenție fiind înaintată de S.N.Tc. R. SA, la 8 noiembrie 1999,

la mai bine de doi ani după intrarea în vigoare a legii concurenței - Legea nr.

21/1996.

Apărările referitoarele la

considerarea G.O. SA România, ca fiind o societate în comun concertativă, nu

sunt fondate, autoritatea pârâtă reținând corect că nu sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de Regulamentul pentru autorizarea

concentrărilor economice.

În ceea ce privește piața relevantă,

a reținut că autoritatea de concurență a analizat și apreciat corect criteriile

pentru definirea pieței relevante.

Și în fine, susținerea ignorării

cauzelor de impunitate stabilite de Comisia Europeană, nu pot fi luate în

considerare, întrucât legislația română în materia concurenței nu prevede

posibilitatea de a înceta procedura de investigație, dacă părțile renunță la

comportamentul anticoncurențial.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs, G.O. B.V., prin E. SA România (fostă G.O. SA România SA) și

S.N.Tc. R. SA, criticând sentința, pentru nelegalitate și netemeinicie.

G.O. B.V. a invocat următoarele motive

de recurs:

- prescrierea dreptului de a aplica sancțiunea

contravențională, prin împlinirea termenului de 3 luni de la data săvârșirii

faptei, prevăzute de art. 13 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea și

sancționarea contravențiilor

- încălcarea principiului general, reglementat

de art. 261 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate,

constituie un element esențial în înfăptuirea actului de justiție, instanța de

judecată fiind datoare să arate în cuprinsul hotărârilor pronunțate, motivele

de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii acesteia, instanța

de fond rezumându-se la a aprecia că intimatul-pârât Consiliul Concurenței a

definit în mod corect noțiunea de piață relevantă și de societate în comun concentrativă.

- nelegalitatea hotărârii, care a

fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

a) în ceea ce privește prescripția

dreptului la aplicarea sancțiunii contravenționale, a precizat că în speță,

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 32/1968, întrucât prin decizia Plenului

Consiliului Concurenței nr. 168/2002, a fost sancționată afectarea concurenței

pe piața transmisiilor de date, care a încetat la 5 aprilie 2001.

Că incidența Legii nr. 32/1968, în

această materie, rezultă și din dispozițiile art. 17 din Regulamentul

Consiliului Concurenței din 9 iunie 1997, privind personalul de control și investigație,

precum și constatarea și aplicarea sancțiunilor prevăzute de Legea concurenței nr.

21/1996, precum și din interpretarea dispozițiilor art. 61 din Legea

concurenței nr. 21/1996.

Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr.

32/1968, aplicarea sancțiunii pentru contravenție se prescrie în termen de 3

luni de la data săvârșirii faptei, iar în speță, termenul s-a împlinit la 5

iulie 2001 și sancțiunea a fost emisă la 14 mai 2002.

b) în mod greșit, Curtea a respins

proba cu efectuarea expertizei în telecomunicații și a expertizei de marketing.

Efectuarea celor două expertize în

cauză era esențială, pentru corecta soluționare a pricinii, întrucât aprecierea

noțiunilor de strictă specialitate, fără prezentarea punctului de vedere al

unor specialiști în domeniu, nu este posibilă.

Pârâtul a definit în mod confuz și

incomplet, piața relevantă la care s-a raportat, fără a avea la bază o

metodologie obiectivă care să analizeze din punct de vedere teoretic și practic,

cererea și oferta pe piața transmisiei de date;

c) aplicarea retroactivă a Legii nr.

21/1996, recurenta a criticat sentința și sub acest aspect.

A susținut că atât în raportul de

investigație, cât și în decizie, se precizează expres că operațiunea de

înființare de către doi potențiali concurenți, a unei noi societăți, a fost de

natură să afecteze concurența și cade sub incidența art. 5 alin. (1) din Legea nr.

21/1996. Pe cale de consecință și înțelegerea de neconcurență dintre G.O. și

S.N.Tc. R. SA cade sub incidența art. 5 alin. (1) din lege, iar aceste

operațiuni s-au realizat la nivelul anului 1993, când Legea nr. 21/1996 nu era

în vigoare.

Faptul că intimatul-pârât Consiliul

Concurenței a afirmat că afectarea semnificativă a concurenței pe piața

transmisiei de date, efect al operării clauzei de neconcurență s-a produs în

perioada 1999 - aprilie 2001, nu este de natură să restrângă obiectul

investigației la această perioadă.

Și în ceea ce privește definirea

pieței relevante, la care s-a raportat, atunci când a analizat dacă practicile

celor două societăți investigate, au afectat sau nu, concurența pe piața

transmisiei de date, recurenta a susținut că intimatul-pârât a definit piața

relevantă în mod confuz și incomplet, în flagrantă contradicție cu dispozițiile

legale în vigoare și jurisprudența Curții Europene.

Cu privire la definirea G.O. SA România,

ca societate în comun concentrativă, s-a argumentat că a fost înființată în

1993 și nu trebuia să fie autorizată de către Consiliul Concurenței.

S-a mai susținut că principalii

acționari ai G.O. SA România au exercitat un control comun asupra acestei

societăți, deciziile majore fiind luate de fiecare dată cu acordul

reprezentanților celor doi acționari principali în Adunarea Generală a

Acționarilor, iar în conformitate cu art. 21 - 22 din Regulamentul Consiliului

Concurenței, G.O. SA România este o societate comercială cu o poziție pe piață

de sine stătătoare, îndeplinind toate condițiile unei unități economice

autonome.

În ceea ce privește încălcarea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, a arătat că doctrina și

jurisprudența din România trebuie să fie semnificativă, pentru a se putea

reține încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, iar pe de altă parte,

S.N.Tc. R. SA nu a fost un concurent potențial la data înființării G.O. SA România,

în 1993, întrucât nu a avut tehnologia necesară pentru a presta servicii de

transmisiuni de date.

Totodată, a arătat că incidența art.

54 din Legea nr. 21/1996, asupra art. 102 din contractul de societate al G.O. SA

România, a fost apreciată greșit de instanța de fond, întrucât, începând cu

data intrării în vigoare a Legii nr. 21/1996, având în vedere dispozițiile art.

54, clauza de neconcurență prevăzută în contract era nulă absolut.

Motivele de recurs formulate de

S.N.Tc. R. SA vizează în principal, aceleași aspecte, ca și ale primului recurent.

A insistat, însă, asupra calificării

greșite a cererii S.N.Tc. R. SA, de către Consiliul Concurenței, ca autodenunț,

când în realitate a fost o cerere de neintervenție supusă unei proceduri

greșite de soluționare, cu toate că s-a propus soluția cererii de neintervenție,

chiar de Președintele în funcție al Consiliului Concurenței și a susținut că

sentința cuprinde motive străine de natura pricinii.

Cu privire la capătul de cerere

pentru suspendarea executării deciziei nr. 168/2002, a precizat că instanța de

fond în mod greșit a respins acest capăt, deși în temeiul art. 246 alin. (2) C.

proc. civ., trebuia să ia act de cererea de renunțare formulată în dosarul nr. 1076/2002.

Iar în ce privește respingerea cererii

privind publicarea hotărârii, ca formă de despăgubire, nu s-au arătat motivele

pentru care s-a dispus astfel.

A criticat aprecierea instanței, că

sancțiunea amenzii a fost corect aplicată, când, deși situația de fapt și drept

ar fi impus cel mult aplicarea sancțiunii avertismentului, cum ar fi (grad de

pericol social redus al faptei, circumstanțele atenuante existente - clauza de neconcurență

s-a semnat și la inițiativa statului, încercarea S.N.Tc. R. SA de a rezilia

clauza de neconcurență, practica comunitară în materie);

A arătat că pârâta nu a avut în

vedere cauzele speciale de nepedepsire în materia concurenței comerciale

prevăzute de art. 56 alin. (4) din Regulamentul Consiliului Concurenței,

potrivit cărora „pentru acordurile susceptibile de a beneficia de exceptarea pe

categorii, pentru care agenții economici sau asociațiile de agenți economici au

înaintat la Consiliul Concurenței, notificarea conform alin. (2) lit. a), nu

vor fi aplicate amenzi pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din

Legea concurenței nr. 21/1996, pe perioada de la data înaintării notificării,

până la data emiterii deciziei de către Consiliul Concurenței, pentru

activitățile acoperite prin notificare;

În fine, a apreciat a arătat că

instanța de fond nu s-a pronunțat asupra criticilor privind stabilirea greșită a

cotei de piață deținută de G.O. SA România.

Motivele de recurs privitoare la

încheierile premergătoare prin care s-a respins proba cu înscrisuri solicitate

de la Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației respectiv obligarea

acestei autorități să depună la dosarul cauzei documentele aflate în posesia

acestei instituții cu privire la necesitatea constituirii în anii 1992 - 1993 a

unei noi societăți, în asociere cu S.N.Tc. R. SA, în vederea dezvoltării

serviciilor de transmisie de date.

În ceea ce privește încheierea de

ședință de la 27 noiembrie 2002 prin care s-a respins cererea de efectuare a

expertizei tehnice de specialitate, recurenta a arătat că în mod nejustificat

instanța de fond a respins această probă, întrucât numai prin administrarea acestei

probe se putea defini corect și obiectiv piața relevantă, prin analizarea

tuturor participanților de pe piața relevantă, astfel cum este corect definită.

Încheierea de ședință din data de 4

decembrie 2002, prin care s-a respins cererea de prezentare a procesului-verbal

de deliberare, un extras, anume partea referitoare la reclamantă, a susținut că

documentul era necesar pentru a stabili dacă a fost respectat cvorumul legal de

vot (numărul de membri ai Plenului, ce era necesar să fie prezenți pentru a se

lua o decizie valabilă), competența Plenului, precum și dacă majoritatea cu

care s-a votat, este cea prevăzută de lege.

Față de motivele de casare invocate,

a solicitat în principal, admiterea recursului și casarea cu trimitere, spre

rejudecare, a pricinii, pentru completarea probatoriului și în subsidiar,

admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii.

Recursurile sunt nefondate.

I. Criticile vizând nemotivarea

hotărârii nu se verifică, întrucât hotărârea recurată este motivată în înțelesul

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind precizate motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Astfel, instanța de fond s-a

pronunțat față de fiecare dintre susținerile formulate de către reclamantă,

care ar fi putut duce la anularea deciziei Consiliului Concurenței.

II. Criticile întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerându-se că hotărârea este lipsită

de temei legal:

descrierea unei alte fapte, decât cea din dispozitivul deciziei Consiliului

Concurenței nr. 168/2001, este neîntemeiată.

Dispozitivul deciziei nr. 168/2001 precizează

fapta sancționată care cuprinde două componente.

- în primul rând este sancționată încheierea

unui acord care și-a produs efectele și după intrarea în vigoare a Legii

concurenței, moment de la care s-a născut și obligația ca acest acord să fie în

concordanță cu prevederile acestei legi;

- în al doilea rând, stipularea în

contractul de societate al G.O.C.R., a clauzei de neconcurență; existând

unitate în ceea ce privește descrierea faptei în motivarea deciziei și în

dispozitivul aceleiași decizii.

În mod similar instanța de fond a

prevăzut în sentința pronunțată, că sancțiunea privește încheierea unui

contract de societate și stipularea unei clauze de neconcurență, clauză

respectată de cele două reclamante, până în aprilie 2001, ceea ce reprezintă o

înțelegere interzisă de art. 5 din Legea nr. 21/1996.

Această constatare din motivarea

sentinței este reflectată în dispozitivul acesteia, apreciindu-se că decizia

Consiliului Concurenței este temeinică și legală.

aplicarea sancțiunii contravenționale:

Și acest motiv de recurs este

neîntemeiat, dar pentru următoarele motive:

Legea aplicabilă cu privire la

termenul de prescripție al aplicării măsurilor contravenționale prevăzute de art.

56 lit. a) și art. 60 alin. (3) este Legea nr. 32/1968, art. 13, respectiv O.G.

nr. 2/2001.

Termenul potrivit acestor norme este

de 3 luni și curge în cazul contravențiilor prevăzute de art. 56 lit. a),

săvârșite printr-o activitate continuă, de la data constatării lor de către

organul abilitat prin lege să realizeze acest lucru.

În cauza dedusă judecății,

constatarea contravenției s-a realizat prin decizia nr. 168 din 14 mai 2002.

Retragerea S.N.Tc. R. SA, din G.O.C.R.,

respectiv 5 aprilie 2001, nu prezintă relevanță sub aspectul începerii curgerii

termenului de prescripție.

Și această susținere a recurentelor

este nefondată, pentru următoarele considerente:

Consiliul Concurenței sancționează

acele înțelegeri exprese sau tacite între agenți economici care au ca obiect

sau pot avea ca efect, restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței

pe piața românească.

Prin urmare, una dintre condițiile

pentru intervenția autorității de concurență, este aceea ca pe o anumită piață

să existe concurență.

În cazul dedus judecății, pe piața

relevantă definită, piața serviciilor de transmisii de date prin protocolul X

25 nu a existat concurență anterior anului 1999.

Prin menținerea clauzei de

neconcurență în actul constitutiv al G.O.C.R. în perioada 1999 - aprilie 2001,

G.O.C.R. și S.N.Tc. R. SA au încălcat Legea concurenței nr. 21/1996, și pentru

această perioadă au fost sancționate.

amendă a fost ridicată de recurentă, susținând că din punctul lor de vedere

faptelor sale le-ar fi fost aplicabile cel mult, sancțiunea „avertismentului”.

Instanța de fond a verificat în mod

judicios legalitatea deciziei autorității de concurență și sub acest aspect.

Conform art. 56 lit. a), în cazul în care fapta unui agent economic reprezintă

o încălcarea a art. 5 alin. (1), sancțiunea care trebuie aplicată, este amenda.

Aplicarea altor măsuri potrivit art.

50, poate avea caracter de complementaritate.

privire la faptul că G.O.C.R. este o societate în comun concertativă, fapt ce

ar fi avut drept consecință neîncălcarea legii concurenței, de către cele două

societăți, nu se poate reține.

G.O.C.R. și S.N.Tc. R. SA au

argumentat în acest sens, doar existența controlului în comun, care este doar

una dintre cele trei condiții cumulative prevăzute de Regulamentul privind

autorizarea concentrărilor economice.

Celelalte două fiind autonomia

structurală a noii societăți, iar aceasta să nu aibă ca obiect sau efect,

coordonarea comportamentului concurențial al societății mamă.

Existența controlului în comun nu a

fost probată, lipsa unei egalități în ceea ce privește capitalul social al G.O.C.R.,

lipsa unui drept de veto al R., în condițiile în care deținea doar 48,98 % din

acțiuni, lipsa unui acord tacit între cele două societăți, un gentleman

agrement, relevând suficient faptul că societatea creată nu îndeplinea măcar

prima condiție pentru a fi o societate în comun concertativă.

instanța de fond a interpretat greșit cererea S.N.Tc. R. SA, ca nefiind o

cerere de neintervenție, este, de asemenea, nefondat.

S.N.Tc. R. SA a formulat în data de

8 octombrie 1999, o cerere prin care aduce la cunoștința Consiliului

Concurenței, existența clauzei de neconcurență și solicită un punct de vedere

asupra legalității acesteia.

Această cerere nu îndeplinea

condiția esențială pentru a fi considerată nici o cerere de certificare prealabilă

a neintervenției, nici o cerere individuală de dispensă, întrucât ambele trebuie

redactate în forma și cu indicarea unor informații cuprinse în regulamentele adoptate

de Consiliul Concurenței.

Cererea S.N.Tc. R. SA nu îndeplinea condiția

esențială prevăzută de Regulamentul de aplicare a art. 5 și 6 din Legea nr. 21/1996,

cu raportare la art. 3 alin. (1), pentru a fi considerată o cerere de

neintervenție, aceea de a fi anterioară recurgerii la comportamentul respectiv.

Dar nici sub aspectul conținutului, cererea nu îndeplinea condițiile din formularul

de solicitare a neintervenției (pct. 9.2 cap. III din Regulamentul sus-menționat),

deoarece trebuia să se dovedească de ce acordul nu are ca obiect sau ca efect,

restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piața românească, în

timp ce S.N.Tc. R. SA nu arată decât că această clauză o împiedică să efectueze

activități sau investiții de capital de piața de transmisie a datelor prin

pachete.

În concluzie, instanța de fond a

apreciat în mod corect și în deplină conformitate cu prevederile legislației în

materia concurenței, că cererea S.N.Tc. R. SA nu putea fi considerată o cerere

de certificare a neintervenției.

relevante.

Și sub acest aspect, instanța de

fond a reținut judicios că autoritatea de concurență a procedat la analiza și

definirea pieței relevante, cu respectarea criteriilor din Instrucțiunile cu

privire la definirea pieței relevante, raportat la informațiile furnizate de

părți și având în vedere particularitățile pieței transmisie de date.

Consiliul Concurenței, ca autoritate

de concurență, dispune de personal specializat care, în fiecare caz în parte,

definește piața relevantă, cu cele două componente ale sale, piața produsului

și piața geografică.

Pentru aceste motive și încheierea

de ședință din 27 noiembrie 2002, prin care s-a respins cererea privind

efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, este legală și temeinică.

Din dovezile de la dosar rezultă că

autoritatea de concurență a făcut o corectă aplicare a legii concurenței și

legislației secundare, constatând că au fost încălcate dispozițiile art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 26/1996, întrucât în fapt, prin clauza de neconcurență din

contractul de societate al G.O.C.R. a fost afectată concurența pe piața

transmisiei de date, prin aceea că s-a împiedicat intrarea pe piață a celor

două companii mame ale G.O.C.R., în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996,

neexistând nici o apreciere cu privire la gradul de afectare a concurenței prin

acele înțelegeri.

În legislația română, în materia

concurenței nu este prevăzută posibilitatea de a înceta procedura de investigație,

dacă părțile renunță la comportamentul anticoncurențial, încetarea

comportamentului anticoncurențial investigat nu constituie un temei pentru

întreruperea investigației. Astfel că nici susținerile reclamantelor,

privitoare la ignorarea cauzelor de impunitate stabilite de Comisia Europeană,

nu pot fi luate în considerare.

Nu poate fi luat în apreciere nici

Regulamentul Consiliului Concurenței privind exceptarea pe categorii de înțelegeri,

decizii de asociere ori practici concertate, de la interdicția prevăzută la

art. 5 alin. (1), cu privire la cauzele de nepedepsire din materia concurenței,

întrucât acordul dintre cele două societăți nu poate fi încadrat în nici unul

dintre tipurile de acorduri limitativ prevăzute de acest regulament.

Așa fiind și cum și celelalte motive

de recurs sunt nefondate, inclusiv criticile formulate împotriva încheierilor

de ședință din 13 noiembrie 2002, 27 noiembrie 2002 și 4 decembrie 2002, se vor

respinge recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile de G.O. B.V.

Olanda, reprezentată de E. România și de S.N.Tc. R. SA, împotriva sentinței civile

nr. 1202 din 11 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și a încheierilor de ședință din data de 13 noiembrie 2002, 27

noiembrie 2002 și 4 decembrie 2002, pronunțate de aceeași instanță, în dosarul nr.

1052/2002, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 martie 2004.