ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4236/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4236/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
sentința civilă nr. 648 din 19 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a
IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de V.A.S. împotriva
Consiliului General al Municipiului București pentru autoritate de lucru
judecat și ca nefondată față de pârâta J.A., având ca obiect obligarea celor
chemați în judecată de a preda reclamantului în deplină și exclusivă
proprietate, precum și în pașnică posesie și folosință imobilul situat în
București.
Pentru
a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere că reclamantul a mai
inițiat un proces cu același obiect și cauză juridică împotriva Consiliului
General al Municipiului București, ce a fost finalizat prin sentința civilă nr.
478/1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, astfel că fiind
întrunită cerința triplei identități prev. de art. 1201 C. civ. și art. 166 C.
proc. civ., cererea nu putea fi admisă.
Cu
privire la acțiunea îndreptată împotriva pârâtei J.A., s-a apreciat caracterul
nefondat ala acesteia, în condițiile în care reclamantul nu a probat existența
vreunei cauze de nulitate în privința contractului de vânzare-cumpărare
încheiat cu aceasta.
Apelul
declarat de reclamant împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat
prin decizia nr. 25 din 22 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a
IV-a civilă.
S-a
reținut în esență că prima instanță a avut în vedere corect că față de primul
pârât operează excepția autorității lucrului judecat, iar față de cea de a
doua pârâtă acțiunea este neîntemeiată, întrucât aceasta a cumpărat imobilul
cu bună credință, înainte de promovarea primei cereri de revendicare și fără a
fi încunoștiințată în vreun fel de intenția fostului proprietar de a-și
redobândi bunul.
Împotriva
acestei hotărâri, reclamantul a declarat recursul de față, criticând-o ca
nelegală și netemeinică în condițiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ.,
întrucât greșit a fost admisă excepția autorității de lucru judecat față de
Consiliul General al Municipiului București iar vânzarea s-a efectuat de către
Întreprinderea de Administrare Locativă fără a avea o împuternicire expresă din
partea Primăriei Municipiului București. Se susține că numai prin încălcarea
art. 47 din Legea nr. 10/2001 s-a considerat că această lege este incidentă în
cauză și s-a făcut aplicarea art. 46 din lege.
În
sfârșit, se arată în motivarea recursului că prin denaturarea obiectului
acțiunii, instanța de apel s-a derogat de la obligația comparării titlurilor de
proprietate.
Recursul
nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:
Instanța
a admis corect excepția autorității lucrului judecat în ceea ce privește
acțiunea în revendicare îndreptată împotriva Consiliului General al
Municipiului București, având în vedere că între aceleași părți s-a purtat un
alt litigiu cu același obiect și cauză juridică. Astfel a fost pronunțată
sentința civilă nr.1478 din 24 septembrie 1999 a Tribunalului București,
secția a IV-a civilă, prin care s-a dispus obligarea Consiliului General al
Municipiului București de a-i lăsa reclamantului în deplină proprietate și
liniștită posesie imobilul situat în București, compus din 4 apartamente și
teren în suprafață de 769 mp.
În
cauza de față, reclamantul are aceeași solicitare, anume obligarea pârâtului de
a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie un apartament, parte din
imobilul ce a făcut obiectul primei judecăți, e drept cu utilizarea altor
termeni ca deplină și exclusivă proprietate și pașnică folosință și posesie,
ceea ce nu este de natură a schimba obiectul pricinii.
Cât
privește cauza juridică a celor două litigii, aceasta este numai aparent
diferită, pentru că temeiul admiterii acțiunii în revendicare față de pârâtul
în discuție nu poate fi anularea contractului de vânzare-cumpărare perfectat cu
una din chiriașele imobilului, ci tot preluarea abuzivă, cu nesocotirea legii
aplicabile, ceea ce s-a hotărât cu autoritate de lucru judecat în cadrul
primului proces. Și aceasta, pentru că anularea contractului de
vânzare-cumpărare implică restabilirea situației anterioare, ceea ce înseamnă
că bunul reintră în proprietatea statului și nu a proprietarului anterior.
În ceea
ce privește lipsa unei împuterniciri exprese din partea Primăriei Municipiului
București către S.C. A. S.A. care a perfectat actul în calitate de vânzător
este de observat că potrivit susținerii constante a reprezentantului primăriei,
un asemenea mandat scris există – o dovadă în acest sens o constituie și
faptul că mandantul nu a contestat niciodată împuternicirea dată organelor
administrative pentru efectuarea vânzărilor. Dar, oricum și în lipsa unui
mandat scris este operantă și ratificarea tacită, ce poate fi reținută temeinic
în speță, în raport de prevederile art. 154 alin. (2) C. proc. civ.
Și
motivele de recurs ce au în vedere aplicarea greșită în speță a prevederilor
art. 46 și art.47 din Legea nr. 10/2001 sunt neîntemeiate.
Este
adevărat că reclamantul și-a întemeiat acțiunea în principal pe cele hotărâte
prin sentința civilă nr. 1478 din 24 septembrie 1999 a Tribunalului București,
secția a IV-a civilă, la care s-a făcut referire. Se constată însă că actul de
vânzare-cumpărare a cărui ineficiență s-a cerut a se constata prin acțiunea de
față, a fost încheiat înainte de adoptarea hotărârii menționate și chiar de
introducerea acțiunii. În această situație sunt operante din plin prevederile
art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care statuează că sunt lovite de
nulitate absolută actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără
titlu valabil, cu excepția celor încheiate cu bună credință, fără să se facă
vreo distincție în ce privește buna-credință între subiecții participanți la
actul de înstrăinare.
Iată că
prin lege s-a creat un mijloc juridic de protecție a titlurilor dobânditorilor
unor astfel de imobile, dându-se eficiență principiului ocrotirii
bunei-credințe.
O
definiție a bunei credințe cu valoare de principiu este cuprinsă în art. 1898
C. civ. ca fiind credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul
avea toate însușirile cerute de lege, spre a-i putea transmite proprietatea.
Textul
următor prevede că buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade
asupra celui ce alege rea-credință.
În
speță nu s-au administrat dovezi care să înlăture buna credință, astfel că
instanța de apel a hotărât temeinic că cererea reclamantului vizând
ineficiența, nulitatea actului de vânzare-cumpărare nu poate fi admisă.
În
raport de acest obiect al cererii, nici critica vizând neoperarea cu procedura
comparării titlurilor, nu poate fi primită. De altfel, o asemenea procedură nu
are suport legal, este numai o creație a practicii judiciare care nu are
incidență în speță în raport de obiectul cererii, astfel cum este menționat în
acțiunea introductivă.
Așa
fiind, recursul de față urmează a fi respins ca nefondat, fiind legală și
temeinică decizia atacată.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul V.A.S. împotriva
deciziei nr. 25 din 22 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2003.