ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4236/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 648 din 19 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de V.A.S. împotriva Consiliului General al Municipiului București pentru autoritate de lucru judecat și ca nefondată față de pârâta J.A., având ca obiect obligarea celor chemați în judecată de a preda reclamantului în deplină și exclusivă proprietate, precum și în pașnică posesie și folosință imobilul situat în București. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere că reclamantul a mai inițiat un proces cu același obiect și cauză juridică împotriva Consiliului General al Municipiului București, ce a fost finalizat prin sentința civilă nr. 478/1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, astfel că fiind întrunită cerința triplei identități prev. de art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ., cererea nu putea fi admisă. Cu privire la acțiunea îndreptată împotriva pârâtei J.A., s-a apreciat caracterul nefondat ala acesteia, în condițiile în care reclamantul nu a probat existența vreunei cauze de nulitate în privința contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu aceasta. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 25 din 22 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. S-a reținut în esență că prima instanță a avut în vedere corect că față de primul pârât operează excepția autorității lucrului judecat, iar față de cea de a doua pârâtă acțiunea este neîntemeiată, întrucât aceasta a cumpărat imobilul cu bună credință, înainte de promovarea primei cereri de revendicare și fără a fi încunoștiințată în vreun fel de intenția fostului proprietar de a-și redobândi bunul.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat recursul de față, criticând-o ca nelegală și netemeinică în condițiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ., întrucât greșit a fost admisă excepția autorității de lucru judecat față de Consiliul General al Municipiului București iar vânzarea s-a efectuat de către Întreprinderea de Administrare Locativă fără a avea o împuternicire expresă din partea Primăriei Municipiului București. Se susține că numai prin încălcarea art. 47 din Legea nr. 10/2001 s-a considerat că această lege este incidentă în cauză și s-a făcut aplicarea art. 46 din lege. În sfârșit, se arată în motivarea recursului că prin denaturarea obiectului acțiunii, instanța de apel s-a derogat de la obligația comparării titlurilor de proprietate.

Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Instanța a admis corect excepția autorității lucrului judecat în ceea ce privește acțiunea în revendicare îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului București, având în vedere că între aceleași părți s-a purtat un alt litigiu cu același obiect și cauză juridică. Astfel a fost pronunțată sentința civilă nr.1478 din 24 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului București de a-i lăsa reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din 4 apartamente și teren în suprafață de 769 mp.

În cauza de față, reclamantul are aceeași solicitare, anume obligarea pârâtului de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie un apartament, parte din imobilul ce a făcut obiectul primei judecăți, e drept cu utilizarea altor termeni ca deplină și exclusivă proprietate și pașnică folosință și posesie, ceea ce nu este de natură a schimba obiectul pricinii. Cât privește cauza juridică a celor două litigii, aceasta este numai aparent diferită, pentru că temeiul admiterii acțiunii în revendicare față de pârâtul în discuție nu poate fi anularea contractului de vânzare-cumpărare perfectat cu una din chiriașele imobilului, ci tot preluarea abuzivă, cu nesocotirea legii aplicabile, ceea ce s-a hotărât cu autoritate de lucru judecat în cadrul primului proces.

Și aceasta, pentru că anularea contractului de vânzare-cumpărare implică restabilirea situației anterioare, ceea ce înseamnă că bunul reintră în proprietatea statului și nu a proprietarului anterior. În ceea ce privește lipsa unei împuterniciri exprese din partea Primăriei Municipiului București către S.C. A. S.A. care a perfectat actul în calitate de vânzător este de observat că potrivit susținerii constante a reprezentantului primăriei, un asemenea mandat scris există – o dovadă în acest sens o constituie și faptul că mandantul nu a contestat niciodată împuternicirea dată organelor administrative pentru efectuarea vânzărilor. Dar, oricum și în lipsa unui mandat scris este operantă și ratificarea tacită, ce poate fi reținută temeinic în speță, în raport de prevederile art. 154 alin. (2) C. proc.

civ. Și motivele de recurs ce au în vedere aplicarea greșită în speță a prevederilor art. 46 și art.47 din Legea nr. 10/2001 sunt neîntemeiate. Este adevărat că reclamantul și-a întemeiat acțiunea în principal pe cele hotărâte prin sentința civilă nr. 1478 din 24 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la care s-a făcut referire. Se constată însă că actul de vânzare-cumpărare a cărui ineficiență s-a cerut a se constata prin acțiunea de față, a fost încheiat înainte de adoptarea hotărârii menționate și chiar de introducerea acțiunii. În această situație sunt operante din plin prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care statuează că sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, cu excepția celor încheiate cu bună credință, fără să se facă vreo distincție în ce privește buna-credință între subiecții participanți la actul de înstrăinare.

Iată că prin lege s-a creat un mijloc juridic de protecție a titlurilor dobânditorilor unor astfel de imobile, dându-se eficiență principiului ocrotirii bunei-credințe. O definiție a bunei credințe cu valoare de principiu este cuprinsă în art. 1898 C. civ. ca fiind credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege, spre a-i putea transmite proprietatea. Textul următor prevede că buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege rea-credință. În speță nu s-au administrat dovezi care să înlăture buna credință, astfel că instanța de apel a hotărât temeinic că cererea reclamantului vizând ineficiența, nulitatea actului de vânzare-cumpărare nu poate fi admisă.

În raport de acest obiect al cererii, nici critica vizând neoperarea cu procedura comparării titlurilor, nu poate fi primită. De altfel, o asemenea procedură nu are suport legal, este numai o creație a practicii judiciare care nu are incidență în speță în raport de obiectul cererii, astfel cum este menționat în acțiunea introductivă. Așa fiind, recursul de față urmează a fi respins ca nefondat, fiind legală și temeinică decizia atacată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul V.A.S. împotriva deciziei nr. 25 din 22 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2003.