ÎCCJ, Decizia nr. 619/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea din data de 1 martie 2001, reclamanta Societatea Agricolă „F.” com. Sprâncenata a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză , în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a județului Olt, instanța de judecată să anuleze procesul verbal încheiat de organele de control ale pârâtei la data de 31 iulie 2000. Reclamanta a arătat că prin actul de control menționat a fost obligată la plata mai multor sume către bugetul de stat. Aceste sume nu sunt datorate, pentru următoarele motive: 1 - Suma de 126.930.731 lei reprezentând impozit pe profit și 291.731.497 lei cu titlu de majorări de întârziere nu sunt datorate, în raport de dispozițiile O.G.

nr. 40/1998, potrivit cărora valoarea produselor agricole predate membrilor societății agricole, neconstituind profit, nu este supusă impozitării. 2 - Suma de 105.172.230 lei reprezentând impozit pe dividende și 44.458.531 lei cu titlu de majorări, pentru aceleași considerente, nu are caracter de dividende supuse impozitării. 3 - Suma de 69.978.592 lei cu titlu de T.V.A. și 50.503.856 lei majorări, calculată la valoarea produselor valorificate prin intermediul asociației agricole, nu este datorată, deoarece privește operațiuni scutite de T.V.A., conform O.G. nr. 3/1992. Pentru a dovedi cele susținute, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu expertiză contabilă. Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 390 din 6 iunie 2001, a admis acțiunea și a anulat procesul verbal nr. 7583 din 31 iulie 2000 al Circumscripției Fiscale Drăgănești Olt.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta s-a constituit în societate agricolă în temeiul Legii nr. 36/1991. Or, potrivit art. 5 lit. a) din O.G. nr. 73/1999, veniturile din agricultură și silvicultură nu sunt supuse impozitării. Împotriva hotărârii primei instanțe, Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Olt a declarat recurs, invocând următoarele motive: - instanța de fond nu a reținut că organul administrativ cu atribuții de soluționare a contestației a respins contestația pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, fără a intra pe fondul acesteia; - hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, cu referire la dispozițiile O.G. nr. 26/1995 și O.G.

nr. 70/1994. Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1623 din 24 aprilie 2002, a admis recursul și a modificat hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că prima instanță a anulat în mod greșit procesul verbal de control financiar, deși nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 105/1997 pentru sesizarea sa în vederea soluționării în fond a cauzei. Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Astfel, în mod greșit instanța de recurs nu a avut în vedere faptul că societățile agricole nu au același regim cu cel stabilit prin lege pentru societățile comerciale. Cum societatea agricolă nu are caracter comercial, veniturile obținute din cultivarea în comun a terenurilor nu au caracter de masă a profitului impozabil. Totodată, neplătind dividende membrilor asociației, societatea agricolă nu datorează impozit pe dividende. În același timp, instanța de recurs nu a avut în vedere dispozițiile O.G. nr. 3/1992, potrivit cărora produsele agricole predate persoanelor fizice nu reprezintă transfer de proprietate și, în consecință, nu sunt supuse T.V.A. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii primei instanțe.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din procesul verbal încheiat de organul fiscal local la data de 31 iulie 2000, în urma verificării activității financiare, sub aspectul achitării obligațiilor bugetare, aferente perioadei 1 ianuarie 1995 - 31 decembrie 1999, cu referire la impozitul pe profit, impozitul pe dividende și impozitul pe salarii și aferente perioadei 1 februarie 1997 – 31 decembrie 1999, cu referire la T.V.A., a rezultat că, urmare a înregistrărilor contabile eronate, reclamanta Societatea Agricolă „F. " nu a stabilit corect și nu a achitat la timp sumele de 126.930.731 lei impozit pe profit, 69.978.592 lei reprezentând T.V.A. și 44.458.531 lei cu titlu de impozit pe dividende.

În consecință, organul fiscal a dispus înregistrarea sumelor menționate, precum și a majorărilor de întârziere calculate la zi, în aceeași dată și plata acestora la bugetul de stat. Reclamanta a contestat obligația de plată astfel stabilită, susținând, în esență, lipsa temeiului legal. Prin art. 4 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură s-a stabilit că „în cazul în care proprietarii terenurilor agricole nu doresc să le exploateze individual și nici în una din formele prevăzute la art. 2 și 3, ei se pot constitui în societăți agricole, cu personalitate juridică, în condițiile prevăzute în titlul II al prezentei legi”.

Potrivit art. 5 alin. (1) din același act normativ „societatea agricolă este o societate de tip privat, cu capital variabil și un număr nelimitat și variabil de asociați, având ca scop exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor și altor mijloace aduse în societate, precum și realizarea de investiții de interes agricol”. Totodată, prin alin. (2) al aceluiași articol s-a stabilit că „societatea agricolă nu are caracter comercial”. Din economia dispozițiilor legale menționate rezultă că societățile agricole nu au același regim juridic ca și societățile comerciale și că veniturile realizate din exploatarea în comun a terenurilor, de către membrii asociați, nu sunt proprietatea societății agricole ci a membrilor acesteia și care, de regulă, se atribuie în natură acestora.

Ca atare, produsele agricole repartizate membrilor asociați nu au regim fiscal de masă impozabilă, nu constituie profit, așa încât asupra valorii acestora nu se datorează nici impozit pe profit și nici impozit pe dividende. Din procesul verbal de constatare încheiat de organul fiscal local rezultă că profitul supus impozitării a fost greși stabilit de societatea agricolă ca urmare a „neînregistrării în contul de venituri a producției repartizate membrilor societății ” . Așadar, pentru a stabili obligații de plată în sarcina societății agricole, cu referire la impozitul pe profit și impozitul pe dividende, organul de control a dispus în sensul arătat, cu neobservarea regimului fiscal aplicabil acestor venituri, stabilit prin Legea nr. 36/1991, așa cum de altfel în mod corect a reținut instanța de fond referindu-se la dispozițiile art. 5 lit. n) din O.G.

nr. 73/1999. În consecință, recursul în anulare apare ca fiind fondat sub aspectul acestor critici . Prin același proces verbal de control, în sarcina societății agricole reclamante a fost stabilită și de obligația de plată a T.V.A. Admițând acțiunea societății agricole menționate, prima instanță a exonerat reclamanta și de obligația de plată a sumei cu titlu de T.V.A. Or, este adevărat că potrivit art. 1 din O.G. nr. 3/1992 privind T.V.A, în vigoare la data controlului, T.V.A. este un impozit indirect „care se stabilește asupra operațiunilor privind transferul bunurilor, precum și a celor privind prestările de servicii”. Totodată, potrivit art. 6 pct. A lit. e) din același act normativ sunt scutite de T.V.A.

livrările de bunuri și prestările de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată, efectuate în țară de „gospodăriile agricole individuale și asociațiile de tip privat ale acestora ” . Însă, potrivit art. 7 din ordonanța menționată „agenții economici, precum și unitățile economice din cadrul altor persoane juridice care efectuează operațiuni scutite de T.V.A. pot opta pentru plata acestei taxe, pentru întreaga activitate sau numai pentru o parte a acesteia. Aprobarea se dă de către Ministerul Finanțelor prin organele sale fiscale și se referă la ansamblul normelor privind T.V.A., iar aplicarea se face începând cu luna următoare datei aprobării”. Pe de altă parte, prin Anexa 1, art. 2 pct. 1 din decizia nr. 9 din 23 iulie 1997 a Ministerului Finanțelor Publice, cu privire la aprobarea soluțiilor referitoare la aplicarea prevederilor O.G.

nr. 3/1992 privind T.V.A., republicată, cu modificările ulterioare, după ce se arată că „produsele predate cultivatorilor scutiți de T.V.A. în temeiul art. 6 lit. a) și e) din ordonanță, sub formă de zahăr, ulei, țuică, vin, făină, mălai etc., nu reprezintă transfer al dreptului de proprietate și nu se supun T.V.A.”, s-a stabilit că „produsele reținute de societățile prelucrătoare pentru prestările de servicii executate se supun T.V.A. la livrarea acestora ca atare sau sub formă prelucrată, în condițiile prevăzute de art. 10, 11 și 12 din ordonanță”. Din dispozițiile legale menționate rezultă că faptul generator și exigibilitatea T.V.A. poate consta fie din operațiuni supuse T.V.A., fie din înregistrarea societății agricole ca plătitor de T.V.A.

Or, din procesul verbal de constatare nu rezultă sursa obligației bugetare de plată a T.V.A. și baza de impozitare, iar instanța de fond nu a examinat sub aceste aspecte obligația de plată a T.V.A. stabilită de organul fiscal în sarcina societății agricole reclamante. În consecință, potrivit dispozițiilor art. 313 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 725 alin. (2) și art. 2 pct. 1 lit. c) din același cod raportat la art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2001, urmează a se trimite dosarul cauzei instanței de fond competente în vederea rejudecării cauzei numai cu privire la obligația de plată a T.V.A. stabilită în sarcina reclamantei. În fond, după casare urmează a se administra probe pentru a se stabili dacă reclamanta are calitatea de plătitor de T.V.A.

prin efectul înregistrării ca plătitor de T.V.A. sau ca urmare a efectuării de operațiuni supuse T.V.A. În raport de faptul generator și constatarea calității reclamantei de plătitor de T.V.A., se va determina întinderea obligației de plată funcție de masa impozabilă. Din examinarea hotărârii atacate a rezultat că admiterea recursului declarat de pârât și, pe fond, respingerea acțiunii societății agricole menționate are ca temei neîndeplinirea de către reclamantă a procedurii stabilite prin Legea nr. 105/1992. Or, este adevărat că prin lege specială a fost instituită o jurisdicție pentru actele emise de organele controlului financiar de stat și că existența unei asemenea jurisdicții obligă persoana interesată să se adreseze, anterior sesizării instanței de judecată, autorității publice competente, învestită cu atribuții jurisdicționale.

În raport de normele legale în vigoare la data sesizării instanței de judecată, aceasta putea trece la verificarea legalității și temeiniciei actului administrativ, exclusiv după parcurgerea procedurii prevăzute de lege și nu putea soluționa cauza pe fond în lipsa unui act care să se fi dat la sfârșitul procedurii. Dacă, în raport de data sesizării, nerealizarea procedurii administrativ jurisdicționale, afecta însuși exercițiul dreptului la acțiune și admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ, în cauză acest aspect urmează a fi nuanțat și a se constata că, în mod legal, prima instanță a procedat la soluționarea acțiunii reclamantei căreia, nelegal, i-a fost anulată contestația ca netimbrată.

Totodată, în raport de caracterul facultativ al jurisdicțiilor speciale administrative, stabilit prin art. 21 alin. (4) din Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curții Constituționale, dosarul ar putea fi trimis organului fiscal competent de către prima instanță numai în condițiile în care reclamanta ar solicita examinarea pe fond și corecta soluționare a contestației de către organul administrativ desemnat de lege. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa în tot hotărârea atacată, precum și hotărârea primei instanțe, numai cu privire la exonerarea reclamantei de obligația de plată a sumei de 41.529.000 lei, reprezentând T.V.A.

și va trimite dosarul Tribunalului Olt, în vederea rejudecării cu privire la acest capăt de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează decizia nr. 1623 din 24 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ și sentința nr. 399 din 6 iunie 2001 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ. Trimite dosarul Tribunalului Olt în vederea rejudecării cauzei. Pronunțată astăzi 8 decembrie 2003, în ședință publică.