ÎCCJ, Decizia nr. 619/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 619/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea din data de 1 martie

2001, reclamanta Societatea Agricolă „F.” com. Sprâncenata a solicitat ca prin

hotărârea ce se va pronunța în cauză , în contradictoriu cu Direcția Generală a

Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a județului Olt, instanța

de judecată să anuleze procesul verbal încheiat de organele de control ale

pârâtei la data de 31 iulie 2000.

Reclamanta a arătat că prin actul de

control menționat a fost obligată la plata mai multor sume către bugetul de

stat.

Aceste sume nu sunt datorate, pentru

următoarele motive:

1 - Suma de 126.930.731 lei

reprezentând impozit pe profit și 291.731.497 lei cu titlu de majorări de

întârziere nu sunt datorate, în raport de dispozițiile O.G. nr. 40/1998,

potrivit cărora valoarea produselor agricole predate membrilor societății

agricole, neconstituind profit, nu este supusă impozitării.

2 - Suma de 105.172.230 lei

reprezentând impozit pe dividende și 44.458.531 lei cu titlu de majorări,

pentru aceleași considerente, nu are caracter de dividende supuse impozitării.

3 - Suma de 69.978.592 lei cu titlu

de T.V.A. și 50.503.856 lei majorări, calculată la valoarea produselor

valorificate prin intermediul asociației agricole, nu este datorată, deoarece

privește operațiuni scutite de T.V.A., conform O.G. nr. 3/1992.

Pentru a dovedi cele susținute,

reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu expertiză contabilă.

Curtea de Apel Craiova, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 390 din 6 iunie 2001, a admis

acțiunea și a anulat procesul verbal nr. 7583 din 31 iulie 2000 al

Circumscripției Fiscale Drăgănești Olt.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanta s-a constituit în societate agricolă în temeiul

Legii nr. 36/1991.

Or, potrivit art. 5 lit. a) din O.G.

nr. 73/1999, veniturile din agricultură și silvicultură nu sunt supuse

impozitării.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Olt a

declarat recurs, invocând următoarele motive:

- instanța de fond nu a reținut că organul

administrativ cu atribuții de soluționare a contestației a respins contestația

pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, fără a intra pe fondul acesteia;

- hotărârea este dată cu aplicarea

greșită a legii, cu referire la dispozițiile O.G. nr. 26/1995 și O.G. nr.

70/1994.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 1623 din 24 aprilie 2002, a admis

recursul și a modificat hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că prima instanță a anulat în mod greșit procesul

verbal de control financiar, deși nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 9 din Legea nr. 105/1997 pentru sesizarea sa în vederea soluționării în

fond a cauzei.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârea criticată

a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

Astfel, în mod greșit instanța de

recurs nu a avut în vedere faptul că societățile agricole nu au același regim

cu cel stabilit prin lege pentru societățile comerciale.

Cum societatea agricolă nu are

caracter comercial, veniturile obținute din cultivarea în comun a terenurilor

nu au caracter de masă a profitului impozabil.

Totodată, neplătind dividende

membrilor asociației, societatea agricolă nu datorează impozit pe dividende.

În același timp, instanța de recurs

nu a avut în vedere dispozițiile O.G. nr. 3/1992, potrivit cărora produsele

agricole predate persoanelor fizice nu reprezintă transfer de proprietate și,

în consecință, nu sunt supuse T.V.A.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate și

menținerea hotărârii primei instanțe.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din procesul verbal încheiat de

organul fiscal local la data de 31 iulie 2000, în urma verificării activității

financiare, sub aspectul achitării obligațiilor bugetare, aferente perioadei 1

ianuarie 1995 - 31 decembrie 1999, cu referire la impozitul pe profit,

impozitul pe dividende și impozitul pe salarii și aferente perioadei 1

februarie 1997 – 31 decembrie 1999, cu referire la T.V.A., a rezultat că,

urmare a înregistrărilor contabile eronate, reclamanta Societatea Agricolă „F.

"

nu a stabilit corect și nu a

achitat la timp sumele de 126.930.731 lei impozit pe profit, 69.978.592 lei

reprezentând T.V.A. și 44.458.531 lei cu titlu de impozit pe dividende. În

consecință, organul fiscal a dispus înregistrarea sumelor menționate, precum și

a majorărilor de întârziere calculate la zi, în aceeași dată și plata acestora

la bugetul de stat.

Reclamanta a contestat obligația de

plată astfel stabilită, susținând, în esență, lipsa temeiului legal.

Prin art. 4 din Legea nr. 36/1991

privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură s-a

stabilit că „în cazul în care proprietarii terenurilor agricole nu doresc să le

exploateze individual și nici în una din formele prevăzute la art. 2 și 3, ei

se pot constitui în societăți agricole, cu personalitate juridică, în

condițiile prevăzute în titlul II al prezentei legi”.

Potrivit art. 5 alin. (1) din

același act normativ „societatea agricolă este o societate de tip privat, cu

capital variabil și un număr nelimitat și variabil de asociați, având ca scop

exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor și altor mijloace

aduse în societate, precum și realizarea de investiții de interes agricol”.

Totodată, prin alin. (2) al

aceluiași articol s-a stabilit că „societatea agricolă nu are caracter

comercial”.

Din economia dispozițiilor legale

menționate rezultă că societățile agricole nu au același regim juridic ca și

societățile comerciale și că veniturile realizate din exploatarea în comun a

terenurilor, de către membrii asociați, nu sunt proprietatea societății

agricole ci a membrilor acesteia și care, de regulă, se atribuie în natură

acestora.

Ca atare, produsele agricole

repartizate membrilor asociați nu au regim fiscal de masă impozabilă, nu

constituie profit, așa încât asupra valorii acestora nu se datorează nici

impozit pe profit și nici impozit pe dividende.

Din procesul verbal de constatare

încheiat de organul fiscal local rezultă că profitul supus impozitării a fost

greși stabilit de societatea agricolă ca urmare a „neînregistrării în contul de

venituri a producției repartizate membrilor societății

”

.

Așadar, pentru a stabili obligații

de plată în sarcina societății agricole, cu referire la impozitul pe profit și

impozitul pe dividende, organul de control a dispus în sensul arătat, cu

neobservarea regimului fiscal aplicabil acestor venituri, stabilit prin Legea

nr. 36/1991, așa cum de altfel în mod corect a reținut instanța de fond

referindu-se la dispozițiile art. 5 lit. n) din O.G. nr. 73/1999.

În consecință, recursul în anulare

apare ca fiind fondat sub aspectul acestor critici .

Prin același proces verbal de control,

în sarcina societății agricole reclamante a fost stabilită și de obligația de

plată a T.V.A.

Admițând acțiunea societății

agricole menționate, prima instanță a exonerat reclamanta și de obligația de

plată a sumei cu titlu de T.V.A.

Or, este adevărat că potrivit art. 1

din O.G. nr. 3/1992 privind T.V.A, în vigoare la data controlului, T.V.A. este

un impozit indirect „care se stabilește asupra operațiunilor privind transferul

bunurilor, precum și a celor privind prestările de servicii”.

Totodată, potrivit art. 6 pct. A

lit. e) din același act normativ sunt scutite de T.V.A. livrările de bunuri și

prestările de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată,

efectuate în țară de „gospodăriile agricole individuale și asociațiile de tip

privat ale acestora

”

.

Însă, potrivit art. 7 din ordonanța

menționată „agenții economici, precum și unitățile economice din cadrul altor

persoane juridice care efectuează operațiuni scutite de T.V.A. pot opta pentru

plata acestei taxe, pentru întreaga activitate sau numai pentru o parte a

acesteia. Aprobarea se dă de către Ministerul Finanțelor prin organele sale

fiscale și se referă la ansamblul normelor privind T.V.A., iar aplicarea se

face începând cu luna următoare datei aprobării”.

Pe de altă parte, prin Anexa 1, art.

2 pct. 1 din decizia nr. 9 din 23 iulie 1997 a Ministerului Finanțelor Publice,

cu privire la aprobarea soluțiilor referitoare la aplicarea prevederilor O.G.

nr. 3/1992 privind T.V.A., republicată, cu modificările ulterioare, după ce se

arată că „produsele predate cultivatorilor scutiți de T.V.A. în temeiul art. 6

lit. a) și e) din ordonanță, sub formă de zahăr, ulei, țuică, vin, făină, mălai

etc., nu reprezintă transfer al dreptului de proprietate și nu se supun

T.V.A.”, s-a stabilit că „produsele reținute de societățile prelucrătoare

pentru prestările de servicii executate se supun T.V.A. la livrarea acestora ca

atare sau sub formă prelucrată, în condițiile prevăzute de art. 10, 11 și 12

din ordonanță”.

Din dispozițiile legale menționate

rezultă că faptul generator și exigibilitatea T.V.A. poate consta fie din

operațiuni supuse T.V.A., fie din înregistrarea societății agricole ca plătitor

de T.V.A.

Or, din procesul verbal de

constatare nu rezultă sursa obligației bugetare de plată a T.V.A. și baza de impozitare,

iar instanța de fond nu a examinat sub aceste aspecte obligația de plată a

T.V.A. stabilită de organul fiscal în sarcina societății agricole reclamante.

În consecință, potrivit

dispozițiilor art. 313 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 725

alin. (2) și art. 2 pct. 1 lit. c) din același cod raportat la art. 5 alin. (1)

din O.U.G. nr. 13/2001, urmează a se trimite dosarul cauzei instanței de fond

competente în vederea rejudecării cauzei numai cu privire la obligația de plată

a T.V.A. stabilită în sarcina reclamantei. În fond, după casare urmează a se

administra probe pentru a se stabili dacă reclamanta are calitatea de plătitor

de T.V.A. prin efectul înregistrării ca plătitor de T.V.A. sau ca urmare a

efectuării de operațiuni supuse T.V.A. În raport de faptul generator și

constatarea calității reclamantei de plătitor de T.V.A., se va determina

întinderea obligației de plată funcție de masa impozabilă.

Din examinarea hotărârii atacate a

rezultat că admiterea recursului declarat de pârât și, pe fond, respingerea

acțiunii societății agricole menționate are ca temei neîndeplinirea de către

reclamantă a procedurii stabilite prin Legea nr. 105/1992.

Or, este adevărat că prin lege

specială a fost instituită o jurisdicție pentru actele emise de organele

controlului financiar de stat și că existența unei asemenea jurisdicții obligă

persoana interesată să se adreseze, anterior sesizării instanței de judecată,

autorității publice competente, învestită cu atribuții jurisdicționale. În

raport de normele legale în vigoare la data sesizării instanței de judecată,

aceasta putea trece la verificarea legalității și temeiniciei actului

administrativ, exclusiv după parcurgerea procedurii prevăzute de lege și nu

putea soluționa cauza pe fond în lipsa unui act care să se fi dat la sfârșitul

procedurii.

Dacă, în raport de data sesizării,

nerealizarea procedurii administrativ jurisdicționale, afecta însuși exercițiul

dreptului la acțiune și admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ,

în cauză acest aspect urmează a fi nuanțat și a se constata că, în mod legal,

prima instanță a procedat la soluționarea acțiunii reclamantei căreia, nelegal,

i-a fost anulată contestația ca netimbrată. Totodată, în raport de caracterul

facultativ al jurisdicțiilor speciale administrative, stabilit prin art. 21

alin. (4) din Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată

prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea

nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curții Constituționale, dosarul ar putea fi

trimis organului fiscal competent de către prima instanță numai în condițiile

în care reclamanta ar solicita examinarea pe fond și corecta soluționare a

contestației de către organul administrativ desemnat de lege.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa în tot hotărârea

atacată, precum și hotărârea primei instanțe, numai cu privire la exonerarea

reclamantei de obligația de plată a sumei de 41.529.000 lei, reprezentând

T.V.A. și va trimite dosarul Tribunalului Olt, în vederea rejudecării cu

privire la acest capăt de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 1623 din 24

aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ și sentința nr. 399 din 6 iunie 2001 a Curții

de Apel Craiova, secția de contencios administrativ.

Trimite dosarul Tribunalului Olt în

vederea rejudecării cauzei.

Pronunțată astăzi 8 decembrie 2003,

în ședință publică.