ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3737/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 641 din 12

iulie 2000 a Tribunalului Alba, învestit prin strămutare, a fost admisă în

parte acțiunea formulată de M.E., P.A., M.C., și V.C. în contradictoriu cu

Consiliul Local Brașov, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 și P.O.Z.,

constatându-se că după defunctul P.F. a rămas ca unică moștenitoare P.R., ai

cărei moștenitori cu drepturi egale sunt M.A.I., V.C., M.I. și M.H. S-a

constatat apoi că pârâta P.O.Z. este străină de moștenirea rămasă la decesul

lui P.F. și P.R. Totodată s-a constatat că unicul moștenitor al defuncților M.I.

și M.H este defunctul M.A.I.

Ca urmare s-a constatat nulitatea

parțială a hotărârii nr. 288/1997 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr.

112/1995, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri în favoarea pârâtei P.O.Z.,

care așa cum s-a arătat nu are calitatea de moștenitor. Cererea privind

constatarea trecerii în proprietatea statului fără titlu a cotei de 3/6 din

imobilul în litigiu înscris în CF 15517 Brașov cu nr.top. 6547/1/4 și 6547/2/12

ce a aparținut autorului reclamanților, precum și rectificarea în consecință a

cărții funciare, a fost respinsă ca nefondată, reținându-se că preluarea

imobilului s-a efectuat cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950,

dovedindu-se că proprietarul se încadra în prevederile art. 1 din decretul

menționat.

A fost admisă cererea de intervenție

formulată de M.I. precum și cererile de intervenție formulate în interesul

pârâtului Municipiul Brașov reprezentat legal prin Primar de către

intervenienții F.M., C.V., I.A., C. G., M.P., U.C. și F.A., toți fiind

proprietari, cumpărători de bună-credință a locuințelor cumpărate în calitate

de chiriași, cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995.

Toate apelurile declarate de părți

împotriva acestei sentințe, au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 105

din 27 aprilie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Cu privire la acțiunea principală,

instanța de apel a reținut de asemenea că preluarea imobilului aparținând R.P. s-a

făcut cu titlu, în temeiul art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 92/1950 întrucât

proprietara era casnică și deci nu se încadra între cazurile de excepție

prevăzute de art. 2 din același act normativ și că cel în cauză nu a locuit

niciodată în imobilul în litigiu, ce a fost  permanent închiriat.

S-a avut în vedere și că faptul că

soțul neproprietar avea la data naționalizării statutul de funcționar, nu

conduce la o altă concluzie, întrucât art. 5 din Decretul nr. 92/1950 se referă

la extinderea efectelor aplicării decretului și asupra soțului, ce nu

întrunește cerințele art. 1 din decret, dacă soțul supraviețuitor întrunește

aceste condiții și nu invers.

Restabilirea situației anterioare de

carte funciară nu s-a putut dispune, chiar în ipoteza preluării imobilului fără

titlu, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

întrucât actele de vânzare-cumpărare ale intervenienților au fost încheiate cu

bună-credință.

Împotriva acestei soluții au

declarat recurs reclamanții, în condițiile art. 304 pct. 6, 9 și 10 C. proc.

civ. susținând că în mod greșit ambele instanțe au reținut că imobilul în

litigiu, respectiv cota de ½ aparținând autoarei reclamanților a fost

preluat cu titlu nesocotind prevederile art. II și V din Decretul  nr. 92/1950.

Este criticată hotărârea dată în

apel și pentru că instanța a analizat buna-credință a cumpărătorilor, fără a fi

investită în acest sens, precum și pentru greșita aplicare a prevederilor art.

46 și art. 47 din Legea nr. 10/2001. Și deși se susține că nu au fost

administrate probe în acest sens, se fac unele aprecieri asupra probelor,

arătându-se că cererea de restituire în natură a imobilului a fost înregistrată

în termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Recursul nu este întemeiat, urmând a

fi respins în raport de cele ce urmează.

Probele administrate în cauză atestă

fără echivoc că imobilul situat în Brașov, din care cota de 3/6 formează

obiectul litigiului de față a fost trecut în proprietatea statului prin

naționalizare figurând la poziția 389 în Anexa la Decretul nr. 92/1950 pe

numele de R.P. Este necontestat că aceasta era casnică la data naționalizării,

astfel că în mod corect a reținut instanța de apel, ca și instanța de fond de

altfel, că nu sunt incidente în speță prevederile de excepție prevăzute în art.

II din Decretul nr. 92/1950 care indică limitativ anumite categorii de

persoane, ale căror imobile „nu intră în prevederile decretului de față și nu

se naționalizează”.

Încadrarea autoarei reclamanților,

la succesiunea căreia au venit pe cale testamentară, în prevederile de excepție

menționate, nu se poate face nici în raport de prevederile art. V din Decretul

nr. 92/1950, căruia instanța de apel i-a dat o corectă interpretare. Pe de altă

parte nici situația de fapt a speței nu confirmă teza reclamanților, pentru că P.F.

a devenit funcționar numai după naționalizare, conform adeverinței nr. 2611/9

aprilie 1997 eliberată de RENEL Brașov, anterior fiind fără ocupație (conform

actului notarial nr. 538/1938).

În plus instanța de apel a reținut

corect și că naționalizarea imobilului situat la adresa menționată, respectiv a

cotei indivize aparținând autoarei reclamanților s-a făcut în condițiile legii

și pentru că imobilul cu câteva apartamente a fost închiriat permanent, nu a

fost ocupat niciodată de proprietari care aveau mai multe imobile numai în

Brașov.

În aceste condiții se constata că

este în afara criticii soluția de respingere a cererii în revendicare precum și

a cererii subsecvente de modificare a cărții funciare.

Și motivele de recurs, ce vizează

greșita apreciere a valabilității contractelor de închiriere încheiate de

intervenienți cu organele abilitate ale statului nu sunt de primit.

De observat că ambele instanțe care

s-au pronunțat în cauză au analizat temeinic probele, dovezi ample cu

înscrisuri invocate de părți, astfel că nu se poate reține că soluția recurată

ar surprinde pe reclamanți și prin neadministrarea probelor în raport de care

să se poată reține buna sau reaua credință a cumpărătorilor.

Dar soluția adoptată cu privire la

principala cerere anume respingerea cererii în revendicare ca urmare a

constatării că imobilul sau parte din el în litigiu a fost trecut cu titlu în

proprietatea statului, conduce din plin la aplicarea în totul a prevederilor

Legii nr. 112/1995.

Și cum cele referitoare la

posibilitateea anumitor categorii de chiriași de a cumpăra apartamentele

ocupate  în  această calitate, respectiv art. 9 și urm. din Legea nr. 112/1995

au fost respectate în cauză, rezultă că este legală și temeinică soluția

confirmată de instanța de apel de admitere a cererilor de intervenție promovate

în interesul uneia din părți, respectiv pârâtul – Municipiul Brașov,

reprezentat legal prin Primar. S-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.

49 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia intervenția este în interesul uneia

din părți când sprijină numai apărarea acesteia.

Ori, pârâtul s-a apărat în principal

în acțiunea în revendicare îndreptată împotriva sa, invocând tocmai

buna-credință a dobânditorilor.

În acest sens intervenienții au

sprijinit apărarea pârâtului, cu dovezi în raport de care rezultă cu evidență

că prezumția legală nu a fost răsturnată, că nici o probă administrată nu poate

contura în vreun fel reaua-credință a cumpărătorilor.

Prin urmare, în mod corect a fost

admisă cererea de intervenție, ca o consecință a respingerii acțiunii în

revendicare, în subsidiar avându-se în vedere și buna-credință a

cumpărătorilor.

Față de cele arătate, recursul de

față este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți urmează a fi obligați să plătească intervenienților  suma

de 8.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în această fază a

procesulu i, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții M.E., M.C., P.A. și V.C. împotriva deciziei nr. 105 A

din 27 aprilie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Obligă recurenții-reclamanți la

8.000.000 lei cheltuieli de judecată către intervenienții C.G., C.V., I.A. și M.P.,

prin moștenitorii săi.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  30 septembrie 2003.