ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2442/2003

La 1 aprilie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 1 aprilie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 14 aprilie 2003, la 16 aprilie 2003 și la 22 aprilie 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 19 ianuarie 1996 la Tribunalul București secția comercială reclamanta S.C.”I. E.” S.A. București a solicitat obligarea pârâtelor S.C.”U.M.” S.A. Ploiești, S.C.”F.” S.A. București și S.C.”U.” S.A.

Târgoviște la plata sumelor de: 158.667 S.frs; 1521 USD sau echivalentul în lei la data plății; 3.687.658 lei - daune cu dobânzile aferente reprezentând cheltuielile de judecată: onorarii avocat, transport, cazare, diurne ocazionate de procesul cu firma „S” din Algeria căreia Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerț din Paris i-a admis în parte acțiunea prin sentința din 27 septembrie 1994 precum și la penalități conform Legii nr.76/1992 în cuantum de 0,15 %. În esență, reclamanta motivează că, în calitate de comisionară a reprezentat la extern comitentele pârâtei – furnizoare a echipamentelor petroliere firmei algeriene „S.” prin două contracte de vânzare - cumpărare, precum și în procesul pe care cumpărătoarea l-a declanșat la Curtea de Arbitraj din Paris.

Dreptul comisionarei la repararea prejudiciului suferit urmare acestui litigiu s-a născut odată cu pronunțarea sentinței menționate. Comitentele pârâte, susține reclamanta, nu au asigurat mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a mandatului iar din 1986 când firma Sonatrach a introdus acțiunea la Tribunalul Arbitral le-a creditat pe pârâtele comitente cu sumele necesare fără a avea o obligație legală în acest sens. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.385, 386 și 405 alin.2 cod comercial. La 17 noiembrie 1997 Tribunalul București ,secția comercială, prin sentința nr.4242 a respins acțiunea reclamantei ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, reținând lipsa relațiilor comerciale dintre reclamantă și pârâtă, mandatul nefiind dovedit.

Curtea de Apel București Secția comercială prin decizia nr.355 din 4 martie 1998 a anulat ca netimbrat apelul promovat de reclamanta S.C.”I. E.” S.A. Prin decizia nr.4421 din 3 decembrie 1998 Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea Curții de Apel și a trimis cauza la aceeași instanță pentru judecarea pe fond a apelului reținând necitarea apelantei cu mențiunea timbrării. Rejudecând cauza Curtea de Apel București – secția comercială, prin decizia nr.1695 din 30 iunie 1999 a respins apelul declarat confirmând soluția și motivarea instanței de fond. Recursul promovat de reclamantă împotriva deciziei Curții de Apel a fost admis de Curtea Supremă de Justiție care prin decizia nr.1237 din 7 martie 2000 a casat hotărârea atacată, a admis apelul aceleiași părți și a trimis cauza la tribunalul a cărui sentință a desființat-o.

Instanța de recurs a reținut că între părți s-au derulat operațiuni comerciale de comision și drept urmare pârâtele au calitate procesuală pasivă, între reclamanta în calitate de comisionar și pârâte – comitente aplicându-se regulile mandatului. În al doilea ciclu procesual în fața instanței de fond, la data de 6 iunie 2000 reclamanta și-a precizat acțiunea solicitând obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 1.975.740.042 lei reprezentând pretențiile în valută cu plata în lei la data de 31 mai 2000, dobânzi aferente acestor sume calculate la data de 19 ianuarie 1996 până la data plății, cheltuieli de judecată.

La data de 27 iunie 2000 reclamanta își restrânge acțiunea precizând că pentru capătul de cerere referitor la plata dobânzilor aferente sumelor datorate va formula acțiune separată, renunțând expres la acesta în data de 5 septembrie 2000. Prin cerere separată, înregistrată la 24 mai 2000 la același tribunal, reclamanta a solicitat obligarea acelorași pârâte și la plata sumei de 40.000 fr.f. reprezentând un sold onorariu avocat francez plătit la 20 august 1997. Instanța de fond a dispus conexarea celor două pricini conform art.164 cod procedură civilă. O nouă precizare a acțiunii (fila 68 dosar fond) în detaliu se prezintă astfel: I. 198.666,95 S.frs din care: a) 172.000 fr.f.

onorariu avocat Fr.Perret plătiți după cum urmează: 12.500 – O.P.tlx/21 august 1989; 3.000 S.frs -tlx/9 octombrie 1989; 10.000 S.frs tlx/25 mai 1990; 30.000 S.frs -tlx/11 iunie 1992; 6.500 sfrs – tlx/28 aprilie 1993; 70.000 Sfrs – tlx/25 noiembrie 1994; 40.000 Sfrs – O.P./20 august 1997. b) – 26.666,95 sfrs cheltuieli cazare și diurnă cu obligații în Elveția conform tabelului desfășurărilor; II. 1.521 $ - cheltuieli transport delegați, decont din 17 noiembrie 1994; III – 3.687.658 lei reprezentând cheltuieli transport plătiți în lei din care 600.000 lei reprezentând onorariu avocat român. Sumele solicitate au fost confirmate prin raportul de expertiză întocmit de expert A. N., care actualizate la data de 1 noiembrie 2000 reprezintă 3.285.153.326 lei, cuantum la care reclamanta și-a majorat pretențiile.

Prin sentința nr.1550 din 27 februarie 2001, Tribunalul București secția comercială a respins excepția lipsei calității procesuale pasive; a admis cererea principală și conexă, obligând pârâtele la plata sumei de 3.285.153.326 lei, contravaloare cheltuieli efectuate pentru judecarea cauzei ce a fost soluționată prin sentința din 27 septembrie 1994 de Camera de Comerț din Paris în contradictor cu firma „S.” din Algeria. Pârâtele au fost obligate și la 239.312.871 lei cheltuieli de judecată. Instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de cele trei pârâte deoarece, conform art.7 din Decretul nr.167/1958 s-a reținut că dreptul la acțiune pentru sumele constând în cheltuielile efectuate de reclamantă cu prilejul procesului desfășurat la Paris s-a născut la 27 septembrie 1994 – data pronunțării sentinței arbitrale și în raport de care cererea introdusă la 19 ianuarie 1996 a fost promovată înlăuntrul termenului de 3 ani.

Pentru cheltuielile cuprinse în cererea conexă, respectiv onorariul pentru avocatul francez se motivează că dreptul la acțiune s-a născut la data plății lor: 20 august 1997 și deci respectiva cerere înregistrată la 24 mai 2000 s-a introdus în cadrul termenului de 3 ani. S-au respins și excepțiile inadmisibilității cererii reclamantei ca urmare a neexecutării sentinței arbitrale deoarece pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe contractul de comision conform art.375 alin.3 cod comercial precum și excepția lipsei calității procesuale pasive față de faptul că dezlegarea în drept asupra acestei probleme dată prin decizia Curții Supreme de Justiție nr.1237/7 martie 2000 este obligatorie, conform art.315 alin.1 cod procedură civilă, pentru instanța fondului.

Pe fond cererile s-au apreciat a fi neîntemeiate deoarece: 1. dezlegarea în drept dată de instanța supremă, obligatorie pentru instanța de fond este în sensul că între părți s-au derulat operațiuni comerciale de comision; 2. reclamanta, în exercitarea mandatului său și-a îndeplinit obligația și a contractat pe seama pârâtelor – comitente însă în numele său cu privire la cele 12 instalații de foraj; 3. sumele solicitate de reclamantă reprezintă cheltuieli făcute de comisionar cu îndeplinirea însărcinării primite conform art.405 cod comercial, dispozițiile relative la comision se completează cu dispozițiile care reglementează mandatul comercial iar suma ce se datorează mandatarului pentru executarea mandatului se determină, în lipsa convenției , de către judecător ,scop în care s-a dispus și efectuat o expertiză contabilă care a stabilit cuantumul sumei datorate la 3.258.153.326 lei.

4. apărarea pârâtelor în sensul că reclamanta trebuia să se îndestuleze din comisionul primit pentru executarea mandatului a fost înlăturată cu motivarea că obligația de plată a comisionului este distinctă de obligația de a restitui cheltuielile făcute de comisionar cu îndeplinirea însărcinării primite. 5. apărarea pârâtelor S.C.”U.” S.A. și S.C.”U.P” S.A ca producătoare a motoarelor defecte care au generat litigiul arbitral și singura răspunzătoare este S.C.”F.” S.A. a fost înlăturată reținându-se că obiectul operațiunilor de vânzare l-a constituit instalațiia de foraj, neputându-se separa piesele componente. 6. S-a înlăturat, ca nedovedită, și susținerea pârâtelor în sensul că încheierea contractelor a fost impusă de stat și guvern cu ignorarea măsurilor propuse de pârâtă.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel pârâtele, critica acestora vizând nelegalitatea constând în aplicarea greșită a prevederilor art.7 alin.2 din Decretul 167/1958, termenul de prescripție curgând de la data efectuării plăților și pentru netemeinicie, probele administrate nefiind corect apreciate. Curtea de Apel București – secția comercială a respins apelurile declarate prin decizia nr.1387 din 12 noiembrie 2001 reținând că: - potrivit actelor de la dosar, pe tot timpul desfășurării procesului arbitral internațional de la Geneva apărarea intereselor apelantei S.C.”F.” S.A.

au fost asigurate de intimata reclamantă; - acțiunea reclamantei are ca obiect recuperarea tuturor cheltuielilor efectuate de aceasta cu susținerea intereselor apelantelor pârâte în procesul arbitral, cheltuieli dovedite și verificate prin cele două expertize efectuate în cauză; - criticile privind faptul că reclamația de calitate formulată de firma algeriană a fost depusă după expirarea termenului de garanție și că a avut loc restituirea scrisorii de bună execuție nu se pot reține întrucât nu formează obiectul litigiului; - termenul de prescripție începe să curgă de la data de 27 septembrie 1994 - data pronunțării sentinței arbitrale cum corect a reținut instanța de fond; - individualizarea răspunderii pentru cantitatea necorespunzătoare a celor 12 instalații vândute firmei algeriene este neechivocă , conform actelor de la dosar.

Împotriva deciziei curții de apel pârâtele au declarat recurs. I. Pârâtele S.C.”U.M.” S.A. Ploiești și S.C.”U.” S.A.

Târgoviște critică decizia pentru motivele care urmează: - aplicarea greșită a prevederilor art.7 alin.1 din Decretul 167/1958, raportul de drept s-a născut la data efectuării plăților și deci pentru plățile efectuate în perioada 1989 – 1992 termenul de prescripție de 3 ani era împlinit la data introducerii acțiunii; - sarcina probei incumbă reclamantului conform art.1169 cod civil iar reclamanta în speță nu și-a dovedit pretențiile, nedepunând la dosar contractul de comision în formă scrisă; - greșita aplicare în speță a prevederilor art.386 cod comercial care se referă la remunerația comisionarului iar nu la prejudiciile suferite de acesta cu ocazia îndeplinirii mandatului din culpa comitentului; - încălcarea prevederilor art.408 cod comercial coroborate cu art.1537 cod civil deoarece reclamanta nu a susținut interesele comitentelor ci în baza unei decizii politice la nivelul anului 1981 a susținut propriile sale interese, contractând noi obligații care fără vreo culpă a comitentelor nu au putut fi respectate ducând la pierderea procesului cu firma algeriană; - raportul de expertiză contabilă s-a efectuat în cauză cu încălcarea dispozițiilor art.407 alin.1 cod comercial, experții neefectuând o verificare riguroasă a evidențelor financiar – contabile și tehnico – comerciale a operațiunilor comisionarei pe baza documentelor primare ci s-au rezumat la o analiză superficială.

Cheltuielile reclamate au făcut parte din calculul de preț au fost acordate în avans de comitente și au fost deduse din prețul de ofertă care s-a oferit la extern; - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut încălcând principiul disponibilității în sensul că reclamanta nu și-a majorat pretențiile cu suma constatată prin expertiza dispusă din oficiu de instanță în cuantum de 3.285.153.326 lei. II. Pârâta S.C.”F.” S.A. critică decizia pentru motivele care urmează: art.304.9 cod procedură civilă - interpretarea greșită a dispozițiilor legale cu privire la mandat, prticiparea reprezentantului său la tratativele de soluționare a litigiului extern s-a făcut la solicitarea intimatei, fără ca aceasta să fi avut un mandat special în cauză aplicându-se art.375 cod comercial alin.1.; - interpretarea greșită a prevederilor art.1 și 3 din Decretul 167/1958, în speță termenul de prescripție a început să curgă de la data efectuării plăților.

304.10 cod procedură civilă - instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi hotărâtoare deoarece implicarea reclamantei în soluționarea litigiului extern nu este de natură să le demonstreze culpa reținându-se greșit că din actele existente la dosar ar rezulta că defecțiunile constatate s-au datorat defecțiunilor produselor livrate. - din actele de la dosar rezultă că deplasarea delegaților s-a făcut pentru „tratative tehnice comerciale” iar nu pentru reprezentarea părții române în soluționarea litigiului cu partenerul extern. - probele administrate nu au delimitat sumele achitate pentru soluționarea litigiului extern față de alte cheltuieli ce-i reveneau intimatei reclamante în virtutea obligațiilor pe care le avea ca mandatar al furnizorilor generali interni.

Intimata S.C.”I.E.” S.A. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ale cărei considerente le reiterează și susține. După închiderea dezbaterilor la termenul din 2 decembrie 2002, instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a pune în discuția părților din oficiu conform art.304 cod procedură civilă soluționarea pricinii cu încălcarea principiului disponibilității, cât privește suma de 70.000 fr.e. a cărei plată s-a făcut ulterior pronunțării sentinței arbitrale, în decembrie 1994 ea nefiind ocazionată de procesul finalizat prin această sentință astfel cum se motivează în fapt acțiunea ci de declararea recursului împotriva menționatei sentințe pronunțată la 27 septembrie 1994. Poziția recurentelor față de problema pusă în discuție a fost că suma de 70.000 fr.e.

excede cadrului procesual fixat de reclamantă în timp ce intimata reclamantă a opinat în sensul că suma a fost solicitată prin acțiunea ințial formulată și în mod corect instanțele au inclus-o în suma total acordată. Recursurile sunt întemeiate pentru considerentele care urmează. Examinând unitar și sistematic criticile formulate prin încadrarea lor în motivele prevăzute de art.304 cod procedură civilă, Curtea constată: I. 304.10 cod procedură civilă , instanța, nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. În concretizarea acestui motiv de recurs recurenta S.C.”F.” S.A., care îl invocă, nu precizează care sunt dovezile hotărâtoare asupra cărora instanța nu s-a pronunțat și, ca atare, o analiză aplicată asupra caracaterului hotărâtor al acestora în contextul probelor administrate nu este posibilă, critica fiind practic lipsită de obiect.

II. 304.11 cod procedură civilă , când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate. Examinarea acestui motiv de recurs se face în conformitate cu art.725 alin.4 cod procedură civilă, sentința tribunalului fiind pronunțată înainte de intrarea în vigoare a legii noi, art.304 cod procedură civilă modificată. 1. Instanțele au făcut o corectă apreciere a probelor administrate și tocmai lipsa contractului de comision , în formă scrisă , a determinat instanța de recurs, în primul ciclu procesual, să constate pe baza probelor de la dosar că între reclamantă și pârâte s-au derulat operațiuni comerciale de comision, aplicându-se regulile mandatului, constatare obligatorie pentru instanța de trimitere, conform art.315 cod procedură civilă.

Prin urmare critica privind nedepunerea la dosar a contractului de comision în formă scrisă, cu consecință pe plan probator nu poate fi primită, ea fiind în dezacord cu parcursul procesual, imperativ stabilit prin lege. 2. Expertiza contabilă a fost efectuată în cauză de un specialist, expert contabil pe baza evidențelor financiar - contabile pe care părțile i le-au pus la dispoziție iar dacă recurentele susțin că sumele pentru cheltuielile reclamate le-au acordat în avans aveau obligația conform art.208 alin.2 cod procedură civilă să dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării iar potrivit art.212 alin.2 cod procedură civilă aveau posibilitatea să ceară întregirea expertizei sau, motivat, o expertiză contrarie așa încât nici această critică nu poate fi primită.

3. Din actele de la dosar rezultă fără echivoc că deplasarea delegaților s-a făcut pentru reprezentarea părții române în soluționarea litigiului cu partenerul extern. Astfel, la data de 12 mai 1993 recurenta „U.P.”S.A. comunica reclamantei că „vă revine în totalitate sarcina de a ne apăra interesele în litigiile internaționale, conform contractului de comision” (fila 180 fond), iar recurenta „U.” S.A. îi comunică la 2 noiembrie 1994 următoarele: „analizând stadiul actual al litigiului își menține același punct de vedere exprimat în corespondența anterioară fiind de acord ca „I. E.” S.A. în calitate de comisionar să ne reprezinte în continuare interesele în litigiul cu” S” (fila 183 fond).

În contextul acestor declarații nu se mai poate afirma, decât fără temei că, reclamanta comisionară nu a susținut interesele comitentelor ci propriilor sale interese în baza unei decizii politice la nivelul anul 1981, nefiind așadar încălcate prevederile art.408 cod comercial coroborate cu art.1537 cod civil. III. 304 pct.6 , dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. 1) Critica recurentelor în sensul că instanța, cu încălcarea principiului disponibilității a acordat reclamantei suma constatată prin raportul de expertiză în cuantum de 3.285.153.326 lei fără ca aceasta să-și fi majorat pretențiile este neîntemeiată deoarece reclamanta prin concluziile scrise depuse la dosar (fila 245 dosar fond) și-a majorat pretențiile cu suma ce reprezintă actualizarea sumei de 1.975.740.042 lei.

2. Cât privește problema dacă suma de 70.000 fr.e. plătită de reclamantă în decembrie 1994 avocatului francez pentru recurs împotriva sentinței tribunalului arbitral din 24 septembrie 1994 excede sau nu cadrului procesual fixat de reclamantă ca fiind cheltuieli ocazionate cu procesul arbitral finalizat prin sentința amintită, menționată ca reper în dispozitivul sentinței tribunalului, Curtea constată, față de precizările intimatei că aceasta formează obiectul acțiunii. Prin urmare delimitarea în timp a cheltuielilor ocazionate în litigiul cu firma” S.” nu o constituie pronunțarea sentinței arbitrale din 27 septembrie 1994 aceasta fiind, deci, greșit menționată în dispozitivul sentinței tribunalului confirmat prin decizia atacată cu recurs, cheltuielile solicitate de reclamantă excedând acesteia.

Clarificarea este necesară deoarece în situația dată nu mai subzistă nici temeiul avut în vedere de instanțe pentru stabilirea cursului prescripției extinctive. IV. 304.9 , când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. 1. Instanțele au dat o interpretare corectă dispozițiilor relative la mandat, aplicabil în speță fiind art.375 alin.3 care prevede că mandatul pentru o anume afacere cuprinde împuternicire și pentru toate actele necesare executării lui, chiar când nu ar fi anume arătate iar nu art.375 alin.1 cod comercial cum greșit susține recurenta „F.” S.A. 2. Corect au fost interpetate și prevederile art.386 cod comercial care se referă la „suma ce se datorește mandatarului” iar nu la remunerația sa, cum susțin recurentele, o atare distincție operând art.387 cod comercial.

3. Critica privind cursul prescripției este întemeiată. Termenul de prescripție, de 3 ani, conform art.3 din Decretul 167/1958 curge de la data efectuării plăților iar nu de la data pronunțării sentinței arbitrale, 27 septembrie 1994, care, pentru argumentele sus arătate nici nu poate constitui un reper. Scadența obligației de plată, dată de la care se calculează termenul de prescripției conform art.7 din Decretul 167/1958, este stabilită în acest caz de art.1550 cod civil care prevede că „mandantul trebuie să plătească mandatarului dobânda sumelor anticipate socotită din ziua plăților probate”.

Prin urmare, dreptul la acțiunea pentru sumele cheltuite în perioada septembrie 1989 –1992 în cuantum de 1.456.503.823 lei este prescris, acțiunea fiind înregistrată la instanța la 19 ianuarie 1996. Așa fiind Curtea va admite recursurile declarate, va casa decizia atacată și va schimba în parte sentința apelată în sensul că va stabili obligația de paltă a pârâtelor la suma de 1.828.649.503 lei în loc de 3.285.153.326 lei cu titlu de despăgubiri și va respinge ca prescrisă cererea pentru diferența pretențiilor formulate. În baza art.274 cod procedură civilă va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care au fost obligate recurentele la suma de 119.656.436 lei iar intimata reclamantă va fi obligată la 87.566.532 lei cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursurile declarate de pârâtele S.C.”U.M.” S.A. Ploiești, S.C.”U.” S.A. Târgoviște și de S.C.”F.” S.A București împotriva deciziei nr.1387 din 12 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, casează decizia atacată, admite apelurile declarate de aceleași părți împotriva sentinței nr.1550 din 27 februarie 2001 a Tribunalului București, schimbă în parte sentința apelată în sensul că stabilește obligația de plată a pârâtelor la suma de 1.828.649.503 lei în loc de 3.285.153.153 lei, cu titlu de despăgubiri și respinge ca prescrisă cererea pentru diferența pretențiilor formulate. Reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 119.656.436 lei. Menține restul dispozițiilor sentinței.

Obligă intimata S.C.”I. E.” S.A. București la 87.596.532 lei cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2003.