ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2442/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2442/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La

1  aprilie 2003 s-au luat în examinare recursurile  declarate

Dezbaterile  au

fost  consemnate  în încheierea  cu data  de  1 aprilie  2003 iar  pronunțarea

deciziei  s-a amânat la   14  aprilie 2003,  la  16 aprilie 2003 și la  22

aprilie   2003.

C U

R T E A

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 19  ianuarie 1996 la Tribunalul  București  secția comercială

reclamanta  S.C.”I. E.” S.A.  București  a solicitat obligarea  pârâtelor  S.C.”U.M.”

S.A. Ploiești,  S.C.”F.”  S.A.  București și  S.C.”U.” S.A. Târgoviște   la

plata sumelor de: 158.667 S.frs; 1521 USD sau  echivalentul  în lei   la  data

plății;  3.687.658 lei  -  daune   cu  dobânzile   aferente   reprezentând

cheltuielile  de judecată:  onorarii avocat, transport,    cazare, diurne

ocazionate de procesul cu firma „S” din Algeria căreia  Curtea  de  Arbitraj  a

Camerei   de  Comerț   din  Paris  i-a  admis  în  parte acțiunea prin

sentința  din  27  septembrie 1994  precum  și la  penalități conform  Legii

nr.76/1992 în  cuantum  de   0,15 %.

În esență,

reclamanta  motivează că, în  calitate de   comisionară  a   reprezentat  la

extern  comitentele   pârâtei – furnizoare a echipamentelor  petroliere firmei

algeriene „S.”  prin  două  contracte  de  vânzare -  cumpărare, precum și

în  procesul  pe care  cumpărătoarea   l-a  declanșat   la Curtea de Arbitraj

din Paris.

Dreptul

comisionarei  la  repararea  prejudiciului suferit    urmare  acestui  litigiu

s-a  născut  odată cu  pronunțarea    sentinței   menționate.

Comitentele

pârâte, susține  reclamanta,  nu au  asigurat  mijloacele   necesare pentru

aducerea la   îndeplinire  a  mandatului  iar din  1986  când firma  Sonatrach

a  introdus  acțiunea la  Tribunalul  Arbitral  le-a creditat pe pârâtele

comitente cu sumele  necesare  fără  a  avea o obligație  legală în acest sens.

Cererea a fost

întemeiată   în drept   pe  dispozițiile  art.385, 386 și 405  alin.2  cod

comercial.

La  17

noiembrie  1997 Tribunalul București ,secția  comercială, prin sentința nr.4242

a respins   acțiunea reclamantei  ca fiind   îndreptată   împotriva  unei

persoane    fără   calitate  procesuală   pasivă,  reținând  lipsa

relațiilor   comerciale  dintre  reclamantă și   pârâtă,  mandatul  nefiind

dovedit.

Curtea de Apel

București  Secția comercială  prin decizia  nr.355 din 4  martie   1998  a

anulat ca netimbrat  apelul   promovat  de reclamanta  S.C.”I. E.” S.A.

Prin  decizia

nr.4421 din  3  decembrie 1998  Curtea Supremă  de Justiție a  casat

hotărârea  Curții  de Apel și   a trimis cauza  la aceeași    instanță pentru

judecarea  pe fond   a  apelului reținând   necitarea apelantei cu

mențiunea  timbrării.

Rejudecând

cauza  Curtea de  Apel  București – secția  comercială, prin decizia nr.1695

din 30 iunie 1999  a  respins apelul  declarat  confirmând   soluția  și

motivarea   instanței   de fond.

Recursul

promovat  de reclamantă   împotriva  deciziei Curții de Apel a fost  admis de

Curtea  Supremă de Justiție  care prin  decizia nr.1237  din  7  martie 2000 a

casat   hotărârea  atacată,  a admis apelul  aceleiași  părți și  a  trimis

cauza  la  tribunalul  a cărui sentință  a desființat-o.

Instanța de

recurs  a  reținut   că  între  părți s-au  derulat  operațiuni comerciale de

comision  și drept urmare pârâtele au calitate  procesuală  pasivă, între

reclamanta în  calitate  de  comisionar și  pârâte – comitente aplicându-se

regulile  mandatului.

În al  doilea

ciclu procesual  în  fața  instanței  de  fond, la data  de 6 iunie 2000

reclamanta și-a  precizat acțiunea solicitând   obligarea  pârâtelor în

solidar  la plata  sumei  de  1.975.740.042 lei reprezentând  pretențiile în

valută  cu  plata în lei la data de 31 mai 2000,  dobânzi  aferente acestor

sume  calculate  la data de  19  ianuarie  1996 până la  data  plății,

cheltuieli  de judecată.

La data de 27

iunie  2000 reclamanta  își  restrânge  acțiunea   precizând  că pentru

capătul de   cerere referitor  la  plata  dobânzilor  aferente sumelor

datorate va formula  acțiune  separată,  renunțând  expres la  acesta în data

de 5 septembrie  2000.

Prin  cerere

separată,  înregistrată la  24 mai 2000 la același tribunal,  reclamanta  a

solicitat obligarea  acelorași pârâte și  la plata sumei de  40.000 fr.f.

reprezentând  un sold  onorariu  avocat francez plătit la  20 august  1997.

Instanța de

fond  a dispus  conexarea celor două pricini  conform  art.164 cod procedură

civilă.

O nouă

precizare  a acțiunii (fila 68  dosar fond) în  detaliu  se prezintă astfel:

I. 198.666,95

S.frs din  care:  a) 172.000 fr.f. onorariu  avocat Fr.Perret plătiți după cum

urmează:  12.500 – O.P.tlx/21 august 1989;  3.000 S.frs -tlx/9 octombrie  1989;

10.000 S.frs tlx/25 mai  1990; 30.000 S.frs -tlx/11 iunie  1992; 6.500 sfrs –

tlx/28 aprilie 1993; 70.000  Sfrs – tlx/25 noiembrie  1994; 40.000 Sfrs –

O.P./20 august 1997. b) – 26.666,95 sfrs cheltuieli cazare și  diurnă cu

obligații  în Elveția conform  tabelului  desfășurărilor;

II. 1.521 $ -

cheltuieli  transport    delegați,  decont din  17  noiembrie  1994;

III – 3.687.658

lei reprezentând cheltuieli   transport plătiți în  lei din care 600.000 lei

reprezentând onorariu avocat  român.

Sumele

solicitate au fost  confirmate  prin  raportul  de expertiză  întocmit de

expert A. N.,  care actualizate  la data de  1 noiembrie  2000 reprezintă

3.285.153.326 lei,  cuantum la  care  reclamanta și-a majorat pretențiile.

Prin sentința

nr.1550 din 27 februarie  2001, Tribunalul  București  secția comercială  a

respins   excepția  lipsei  calității procesuale pasive; a admis cererea

principală   și conexă,  obligând pârâtele la plata sumei de 3.285.153.326

lei,   contravaloare  cheltuieli  efectuate  pentru  judecarea cauzei  ce  a

fost  soluționată  prin sentința  din  27  septembrie  1994 de Camera  de

Comerț din Paris în contradictor cu firma „S.” din Algeria. Pârâtele  au fost

obligate și la  239.312.871 lei  cheltuieli  de judecată.

Instanța  de

fond  a  respins  excepția  prescripției  dreptului  la  acțiune invocată de

cele trei pârâte deoarece, conform art.7 din Decretul  nr.167/1958 s-a

reținut  că dreptul  la acțiune  pentru sumele  constând în  cheltuielile

efectuate  de reclamantă cu prilejul  procesului desfășurat la Paris   s-a

născut la 27  septembrie  1994 – data pronunțării  sentinței arbitrale  și în

raport de care cererea  introdusă la  19  ianuarie  1996 a fost  promovată

înlăuntrul termenului  de 3 ani.

Pentru

cheltuielile  cuprinse în cererea conexă, respectiv  onorariul pentru avocatul

francez se motivează că dreptul  la acțiune  s-a  născut la data plății lor: 20

august 1997 și deci respectiva cerere înregistrată la  24 mai  2000 s-a

introdus în cadrul termenului de 3 ani.

S-au respins

și  excepțiile  inadmisibilității  cererii  reclamantei  ca urmare   a

neexecutării sentinței  arbitrale  deoarece   pretențiile  reclamantei sunt

întemeiate  pe contractul de comision conform art.375 alin.3  cod comercial

precum  și  excepția lipsei calității procesuale   pasive   față de  faptul că

dezlegarea   în  drept   asupra   acestei  probleme    dată prin  decizia

Curții  Supreme  de Justiție nr.1237/7  martie  2000 este   obligatorie,

conform art.315 alin.1 cod procedură civilă, pentru instanța  fondului.

Pe fond

cererile  s-au  apreciat   a fi  neîntemeiate  deoarece:

în  drept  dată de   instanța  supremă,  obligatorie pentru  instanța de fond

este în  sensul că între  părți s-au  derulat  operațiuni  comerciale de

comision;

2.

reclamanta,   în  exercitarea   mandatului său  și-a  îndeplinit obligația

și   a  contractat  pe seama   pârâtelor – comitente însă în  numele său  cu

privire la  cele 12  instalații   de  foraj;

solicitate  de   reclamantă reprezintă cheltuieli făcute de   comisionar cu

îndeplinirea   însărcinării primite conform art.405  cod comercial,

dispozițiile  relative  la   comision  se  completează   cu  dispozițiile

care   reglementează    mandatul comercial iar  suma ce se datorează

mandatarului   pentru  executarea   mandatului se   determină, în lipsa

convenției , de  către  judecător ,scop în care  s-a dispus și efectuat  o

expertiză  contabilă care a stabilit  cuantumul sumei  datorate la

3.258.153.326 lei.

pârâtelor în sensul că reclamanta trebuia  să se  îndestuleze  din  comisionul

primit  pentru  executarea  mandatului  a fost  înlăturată  cu motivarea  că

obligația de plată  a  comisionului  este  distinctă  de obligația de a

restitui cheltuielile făcute de comisionar  cu îndeplinirea  însărcinării

primite.

pârâtelor  S.C.”U.” S.A.  și S.C.”U.P”  S.A ca  producătoare  a motoarelor

defecte care au  generat  litigiul  arbitral și  singura  răspunzătoare este

S.C.”F.” S.A. a fost  înlăturată  reținându-se că obiectul operațiunilor  de

vânzare l-a  constituit  instalațiia  de  foraj, neputându-se  separa piesele

componente.

înlăturat,  ca  nedovedită,  și susținerea  pârâtelor în sensul că încheierea

contractelor  a fost  impusă de stat și  guvern  cu  ignorarea  măsurilor

propuse  de pârâtă.

Împotriva

sentinței tribunalului au declarat  apel pârâtele, critica  acestora vizând

nelegalitatea constând în aplicarea greșită  a prevederilor  art.7 alin.2  din

Decretul 167/1958, termenul de  prescripție curgând de la data  efectuării

plăților  și pentru  netemeinicie,  probele  administrate  nefiind  corect

apreciate.

Curtea  de Apel

București – secția  comercială a respins apelurile  declarate  prin  decizia

nr.1387 din  12  noiembrie  2001  reținând că:

-  potrivit

actelor  de la dosar,  pe tot  timpul desfășurării procesului  arbitral

internațional de la  Geneva apărarea intereselor  apelantei  S.C.”F.”   S.A.

au fost  asigurate  de intimata  reclamantă;

-  acțiunea

reclamantei  are  ca  obiect  recuperarea  tuturor  cheltuielilor  efectuate de

aceasta  cu susținerea intereselor  apelantelor  pârâte  în procesul arbitral,

cheltuieli dovedite   și  verificate  prin cele două expertize efectuate în

cauză;

-  criticile

privind faptul că reclamația  de calitate  formulată  de firma algeriană  a

fost depusă  după expirarea termenului de garanție  și că a avut loc

restituirea  scrisorii de bună execuție  nu se pot reține întrucât nu formează

obiectul  litigiului;

- termenul de

prescripție  începe  să  curgă  de la data de  27 septembrie  1994 -  data

pronunțării  sentinței arbitrale cum corect a  reținut  instanța  de fond;

-

individualizarea  răspunderii pentru  cantitatea necorespunzătoare  a  celor 12

instalații vândute  firmei  algeriene este  neechivocă ,  conform  actelor  de

la  dosar.

Împotriva

deciziei  curții de apel pârâtele  au declarat recurs.

I. Pârâtele

S.C.”U.M.” S.A. Ploiești și S.C.”U.” S.A. Târgoviște critică decizia  pentru

motivele  care urmează:

-  aplicarea

greșită a prevederilor  art.7 alin.1  din Decretul 167/1958, raportul  de

drept  s-a născut  la  data efectuării  plăților  și deci  pentru  plățile

efectuate  în perioada  1989 – 1992  termenul  de  prescripție  de 3 ani era

împlinit  la data  introducerii acțiunii;

-  sarcina

probei incumbă reclamantului conform  art.1169 cod civil iar  reclamanta în

speță nu și-a  dovedit  pretențiile,  nedepunând la dosar contractul  de

comision  în formă scrisă;

-  greșita

aplicare în speță  a prevederilor  art.386 cod comercial care se referă  la

remunerația comisionarului iar nu la prejudiciile suferite  de acesta  cu

ocazia  îndeplinirii  mandatului din  culpa comitentului;

- încălcarea

prevederilor  art.408  cod comercial coroborate cu  art.1537  cod civil

deoarece  reclamanta  nu a susținut  interesele comitentelor  ci în baza  unei

decizii  politice   la nivelul anului  1981  a susținut  propriile  sale

interese, contractând noi obligații  care fără vreo culpă  a comitentelor  nu

au  putut fi  respectate ducând la pierderea procesului cu firma algeriană;

- raportul  de

expertiză contabilă s-a efectuat  în cauză  cu încălcarea dispozițiilor

art.407 alin.1 cod comercial, experții neefectuând o verificare riguroasă a

evidențelor  financiar – contabile și  tehnico – comerciale a operațiunilor

comisionarei  pe baza documentelor primare ci s-au rezumat la  o  analiză

superficială.  Cheltuielile reclamate au făcut parte din  calculul de preț  au

fost  acordate în avans  de comitente  și au fost  deduse  din prețul  de

ofertă care s-a  oferit  la  extern;

- instanța  a

acordat mai mult  decât s-a cerut  încălcând principiul disponibilității în

sensul că  reclamanta  nu și-a  majorat pretențiile cu suma constatată prin

expertiza  dispusă din oficiu  de instanță în cuantum de 3.285.153.326 lei.

II. Pârâta

S.C.”F.” S.A.  critică  decizia  pentru  motivele care urmează:

art.304.9

cod procedură civilă

- interpretarea

greșită  a dispozițiilor  legale  cu privire la  mandat,  prticiparea

reprezentantului său la  tratativele  de  soluționare  a litigiului extern s-a

făcut la solicitarea  intimatei,  fără ca  aceasta  să  fi avut  un  mandat

special în cauză  aplicându-se art.375 cod comercial alin.1.;

-

interpretarea  greșită  a  prevederilor art.1 și 3 din  Decretul  167/1958,  în

speță termenul de  prescripție  a început  să curgă de la  data  efectuării

plăților.

304.10 cod

procedură civilă

-  instanța nu

s-a  pronunțat asupra  unor dovezi  hotărâtoare deoarece  implicarea

reclamantei în soluționarea  litigiului extern  nu este de natură să le

demonstreze culpa  reținându-se greșit  că  din  actele  existente la  dosar

ar rezulta că  defecțiunile  constatate  s-au datorat defecțiunilor

produselor   livrate.

- din actele de

la  dosar  rezultă că deplasarea  delegaților s-a  făcut pentru „tratative

tehnice  comerciale” iar nu  pentru  reprezentarea  părții române  în

soluționarea litigiului cu partenerul extern.

-  probele

administrate  nu au  delimitat sumele  achitate pentru  soluționarea  litigiului

extern  față de  alte cheltuieli  ce-i reveneau  intimatei reclamante în

virtutea  obligațiilor  pe care le avea  ca mandatar al  furnizorilor

generali  interni.

Intimata

S.C.”I.E.” S.A.  a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului

și  menținerea  deciziei  atacate  ale cărei  considerente le reiterează   și

susține.

După

închiderea  dezbaterilor  la termenul  din  2 decembrie  2002,  instanța  a

dispus  repunerea  pe rol  a cauzei pentru  a pune  în discuția părților din oficiu

conform art.304  cod procedură civilă soluționarea  pricinii cu încălcarea

principiului disponibilității,  cât  privește suma  de  70.000 fr.e. a cărei

plată s-a  făcut  ulterior  pronunțării  sentinței arbitrale, în decembrie

1994 ea nefiind  ocazionată  de  procesul  finalizat  prin  această sentință

astfel cum  se  motivează în fapt acțiunea  ci de  declararea  recursului

împotriva  menționatei sentințe pronunțată la  27 septembrie  1994.

Poziția

recurentelor față de  problema pusă   în discuție  a fost  că suma  de 70.000

fr.e. excede  cadrului  procesual fixat  de reclamantă   în timp  ce  intimata

reclamantă  a opinat  în  sensul că  suma  a fost  solicitată   prin acțiunea

ințial  formulată și în mod corect  instanțele  au  inclus-o în   suma  total

acordată.

Recursurile

sunt  întemeiate  pentru  considerentele care urmează.

Examinând

unitar și sistematic  criticile  formulate prin încadrarea lor în motivele

prevăzute  de art.304  cod procedură civilă,  Curtea constată:

I.

304.10

cod procedură civilă

,  instanța,  nu s-a  pronunțat asupra unui  mijloc  de

apărare  sau asupra unor dovezi administrate,  care erau  hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii.

În

concretizarea acestui  motiv  de recurs recurenta S.C.”F.” S.A.,  care îl invocă,

nu precizează care  sunt  dovezile  hotărâtoare asupra  cărora  instanța  nu

s-a pronunțat și, ca atare,  o analiză aplicată asupra caracaterului hotărâtor

al  acestora  în contextul probelor administrate nu este  posibilă, critica

fiind practic lipsită de  obiect.

II.

304.11

cod procedură civilă

,  când  hotărârea  se întemeiază pe o  greșeală

gravă  de fapt,  decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Examinarea

acestui  motiv  de  recurs se face  în conformitate cu art.725 alin.4 cod

procedură civilă, sentința tribunalului fiind pronunțată înainte  de  intrarea

în  vigoare a legii noi,  art.304 cod procedură civilă  modificată.

au făcut  o corectă apreciere a probelor  administrate  și  tocmai  lipsa  contractului

de  comision , în formă scrisă , a determinat  instanța  de recurs,  în primul

ciclu  procesual, să constate pe baza  probelor  de la dosar că între

reclamantă și pârâte  s-au derulat  operațiuni  comerciale  de comision,

aplicându-se  regulile  mandatului,  constatare obligatorie  pentru  instanța

de trimitere, conform art.315 cod procedură civilă.

Prin urmare

critica privind  nedepunerea  la  dosar  a contractului  de comision  în formă

scrisă,  cu consecință  pe plan probator nu poate fi primită,  ea fiind  în

dezacord cu   parcursul  procesual, imperativ  stabilit prin lege.

contabilă a fost  efectuată  în cauză  de un specialist, expert contabil pe

baza  evidențelor  financiar  - contabile  pe care părțile  i le-au pus la

dispoziție iar dacă  recurentele susțin că   sumele pentru  cheltuielile

reclamate le-au  acordat  în avans  aveau obligația conform  art.208 alin.2

cod procedură civilă   să dea expertului orice  lămuriri  în legătură cu

obiectul  lucrării  iar potrivit  art.212 alin.2  cod procedură  civilă aveau

posibilitatea  să ceară întregirea expertizei sau,  motivat,  o expertiză

contrarie așa încât nici această  critică nu poate fi  primită.

de la dosar rezultă fără echivoc că deplasarea delegaților  s-a făcut  pentru

reprezentarea  părții române în  soluționarea litigiului cu partenerul extern.

Astfel,  la data  de  12  mai  1993 recurenta „U.P.”S.A.  comunica  reclamantei

că „vă revine  în totalitate  sarcina  de a ne apăra interesele  în litigiile

internaționale,  conform  contractului  de  comision” (fila 180 fond), iar

recurenta „U.” S.A. îi comunică la  2 noiembrie  1994  următoarele: „analizând

stadiul  actual al litigiului își menține același punct de vedere exprimat în

corespondența  anterioară fiind de acord ca „I. E.” S.A.  în calitate de

comisionar să ne reprezinte în continuare  interesele în litigiul  cu” S”

(fila  183 fond).

În  contextul

acestor declarații nu se mai poate  afirma,  decât fără temei că, reclamanta

comisionară nu a susținut  interesele  comitentelor  ci  propriilor sale

interese în baza  unei decizii  politice la nivelul anul 1981, nefiind așadar

încălcate prevederile art.408 cod comercial coroborate cu  art.1537 cod civil.

III.

304

pct.6

, dacă instanța  a  acordat  mai mult  decât s-a cerut,  ori ceea ce

nu s-a cerut.

1) Critica

recurentelor în sensul  că  instanța, cu încălcarea principiului

disponibilității a acordat reclamantei suma constatată  prin raportul  de

expertiză în cuantum de  3.285.153.326 lei  fără ca aceasta să-și fi majorat

pretențiile este neîntemeiată deoarece reclamanta  prin  concluziile  scrise

depuse la  dosar (fila 245 dosar fond) și-a majorat  pretențiile cu  suma  ce

reprezintă actualizarea  sumei de 1.975.740.042 lei.

problema  dacă suma  de  70.000 fr.e. plătită de  reclamantă în decembrie 1994

avocatului francez pentru recurs împotriva  sentinței  tribunalului  arbitral

din 24 septembrie  1994 excede sau nu  cadrului procesual fixat  de reclamantă

ca fiind  cheltuieli ocazionate  cu procesul arbitral finalizat prin sentința

amintită,  menționată  ca reper în dispozitivul  sentinței tribunalului,

Curtea constată,  față  de  precizările  intimatei  că aceasta formează

obiectul acțiunii.

Prin  urmare

delimitarea  în timp  a cheltuielilor ocazionate în litigiul cu firma” S.” nu

o constituie pronunțarea  sentinței arbitrale din 27 septembrie 1994 aceasta

fiind,  deci, greșit menționată în dispozitivul sentinței tribunalului

confirmat prin decizia atacată cu recurs, cheltuielile solicitate de

reclamantă excedând acesteia.

Clarificarea

este  necesară  deoarece   în situația  dată  nu mai  subzistă  nici  temeiul

avut în  vedere  de  instanțe pentru stabilirea  cursului  prescripției

extinctive.

IV.

304.9

,

când  hotărârea pronunțată  este  lipsită de temei legal ori a fost  dată cu

încălcarea  sau aplicarea   greșită  a legii.

au dat  o interpretare   corectă  dispozițiilor  relative la   mandat,

aplicabil în speță fiind  art.375 alin.3 care prevede că   mandatul pentru  o

anume  afacere  cuprinde  împuternicire  și pentru   toate actele  necesare

executării lui, chiar când  nu ar fi  anume  arătate  iar nu  art.375 alin.1

cod comercial  cum greșit   susține  recurenta  „F.” S.A.

fost interpetate și  prevederile  art.386 cod comercial  care  se referă la

„suma ce se datorește  mandatarului”  iar  nu la   remunerația sa,  cum susțin

recurentele,  o atare distincție operând art.387 cod comercial.

privind  cursul prescripției  este întemeiată. Termenul de prescripție, de 3

ani, conform art.3 din Decretul 167/1958 curge de la data efectuării plăților

iar nu de la data  pronunțării sentinței arbitrale, 27 septembrie  1994, care,

pentru  argumentele sus arătate nici nu poate constitui un reper.

Scadența

obligației  de plată,  dată de la care  se calculează termenul de  prescripției

conform  art.7 din  Decretul    167/1958, este  stabilită  în acest   caz de

art.1550 cod civil care prevede  că „mandantul  trebuie  să  plătească

mandatarului dobânda  sumelor  anticipate socotită din ziua  plăților probate”.

Prin urmare,

dreptul la acțiunea  pentru  sumele  cheltuite  în  perioada  septembrie  1989

–1992  în cuantum de  1.456.503.823 lei  este prescris, acțiunea  fiind

înregistrată la  instanța  la  19 ianuarie  1996.

Așa fiind

Curtea  va  admite  recursurile  declarate, va  casa  decizia  atacată și va

schimba în parte sentința apelată în sensul că  va stabili obligația  de paltă

a pârâtelor la suma  de 1.828.649.503 lei în loc de 3.285.153.326 lei cu titlu

de despăgubiri și va respinge ca  prescrisă cererea pentru  diferența

pretențiilor  formulate.

În baza

art.274 cod procedură civilă  va reduce  cuantumul  cheltuielilor de judecată

la care  au fost  obligate  recurentele  la suma  de 119.656.436 lei  iar

intimata  reclamantă va fi obligată la  87.566.532 lei cheltuieli  de judecată

în recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite

recursurile declarate de pârâtele S.C.”U.M.” S.A. Ploiești, S.C.”U.” S.A.

Târgoviște și  de S.C.”F.” S.A  București împotriva deciziei nr.1387 din  12

noiembrie 2001 a Curții de Apel  București, casează decizia atacată, admite

apelurile  declarate de aceleași părți împotriva  sentinței nr.1550 din 27

februarie  2001  a   Tribunalului București,  schimbă  în parte  sentința

apelată  în sensul că  stabilește  obligația de plată  a  pârâtelor la   suma

de  1.828.649.503 lei în  loc de  3.285.153.153 lei,  cu  titlu de despăgubiri

și  respinge ca  prescrisă  cererea pentru  diferența  pretențiilor formulate.

Reduce

cuantumul  cheltuielilor   de judecată la   suma  de  119.656.436 lei.

Menține restul

dispozițiilor  sentinței.

Obligă

intimata  S.C.”I.  E.” S.A.  București  la   87.596.532 lei cheltuieli  de

judecată  în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 aprilie 2003.