ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2024/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 21 octombrie 1999,

reclamanta SC M.P. SA Chiajna a chemat în judecată pârâta C.P.H. Austria,

pentru a fi obligată la restituirea sumei de 15.200 dolari S.U.A., reprezentând

contravaloare marfă plătită de reclamantă și nedatorată, precum și la plata

sumei de 710 dolari S.U.A., cu titlu dobândă de 5% pe an din suma datorată, cu plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii se arată că, la

data de 2 iulie 1999, a plătit pârâtei suma de 15.200 dolari S.U.A.,

reprezentând contravaloarea a 20.000 kg P.E.T. din plastic, destinat

îmbutelierii de băuturi răcoritoare, marfă ce a fost facturată de pârâtă la

data de 1 iulie 1999.

Solicitând eliberarea mărfii de

către organele vamale române, i s-a comunicat că, din data de 15 iunie 1999, marfa

a trecut în proprietatea statului român, deoarece s-a depășit termenul de

păstrare a mărfii în vamă.

Din relațiile primite de la agentul

pârâtei în România și din corespondența cu organele vamale române a reieșit că

atât conosamentul, cât și factura au fost întocmite după ce marfa a fost confiscată

de statul român, situație cunoscută de pârâtă.

La termenul din 6 februarie 2001,

pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca nefondate, iar

ulterior, la termenul din 6 martie 2001, a invocat excepția de necompetență a

instanțelor judecătorești din România.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința nr. 2404 din 27 martie 2001, a admis excepția de

necompetență a instanțelor române și, în consecință, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut următoarele:

Raporturile contractuale dintre

părți s-au desfășurat în formă simplificată, respectiv, comandă a reclamantei,

urmat de executare din partea pârâtei. Prin confirmarea de vânzare nr. 16214

din 20 aprilie 1999, pârâta a confirmat vânzarea către reclamantă a cantității

de 20.000 kg P.E.T. sticle, prevăzând și clauza că „litigiile se vor judeca de

către instanțele judecătorești din Viena”.

Reclamanta nu a formulat obiecții la

acceptarea comenzii, acceptând astfel toate clauzele contractului, prin plata

sumei de 15.200 dolari S.U.A.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia nr. 1327 din 9 octombrie 2001, a respins, ca nefondat,

apelul reclamantei împotriva sentinței instanței de fond, reținând, în esență,

că:

Reclamanta, plătind marfa, în baza

facturii nr. 16214 din 1 iulie 1999, emisă de pârâtă și pe care era înserat

mențiunea „plătibil în avans și atacabil pe cale judecătorească la Viena”, a

acceptat implicit clauza derogatorie, privitoare la competență teritorială,

astfel că nu-și găsesc aplicabilitate prevederile art. 89 lit. b). din Legea nr.

105/1992.

Din actele dosarului nu rezultă că

pârâta a recunoscut competența instanțelor din România, iar pe de altă parte, instanța,

în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, are obligația ca, din oficiu, să

verifice competența.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs reclamanta, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se

arată următoarele:

Pârâta nu se poate prevala de

convenția tacită referitoare la competența instanței străine, după ce a

renunțat în mod expres la aceasta prin întâmpinare, ca urmare a solicitării de

a se soluționa litigiul de către instanța română.

Recursul este nefondat.

Instanțele au reținut în mod corect

că raporturile contractuale dintre părți s-au întemeiat pe comanda pârâtei de a

i se livra marfa și confirmarea de vânzare nr. 16214 din 20 aprilie 1999 a

pârâtei, urmată de emiterea de către aceasta a facturii nr. 16214 din 2 din 1

iulie 1999 și de plata în avans a mărfii de către reclamantă, cu dispoziția de

plată valutară externă seria B nr. 0660062 din 2 iulie 1999.

Atât pe confirmarea de vânzare, cât

și pe factura de plată, pârâta a prevăzut că litigiile se vor judeca de către

instanțele judecătorești din Viena (dosarul de fond).

Reclamanta, nefăcând obiecții asupra

acestei clauze și efectuând plata în avans a mărfii, a acceptat-o.

Este adevărat că pârâta nu a invocat,

prin întâmpinare, excepția necompetenței instanței române, ci a solicitat instanței

ca, în baza probelor pe care le va administra, să respingă acțiunea, ca

nefondată, însă nu a renunțat la clauza referitoare la competența instanței.

Din prevederile art. 154 și art. 157

din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional

privat, reiese că, dacă părțile au supus, prin convenție, litigiul dintre ele

competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi învestită cu competența jurisdicțională,

iar instanța sesizată verifică din oficiu, competența sa de a soluționa

procesul, iar în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nici o

altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor

române.

În atare condiții, pârâta, nerenunțând

în mod expres la clauza referitoare la competența instanței străine și

invocând-o la termenul din 6 martie 2001, în mod corect instanțele au reținut

că instanțele române nu sunt competente.

În consecință, recursul este nefondat

și, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta se va

respinge.

În ceea ce privește cererea

intimatei-pârâte de a obliga recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată,

Curtea reține că aceasta nu a făcut dovada cheltuielilor efectuate, astfel că,

în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., va fi respinsă, fiind nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta, SC M.P. SA Chiajna, împotriva deciziei nr. 1327

din 9 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Respinge cererea intimatei-pârâte C.P.H.

Austria, privind plata cheltuielilor de judecată, ca fiind nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 2 aprilie 2003.