ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 105/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta

Asociația Acționarilor din România a chemat în judecată Comisia Națională a

Valorilor Mobiliare, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta și pe

calea contenciosului administrativ  să dispună anularea  deciziei nr.1980 din

31 octombrie 2002 emisă de aceasta prin care s-a autorizat oferta publică de

preluare în vederea închiderii Societății comerciale „T.R.” SA promovată de

ofertantul T.T.C. cu sediul în SUA precum și suspendarea efectelor deciziei

C.N.V.M. nr.1980/2002.

În

motivarea acțiunii reclamanta a arătat că autorizarea ofertei s-a făcut cu

încălcarea dispozițiilor imperative cuprinse în art.138 din O.U.G. nr.28/2002,

aprobată prin Legea nr.525/2002, vătămând grav drepturile sale, în calitate de

acționar al Societății comerciale „T.R.” SA.

Pârâta

C.N.V.M. a formulat întâmpinare, invocând în ceea ce privește cererea

principală din acțiunea reclamantei, excepția de necompetență materială a curții

de apel.

Astfel,

în motivarea excepției C.N.V.M. a arătat că în exercitarea prerogativelor sale

emite acte individuale de tipul ordonanțelor, deciziilor, atestatelor și

avizelor și că potrivit art. 7 din O.U.G. nr.25/2002 aprobată prin Legea

nr.514/2002, actele sale privind interpretările  oficiale ale reglementărilor

în vigoare pot fi contestate la Curtea Supremă de Justiție, secția de

contencios administrativ.

Curtea

de Apel București, secția de contencios administrativ prin sentința civilă

nr.121 din 5 februarie 2003 a admis excepția de necompetență materială a curții

de apel de a soluționa cauza, declinând competența de soluționare a litigiului

în favoarea Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța a reținut că decizia de autorizare a

ofertei publice de preluare reprezintă un act individual prin care pârâta

C.N.V.M. a realizat și o interpretare a reglementărilor proprii și conform art.

7 alin. (6) din O.U.G. nr.25/2002, competența de a se pronunța asupra

legalității unui asemenea act revine Curții Supreme de Justiție, secția de

contencios administrativ.

Împotriva

acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs

reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut  că decizia atacată în cauză este un act administrativ de

autoritate și nu sunt aplicabile  normele speciale de competență materială

cuprinse în art. 7 alin. (7) din O.U.G. nr.25/2002, care se referă  exclusiv la

interpretarea oficială a reglementărilor emise de C.N.V.M. În funcție de

conținutul  actului atacat pentru nelegalitate, recurenta a arătat că instanța

competentă să judece pricina este Curtea de Apel București, conform normelor

generale în materia contenciosului administrativ prevăzute  de art.3 pct.1 C.

proc. civ. și  art.6 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Analizând

actele și lucrările dosarului, în raport  de dispozițiile art.304 și art.304/1

din C. proc. civ. Curtea va admite prezentul recurs pentru următoarele

considerente:

Conform

art.7 alin. (6) și alin. (7) din Anexa nr.1 a  O.U.G. nr.25/2002, aprobată prin

Legea nr.514/2002, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare poate realiza, la

cerere sau din oficiu, interpretarea oficială a tuturor reglementărilor emise

de aceasta, aplicabile entităților reglementate și supravegheate, iar în caz de

litigiu, actele individuale de interpretare a reglementărilor pot fi atacate cu

recurs la Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ.

Decizia

contestată pentru nelegalitate prin acțiunea în anulare formulată de Asociația

Acționarilor din România și anume, decizia nr.1980 din 31 octombrie 2002

reprezintă un act administrativ de autoritate, emis de Comisia Națională a

Valorilor Mobiliare, în calitatea sa de autoritate administrativă autonomă

pentru aplicarea și executarea dispozițiilor legale referitoare la valorile

mobiliare. Prin această decizie, intimata nu a realizat o interpretare oficială

a propriilor reglementări și deci actul administrativ dedus judecății a fost

întocmit în exercitarea atribuțiilor de aplicare a legii, iar nu în exercitarea

competențelor de interpretare oficială a reglementărilor emise.

Calificând

greșit natura juridică a deciziei contestate prin acțiune,instanța de fond  a

aplicat fără temei norma specială de  competență materială cuprinsă  în art. (7)

alin. (7) din O.U.G. nr.25/2002, fără a avea în vedere că obiectul pricinii nu

justifică derogarea de la regulile generale de competență în materia

contenciosului administrativ prevăzute  în art.2 alin. (1) lit.c) și art.3 pct.

(1) din C. proc. civ. Potrivit acestor reguli generale, competentă să se

pronunțe în primă instanță asupra legalității deciziei nr.1980 din 31 octombrie

2002, ca act administrativ de autoritate emis de o autoritate administrativă

autonomă constituită la nivel central, este curtea de apel.

Având

în vedere considerentele expuse, Curtea va admite prezentul recurs  și în baza

art. 304 pct. (9) și art. 313 din C. proc. civ., va casa hotărârea atacată și

va trimite cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de Asociația Acționarilor din România  împotriva  sentinței

civile nr.121 din 5 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel

București, secția  de contencios administrativ.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  16 ianuarie 2004.