ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 104/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 9 ianuarie 2003 la Curtea de Apel București, reclamanta Asociația Acționarilor din România a solicitat anularea hotărârii nr.2086 din 18 noiembrie 2002 emisă de pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și prin care s-a autorizat oferta publică de preluare în vederea închiderii Societății comerciale „K.R.” SA, promovată de ofertantul K.S. Co Ltd., persoană juridică de drept japonez. In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că autorizarea ofertei s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor imperative cuprinse în art. 138 din O.U.G. nr.28/2002, aprobată prin Legea nr.525/2002, vătămând grav drepturile sale, în calitate de acționar al Societății comerciale „K.R.” SA.

In întâmpinarea, pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a invocat excepția de necompetență materială, motivând că prin autorizarea ofertei publice de preluare a S.C.”K.R.” SA a realizat o interpretare a dispozițiilor legale și conform art.7 din OUG nr.25/2002, aprobată prin Legea nr.514/2002, actele sale privind interpretările oficiale ale reglementărilor în vigoare pot fi contestate la Curtea Supremă de Justiție-Secția de contencios administrativ. Prin sentința civilă nr.122 din 5 februarie 2003, Curtea de Apel București-Secția de contencios administrativ a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții Supreme de Justiție-Secția de contencios administrativ.

Hotărând astfel, instanța de fond a reținut că decizia de autorizare a ofertei publice de preluare reprezintă un act individual prin care pârâta C.N.V.M. a realizat și o interpretare a reglementărilor proprii și conform art.7 alin.6 din OUG lnr.25/2002, competentă de a se pronunța asupra legalității unui asemenea act revine Curții Supreme de Justiție-Secția de contencios administrativ. Impotriva acestei sentințe și în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii ca nelegală.

Recurenta a susținut că decizia atacată în cauză este un act administrativ de autoritate și nu sunt aplicabile normele speciale de competență materială cuprinse în art.7 alin.7 din OUG nr.25/2002, care se referă exclusiv la interpretarea oficială a reglementărilor emise de C.N.V.M.In funcție de conținutul actului atacat pentru nelegalitate, recurenta a arătat că instanța competentă să judece pricina este Curtea de Apel București, conform normelor generale în materia contenciosului administrativ prevăzute de art.3 pct.1 din Codul de procedură civilă și art.6 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de dispozițiile art.304 și art.304/1 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente: Conform art.7 alin.6 și alin.7 din Anexa nr.1 a OUG nr.25/2002, aprobată prin Legea nr.514/2002, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare poate realiza, la cerere sau din oficiu, interpretarea oficială a tuturor reglementărilor emise de aceasta, aplicabile entităților reglementate și supravegheate, iar în caz de litigiu, actele individuale de interpretare a reglementărilor pot fi atacate cu recurs la Curtea Supremă de Justiție-Secția de contencios administrativ.

Decizia contestată pentru nelegalitate prin acțiunea în anulare formulată de Asociația Acționarilor din România și anume, decizia nr.2068 din 18 noiembrie 2002 reprezintă un act administrativ de autoritate, emis de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, în calitatea sa de autoritate administrativă autonomă pentru aplicarea și executarea dispozițiilor legale referitoare la valorile mobiliare. Prin această decizie, intimata nu a realizat o interpretare oficială a propriilor reglementări și deci actul administrativ dedus judecății a fost întocmit în exercitarea atribuțiilor de aplicare a legii, iar nu în exercitarea competențelor de interpretare oficială a reglementărilor emise.

Calificând greșit natura juridică a deciziei contestate prin acțiune,instanța de fond a aplicat fără temei norma specială de competență materială cuprinsă în art.7 alin.7 din OUG nr.25/2002, fără a avea în vedere că obiectul pricinii nu justifică derogarea de la regulile generale de competență în materia contenciosului administrativ prevăzute în art.2 alin.1 lit.c și art.3 pct.1 din Codul de procedură civilă. Potrivit acestor reguli generale, competentă să se pronunțe în primă instanță asupra legalității deciziei nr.2068 din 18 noiembrie 2002, ca act administrativ de autoritate emis de o autoritate administrativă autonomă constituită la nivel central, este Curtea de Apel. Având în vedere considerentele expuse, Curtea va admite prezentul recurs și în baza art.304 pct.9 și art.313 C.proc.civ., va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București-Secția de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de Asociația Acționarilor din România împotriva sentinței civile nr.122 din 5 februarie 2003 a Curții de Apel București-Secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București-Secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2004.