AFFAIRE YÜCE c. TURQUIE

AFFAIRE YÜCE c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

A DOUA SECȚIUNE CAUZA YÜCE c. TURCIA (Cercetarea nr. 75717/01) HOTĂRÂREA prezentei versiuni a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții la 7 iulie 2006. STRASBURG 21 februarie 2006 DEFINIF 21/05/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii, după ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2006, Renunță la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 75717/01) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Memet [1] Yüce ( În prezenta cauză, guvernul TIN (în mai mult de un stat membru) nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. Invocând articolele 6 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plângea în special de întârzierea suferită de către stat în plata unei părți suplimentare de expropriere. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. La 4 iulie 2002, Curtea (a treia secțiune) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. În 1993, Hotărârea Generală Drumuri Naționale ( Prin hotărârea din 5 aprilie 1996, tribunalul i-a acordat domnului Yüce câștig de cauză și i-a acordat 235 737 561 de lire turcești (TRL). Această sumă era însoțită de dobânzi simple cu o rată legală de 30 % laan, calculată începând cu data cedării bunului către conducere. 10. La 9 martie 1998, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 11. La data de 14 aprilie 2000, a fost plătită reclamantului suma datorată pentru expropriere la 619 860 000 TRL. II. LICHIDITATEA ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 12. Pentru dreptul și practica internă relevante în materie de expropriere, a se vedea Akkuș c. Turcia (hotărârea din 9 iulie 1997, Recuperarea hotărârilor și a Deciziilor 1997-IV, p. 1305-1306, § 13-16) și Akac. Turcia (hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, § 17 În primul rând, acesta subliniază faptul că, în 1993, a fost achitat numai după cedarea efectivă a terenului către stat. Apoi, el denunță întârzierea plății despăgubirii pentru despăgubirea suplimentară, judecată la sfârșitul procedurii ulterioare. În această privință, CESE susține că această întârziere nu a fost compensată din cauza lipsei oricărui interes moratoriu în ceea ce privește prima componentă și din cauza insuficienței dobânzilor acordate în raport cu rata inflației, în ceea ce privește a doua. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 14. În ceea ce privește prima parte a ..., Curtea constată că reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze că a suferit vreun prejudiciu disproporționat în cursul primilor doi ani de la introducerea deciziei de expropriere în registrul funciar. În orice caz, această parte a ui se confruntă cu motivul de neobosire, întrucât reclamantul a făcut nici un demers pentru a-l face să se prezinte în fața instanțelor naționale. Prin urmare, Curtea se referă numai la cauza în care s-a constatat că a întârziat plata despăgubirii suplimentare. 15. În această privință, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne : Instanțele nu ar fi ridicat această delegărie în fața instanțelor interne și nici nu ar fi exercitat acțiunea introdusă prin art. 105 din Codul obligațiilor. De asemenea, acesta susține că reclamantul nu a sesizat Curtea în termen de șase luni care ar fi trebuit să fie calculată începând cu 9 martie 1998, data hotărârii Curții de Casație. Reclamantul contestă aceste afirmații. 16. Curtea recunoaște că, în ceea ce privește obiecțiunile, cum ar fi cele ale reclamantului, singura cale de atac disponibilă în teorie este cea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor. Cu toate acestea, din motivele care au determinat deja Curtea să încheie cu privire la caracterul inuman al acțiunii menționate (Aka , citată anterior, pp. 2678-2679, §§ 34-37), excepția de la acest titlu trebuie respinsă. 17. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș, citată anterior) și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că această parte a spătarului trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Întradevăr, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de a se opune. Pe fond 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Akkuș, citată anterior, p. 1310, § 30-31, și Aka, citată anterior, p. 2682, § 50-51 19. Curtea a examinat circumstanțele din speță și consideră că nu s-a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante, care i-a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct în ceea ce privește adăugarea la exproprierea bunurilor sale. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că recurentul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect care trebuie să domnească între cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 20. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 21. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că durata procedurii de expropriere, care a început în 1993 cu înscrierea în registrul funciar a deciziei de expropriere și care s-a încheiat cu plata despăgubirii suplimentare în aprilie 2000, a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 22. În această privință, guvernul subliniază că autoritățile naționale care au condus cauza într-un ritm susținut, durata procedurii îndeplinește cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție. 23. Reclamantul contestă această teză. 24. Curtea consideră că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nici un alt motiv de . . Cu toate acestea, având în vedere concluzia sa pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar să reexamineze problema de celeritate din perspectiva articolului 6 alineatul (3). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În observațiile sale scrise din 9 septembrie 2002, reclamantul susține că trebuie să fie despăgubit numai pentru prejudiciul material pe care îl reprezintă 689 de dolari americani (USD). În schimb, în formularul său de cerere, reclamantul solicita 591 (USD) ca prejudiciu material. În observațiile sale ca răspuns la 20 ianuarie 2003, acesta solicită, de asemenea, repararea prejudiciului său moral și rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, fără a-și cripta pretențiile. 27. Guvernul nu se pronunță asupra acestor puncte. 28. Având în vedere modul de calcul adoptat în hotărârea Akkuș (citată anterior, p. 1331§ 35-36 și 39) și în lumina datelor economice relevante, Curtea acordă reclamantului în întregime suma solicitată pentru daune materiale, și anume 569 EUR (EUR), sumă echivalentă cu 689 USD. 29. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 30. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea amintește că, pe teren de la art. 41 din convenție, aceasta rambursează numai cheltuielile de care este stabilit că au fost suportate efectiv și obligatoriu și sunt de o sumă rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). În cazul de față, deși cererea sa nu este documentată în mod corespunzător, Curtea consideră că în temeiul articolului 60 din Regulamentul său de procedură ar trebui să se acorde reclamantului 1 000 EUR, indiferent de costuri. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L 1, ca atare se referă la plata cu întârziere a salariului suplimentar, precum și la ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. faptul că constatarea încălcării oferă în sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în cărți turcești noi la rata aplicabilă la data plății 569 EUR (cinci sute șaptezeci și nouă EUR) pentru daune materiale; ii. 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; iii. plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 21 februarie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Naismith J.-P. Costa grefier adjunct Președinte [1] Recifiat la 7 iulie 2006.

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

YÜCE c. TURQUIE

(Requête n

o

75717/01)

ARRÊT

La présente version a été rectifiée conformément à l’article 81 du règlement de la Cour le 7 juillet 2006.

STRASBOURG

21 février 2006

DÉFINITIF

21/05/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Yüce c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

75717/01) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.

Memet

[1]

Yüce («

le requérant

»), a saisi la Cour le 11 octobre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

es

Tekin Akıllıoğlu, Adil Aktay et Mustafa Nerse, avocats à Ankara. Dans la présente affaire, le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Invoquant les articles 6 de la Convention et 1

du Protocole n

o

1, le requérant se plaignait notamment du retard pris par l’État dans le paiement d’une indemnité complémentaire d’expropriation.

4.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52

§

1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26 § 1 du règlement.

5.

Le 4 juillet 2002, la Cour (troisième section) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement. Se prévalant de l’article 29

§

3 de la Convention, elle a également décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

6.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I. LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

7.

En 1993, la direction générale des routes nationales («

la direction

») procéda à l’expropriation d’un terrain appartenant au requérant, pour la construction d’une voie périphérique à İskenderun.

8.

Le requérant, en désaccord avec le montant payé par la direction, introduisit un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance d’İskenderun («

le tribunal

»).

9.

Par un jugement du 5 avril 1996, le tribunal donna gain de cause à M.

Yüce et lui accorda 235 737 561 livres turques (TRL). Cette somme était assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an, à calculer à partir de la date de cession du bien à la direction.

10.

Le 9

mars

1998, la Cour de cassation confirma ce jugement.

11.

L’indemnité complémentaire, majorée d’intérêts, fut versée au requérant le 14 avril 2000, date à laquelle la somme due s’élevait à 619

860

000 TRL.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Pour le droit et la pratique internes pertinents en matière d’expropriation, voir

Akkuș c.

Turquie

(arrêt du 9 juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, pp.

1305-1306, §§ 13-16) et

Aka c. Turquie

(arrêt du 23 septembre 1998,

Recueil

1998

‑

VI, pp. 2674

‑

2676, §§ 17-25).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant allègue une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, sous deux volets. En premier lieu, il fait remarquer que l’indemnité initiale, fixée en 1993, ne lui a été versée qu’en 1995, après la cession effective du terrain à l’État. Puis, il dénonce le retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire jugé à l’issue de la procédure ultérieure. A ce sujet, il soutient que ce retard ne fut pas compensé du fait de l’absence d’un quelconque intérêt moratoire quant au premier volet, et du fait de l’insuffisance des intérêts accordés par rapport au taux d’inflation,

quant au second.

L’article 1 du Protocole n

o

1 se lit comme-ci

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

14.

S’agissant du premier volet du grief, la Cour note que le requérant n’a pas été en mesure de démontrer qu’il a subi un quelconque préjudice disproportionné durant les deux premières années écoulées après l’inscription de la décision d’expropriation au registre foncier. Quoi qu’il en soit, cette partie du grief se heurte au motif de non-épuisement, aucune démarche n’ayant été effectuée par le requérant pour la faire valoir devant les instances nationales. Partant, la Cour examinera l’affaire seul sous son volet tiré du retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire.

15.

A cet égard, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes

: les requérants n’auraient ni soulevé cette doléance devant les juridictions internes ni exercé le recours offert par l’article 105 du code des obligations. Il soutient également que le requérant n’a pas saisi la Cour dans le délai de six mois qui serait à calculer à partir du 9 mars 1998, date de l’arrêt de la Cour de cassation.

Le requérant conteste ces thèses.

16.

La Cour reconnaît que s’agissant des griefs tels que ceux du requérant la seule voie de recours disponible en théorie est celle prévue par l’article 105 du code des obligations. Cependant, pour les motifs ayant déjà conduit la Cour à conclure au caractère ineffectif dudit recours (

Aka

, précité, pp. 2678-2679, §§ 34-37), l’exception formulée à ce titre doit être rejetée.

17.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Akkuș,

précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que cette partie du grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

18.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir

Akkuș

, précité, p. 1310, §§ 30-31, et

Aka

, précité, p.

2682, §§ 50-51).

19.

La Cour a examiné les circonstances de l’espèce et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de ses biens. C’est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.

20.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

21.

Le requérant se plaint également de ce que la durée de la procédure d’expropriation, qui débuta en 1993 avec l’inscription au registre foncier de la décision d’exproprier et qui prit fin avec le paiement de l’indemnité complémentaire en avril 2000, a méconnu l’article 6 § 1 de la Convention.

22.

A cet égard, le Gouvernement souligne que les instances nationales ayant mené l’affaire à un rythme soutenu, la durée de la procédure répond aux exigences de l’article 6

23.

Le requérant conteste cette thèse.

24.

La Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a non plus été relevé. Cependant, eu égard à sa conclusion sur le terrain de l’article 1 du Protocole n

o

1, la Cour n’estime pas nécessaire de réexaminer la question de célérité de plus sous l’angle de l’article 6 § 1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages et frais et dépens

26.

Dans ses observations écrites du 9 septembre 2002, le requérant affirme devoir être dédommagé seulement pour son préjudice matériel qu’il évalue à 689 dollars américains (USD).

En revanche, dans son formulaire de requête, le requérant réclamait 591

(USD), au titre de dommage matériel. Dans ses observations en réponse du 20 janvier 2003, il demande également la réparation de son dommage moral et le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour, sans pour autant chiffrer ses prétentions.

27.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur ces points.

28.

Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt

Akkuș

(précité, p.

1311, §§ 35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde au requérant en entier la somme réclamée au titre de dommage matériel, à savoir 569 euros (EUR), somme équivalant à 689

USD.

29.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.

30.

Pour ce qui est des frais et dépens, la Cour rappelle que, sur le terrain de l’article 41 de la Convention, elle rembourse uniquement les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable (voir, parmi beaucoup d’autres,

Nikolova c. Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, § 79, CEDH 1999-II).

En l’espèce, bien que sa demande ne soit pas dûment documentée, la Cour estime qu’en vertu de l’article 60 de son règlement il convient d’accorder au requérant 1 000

EUR, tous frais confondus.

B.

Intérêts moratoires

31.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

recevables le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1, en tant qu’il porte sur le paiement tardif de l’indemnité complémentaire, ainsi que le grief tiré de l’article 6

;

2.

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 de la Convention

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le bien-fondé du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

5.

Dit

que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable pour le préjudice moral

;

6.

Dit

a)

que l

’

État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du versement

:

i.

569 EUR (cinq cent soixante-neuf euros) pour dommage matériel;

ii.

1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ;

iii. plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

21 février 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Naismith

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président

[1]

Rectifié le 7 juillet 2006. Le nom de Memet Yüce était libellé «

Mehmet Yüce

».