AFFAIRE CUMA ALİ DOĞAN ET BETÜL c. TURQUIE

AFFAIRE CUMA ALİ DOĞAN ET BETÜL c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A DOUA CEA DECURG 21 februarie 2006 DEFINIF 21/05/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii, după ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2006, Renunță la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 76478/01) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Cuma Ali Do Reclamanții sunt reprezentați de dl Tekin Ak (1) din Regulamentul Curții. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. La 4 iulie 2002, Curtea (secțiunea a treia) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului. În conformitate cu art. 29 3 din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. În cazul în care, în conformitate cu art. 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. Prin hotărârea din 27 noiembrie 1997, tribunalul le-a acordat reclamanților câștig de cauză și le-a acordat 3 291 112 000 de lire turcești (TRL). Această sumă era însoțită de dobânzi simple cu o rată legală de 30 % laan, calculată începând cu data cedării bunului către conducere. 10. La 6 aprilie 1999, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 11. La 9 iunie 2000, la data la care suma datorată pentru expropriere a fost de 8 631 425 000 TRL. II. LICHIDITATEA ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 12. Pentru dreptul și practica internă relevante în materie de expropriere, a se vedea Akkuș c. Turcia (hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., p. 1305-1306, § 13-16), și Akac. Turcia (hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, § 17 În primul rând, ei subliniază că, în 1993, în cazul în care terenul a fost transferat efectiv statului, nu li s-a plătit decât în 1996, după ce terenul a fost transferat efectiv statului, iar apoi au denunțat întârzierea plății taxei suplimentare, care a fost judecată la sfârșitul procedurii ulterioare. În această privință, aceștia susțin că această întârziere nu a fost compensată din cauza lipsei oricărui interes moratoriu în ceea ce privește prima parte și din cauza insuficienței intereselor acordate în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia, în ceea ce privește a doua parte. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 14. În ceea ce privește prima parte a.c.-ului, Curtea constată că nu au fost în măsură să demonstreze că au suferit vreun prejudiciu disproporționat în cursul primilor trei ani de la introducerea deciziei de expropriere în registrul funciar. În orice caz, această parte a ui se confruntă cu motivul de neobosire, întrucât reclamanții au făcut nicio acțiune în fața organismelor naționale pentru a o face să se pronunțe. Prin urmare, Curtea se referă numai la cauza în cauză, care a avut ca dus latârzierea plății despăgubirii suplimentare. 15. În această privință, guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne. : Instanțele nu ar fi ridicat nici ar fi ridicat această nedumerire în fața instanțelor interne și nici nu ar fi exercitat acțiunea formulată prin art. 105 din Codul obligațiilor. De asemenea, acesta susține că Curtea nu a fost sesizată în termenul de șase luni care ar fi trebuit să fie calculat începând cu 6 aprilie 1999, data hotărârii Curții de Casație. Reclamanții contestă această teză. 16. Curtea recunoaște că, în ceea ce privește obiecțiunile, cum ar fi cele ale reclamanților, singura cale de atac disponibilă în teorie este cea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor. Cu toate acestea, pentru motivele care au determinat deja Curtea să încheie cu privire la caracterul inuman al acțiunii menționate (Aka , citată anterior, pp. 2678-2679, §§§ 34-37), excepția de la acest titlu trebuie respinsă. 17. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș, citată anterior) și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că această parte a spătarului trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Întradevăr, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de a se opune. Pe fond 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, Akkuș, citată anterior, p. 1310, § 30-31, și Aka, citată anterior, p. 2682, § 50-51). 19. Curtea a examinat circumstanțele din speță și consideră că nu s-a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante, care le-a cauzat proprietarilor un prejudiciu distinct în ceea ce privește adăugarea la exproprierea bunurilor lor. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 20. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ÎNALGATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 21. Reclamanții se plâng, de asemenea, de faptul că durata procedurii de expropriere, care a început în 1993 cu înscrierea în registrul funciar a deciziei de expropriere și care s-a încheiat cu plata despăgubirii suplimentare în iunie 2000, a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 22. În acest sens, guvernul subliniază faptul că instanțele naționale care au condus cauza într-un ritm susținut, durata procedurii îndeplinește cerințele art. 6 alin. Curtea consideră că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nici un alt motiv de . . Cu toate acestea, având în vedere concluzia sa pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar să reexamineze problema de celeritate din perspectiva articolului 6 alineatul (3). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În observațiile lor scrise din 9 septembrie 2002, reclamanții susțin că trebuie să fie despăgubiți doar pentru prejudiciul material pe care l-au cauzat la 2 551 USD. În schimb, în formularul de cerere, aceștia solicitau 3 569 USD pentru daune materiale. În observațiile lor ca răspuns la 20 În ianuarie 2003, ei solicită repararea unei daune morale și rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, fără a-și număra pretențiile. 27. Guvernul nu se pronunță asupra acestor puncte. 28. Având în vedere modul de calcul adoptat în Hotărârea Akkuș (citată, p. 1311, § 35-36 și 39) și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă reclamanților în comun, în ceea ce privește prejudiciul material, 2 106 EUR (EUR), sumă echivalentă cu 2 551 USD la data hotărârii Curții. 29. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 30. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea amintește că, pe teren de la art. 41 din Convenție, aceasta rambursează numai cheltuielile de care este stabilit că au fost efectiv și în mod necesar expuse și sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre multe altele, Nikolova c. Bulgaria [GC], n 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). În cazul de față, deși cererea lor nu este documentată în mod corespunzător, Curtea consideră că: ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L 1, ca atare se referă la plata cu întârziere a salariului suplimentar, precum și la ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. faptul că constatarea încălcării oferă în sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral afirmă că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în cărți turcești noi la rata aplicabilă la data plății 2 106 EUR (două mii o sută șase euro) pentru daune materiale ii. 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. plus orice sume care pot fi datorate în temeiul taxei sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 21 februarie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Naismith J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

CUMA ALİ DOĞAN ET BETÜL DOĞAN c. TURQUIE

(Requête n

o

76478/01)

ARRÊT

STRASBOURG

21 février 2006

DÉFINITIF

21/05/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Cuma Ali Doğan et Betül Doğan c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

76478/01) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet État, M.

Cuma Ali Doğan et M

me

Betül Doğan («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 31 octobre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

es

Tekin Akıllıoğlu, Adil Aktay et Mustafa Nerse, avocats à Ankara. Dans la présente affaire, le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Invoquant les articles 6 de la Convention et 1

du Protocole n

o

1, les requérants se plaignaient notamment du retard pris par l’État dans le paiement d’une indemnité complémentaire d’expropriation.

4.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52

§

1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26 § 1 du règlement.

5.

Le 4 juillet 2002, la Cour (troisième section) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement. Se prévalant de l’article 29

§

3 de la Convention, elle a également décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

6.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

7.

En 1993, la direction générale des routes nationales («

la direction

») procéda à l’expropriation d’un terrain appartenant aux requérants, pour la construction d’une voie périphérique à İskenderun.

8.

Les requérants, en désaccord avec le montant payé par la direction, introduisirent un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance d’İskenderun («

le tribunal

»).

9.

Par un jugement du 27 novembre 1997, le tribunal donna gain de cause aux requérants et leur accorda 3

291

112 000 livres turques (TRL). Cette somme était assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30

% l’an, à calculer à partir de la date de cession du bien à la direction.

10.

Le 6 avril 1999, la Cour de cassation confirma ce jugement.

11.

L’indemnité complémentaire, majorée d’intérêts, fut versée aux requérants le 9 juin 2000, date à laquelle la somme due s’élevait à 8

631

425

000 TRL.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Pour le droit et la pratique internes pertinents en matière d’expropriation, voir

Akkuș c.

Turquie

(arrêt du 9 juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, pp.

1305-1306, §§ 13-16), et

Aka c. Turquie

(arrêt du 23 septembre 1998,

Recueil

1998

‑

VI, pp. 2674

‑

2676, §§ 17-25).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 DE LA CONVENTION

13.

Les requérants allèguent une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, sous deux volets. En premier lieu, ils font remarquer que l’indemnité initiale, fixée en 1993, ne leur a été versée qu’en 1996, après la cession effective du terrain à l’État. Puis, ils dénoncent le retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire jugé à l’issue de la procédure ultérieure. A ce sujet, ils soutiennent que ce retard ne fut pas compensé du fait de l’absence d’un quelconque intérêt moratoire quant au premier volet, et du fait de l’insuffisance des intérêts accordés par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie,

quant au second.

L’article 1 du Protocole n

o

1 se lit comme-ci

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

14.

S’agissant du premier volet du grief, la Cour note que les requérants n’ont pas été en mesure de démontrer qu’ils ont subi un quelconque préjudice disproportionné, durant les trois premières années écoulées après l’inscription de la décision d’expropriation au registre foncier. Quoi qu’il en soit, cette partie du grief se heurte au motif de non-épuisement, aucune démarche n’ayant été effectuée par les requérants devant les instances nationales pour la faire valoir. Partant, la Cour examinera l’affaire seul sous son volet tiré du retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire.

15.

A cet égard, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes

: les requérants n’auraient ni soulevé cette doléance devant les juridictions internes ni exercé le recours offert par l’article 105 du code des obligations. Il soutient également que la Cour n’a pas été saisie dans le délai de six mois qui serait à calculer à partir du 6 avril 1999, date de l’arrêt de la Cour de cassation.

Les requérants contestent cette thèse.

16.

La Cour reconnaît que s’agissant des griefs tels que ceux des requérants la seule voie de recours disponible en théorie est celle prévue par l’article 105 du code des obligations. Cependant, pour les motifs ayant déjà conduit la Cour à conclure au caractère ineffectif dudit recours (

Aka

, précité, pp. 2678-2679, §§ 34-37), l’exception formulée à ce titre doit être rejetée.

17.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Akkuș,

précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que cette partie du grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

18.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir,

Akkuș

, précité, p. 1310, §§ 30-31, et

Aka

, précité, p.

2682, §§ 50-51).

19.

La Cour a examiné les circonstances de l’espèce et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, qui a fait subir aux propriétaires un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de leurs biens. C’est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.

20.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

21.

Les requérants se plaignent également de ce que la durée de la procédure d’expropriation, qui débuta en 1993 avec l’inscription au registre foncier de la décision d’exproprier et qui prit fin avec le paiement de l’indemnité complémentaire en juin 2000, a méconnu l’article 6 § 1 de la Convention.

22.

A cet égard, le Gouvernement souligne que les instances nationales ayant mené l’affaire à un rythme soutenu, la durée de la procédure répond aux exigences de l’article 6

23.

Les requérants contestent cette thèse.

24.

La Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a non plus été relevé. Cependant, eu égard à sa conclusion sur le terrain de l’article 1 du Protocole n

o

1, la Cour n’estime pas nécessaire de réexaminer la question de célérité de plus sous l’angle de l’article 6 § 1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages et frais et dépens

26.

Dans leurs observations écrites du 9 septembre 2002, les requérants affirment devoir être dédommagés seulement pour leur préjudice matériel qu’ils évaluent à 2 551 dollars américains (USD).

En revanche, dans leur formulaire de requête, ils réclamaient 3

569 USD au titre de dommage matériel. Dans leurs observations en réponse du 20

janvier 2003, ils demandent la réparation d’un dommage moral et le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour, sans pour autant chiffrer leurs prétentions.

27.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur ces points.

28.

Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt

Akkuș

(précité, p.

1311, §§ 35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde aux requérants conjointement, au titre du dommage matériel, 2

106 euros (EUR), somme équivalant à 2

551 USD à la date de l’arrêt de la Cour.

29.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.

30.

Pour ce qui est des frais et dépens, la Cour rappelle que, sur le terrain de l’article 41 de la Convention, elle rembourse uniquement les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable (voir, parmi beaucoup d’autres,

Nikolova c. Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, § 79, CEDH 1999-II).

En l’espèce, bien que leur demande ne soit pas dûment documentée, la Cour estime qu’en vertu de l’article 60 de son règlement il convient d’accorder aux requérants conjointement 1 000

EUR, tous frais confondus.

B.

Intérêts moratoires

31.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

recevables le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1, en tant qu’il porte sur le paiement tardif de l’indemnité complémentaire, ainsi que le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus ;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 de la Convention

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le bien-fondé du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

5.

Dit

que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable pour le préjudice moral

;

6.

Dit

a)

que l

’

État défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du versement

:

i.

2 106 EUR (deux mille cent six euros) pour dommage matériel

;

ii.

1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens

;

iii. plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Naismith

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président