ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 835/2010

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: La data de 15 mai 2008 reclamanta T.J. a chemat în judecată pe pârâtul Orașul Predeal, solicitând instanței să pronunțe o sentință prin care să constate că are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile stabilite de Legea nr. 10/2001 și să îl oblige pe pârât la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 150 mp.

Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința civilă nr. 356S din 28 noiembrie 2008 a respins cererea reclamantei reținând următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 411M947, intervenit între MP, în calitate de vânzător, și T.N., în calitate de cumpărător, a fost transmis dreptul de proprietate indiviză, respectiv 1/6 parte, ce i s-a cuvenit vânzătoarei din imobilul situat în orașul Predeal, constând într-un teren de circa 150 mp, împreună cu casa veche, compusă din parter și etaj, construită pe aproximativ 100 mp (fila 4). Prevederile acestui act translativ de proprietate au fost înscrise în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni, astfel cum rezultă din actele aflate la filele 32-34 din dosarul cauzei.

Urmând procedura prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001, numita T.D.I. a înregistrat, la data de 23 ianuarie 2002, prin intermediul executorului judecătoresc, pe rolul Prefecturii Județului Brașov, o notificare prin care a solicitat, în calitate de moștenitor legal al numitului T.D.N., să îi fie acordate despăgubiri bănești pentru cota de proprietate ce a aparținut defunctului său soț din imobilul mai sus identificat. ( fila 18). Din certificatul de moștenitor nr. 7, emis la data de 9 iunie 2008, de Biroul Notarului Public F.R., a rezultat că, la data de 28 martie 2007, a survenit decesul titularului notificării, ce a fost formulată în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, iar succesorii în drepturi ai acestuia sunt T.J., reclamanta din prezenta cauză, și D.S., în calitate de fii.

(fila 26) In cuprinsul documentației tehnice de identificare a imobilului, se specifică faptul că, acesta nu a putut fi identificat cu exactitate, întrucât nu există documente de carte funciară, care să poată duce la o astfel de identificare și că, la data inventarierii cadastrale (1940) el nu era împrejmuit cu limite durabile fixe (filele 40-42). Î n drept, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, obiectul de reglementare al acestui act normativ îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor.

În ceea ce privește actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, art. 22.1 lit. b) din Normele Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 10/2001, statuează că acestea constau în certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate. Legea nr. 10/2001 instituie o procedură specială și obligatorie pentru retrocedarea imobilelor ce formează obiectul său de reglementare.

Capitolul 2 din Normele Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 10/2001 stabilește că unitatea deținătoare a imobilului notificat este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii, iar entitatea învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze notificarea cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său.

Tribunalul a constatat, în raport de starea de fapt mai sus expusă, că antecesorul reclamantei nu a dobândit, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 411/1947, decât o cotă parte ideală din imobilul ce a format obiectul material al acestuia, respectiv, cota de 1/6 parte, iar nu o suprafață de teren determinată, așa cum aceasta a susținut prin cererea pe care a formulat-o. Apoi, instanța a constatat că, reclamanta nu a făcut dovada preluării imobilului în litigiu de către stat sau de către alte persoane juridice în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, respectiv, în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 și a faptului că acesta a fost rechiziționat în temeiul Legii nr. 139/1940.

De asemenea, instanța a apreciat că, sub aspectul analizat, în privința imobilului în litigiu nu pot fi aplicate prevederile cuprinse în Capitolul 1 lit. e) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece, partea reclamantă nu a făcut dovada regimului juridic actual al imobilului revendicat. Tribunalul a apreciat ca fiind semnificative, în acest sens, mențiunile cuprinse în documentația tehnică de identificare, în care se specifică, în mod expres, că, în absența unor acte juridice cu privire la imobilul din litigiu, nu se poate determina care este situația juridică a acestuia și că, singura identificare posibilă a imobilului este cea care privește amplasamentul acestui imobil.

In absența unor dovezi care să ateste care este situația juridică a imobilului revendicat nu se poate concluziona că pârâtul este cel căruia îi revine obligația de a emite, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, o dispoziție prin care să soluționeze notificarea promovată de antecesoarea reclamantei, în sensul solicitat de aceasta. Tribunalul a constatat că, așa cum rezultă din documentația tehnică de identificare a imobilului, din punct de vedere la amplasamentului, acest imobil face parte din parcarea Complexului Comercial Cioplea, aflându-se, prin urmare în deținerea acestei persoane juridice, iar nu în deținerea pârâtului. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta T.J.

Motivând cererea de apel reclamanta a adus critici privind greșita aprecierea a situației de fapt și eronata aplicare a legii în raport de împrejurarea că terenul revendicat a fost intabulat, fiind înscris în C.F. 266 nr. cadastral 195/1/1/3, 195/2/3, 288/3/1, pe numele Statului român, el făcând parte din domeniul public al acestuia, fiind amenajat ca parcare. Curtea de apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 88Ap din 18 iunie 2009 a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut că terenul a fost identificat prin documentația tehnică extrajudiciară ca fiind actuala parcare a Complexului Comercial Cioplea, reclamanta nu a dovedit situația juridică a imobilului, a modului de preluare a imobilului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și nu a produs dovezi din care să se poată determina entitatea căreia îi revine obligația de a emite dispoziția privind soluționarea notificării în condițiile Legii nr. 10/2001. Î mpotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., criticile de nelegalitate vizând în esență următoarele aspecte: 1- instanța de apel a reținut greșit că imobilul în litigiu nu se regăsește în C.F.

10025 Predeal, atât timp cât la dosar au fost depuse înscrisuri, schița de C.F. potrivit căreia terenul a fost identificat cu nr. cadastral nedefinitiv 195/1/1/3, 195/2/3 288/3/1, cu o suprafața totală de 1569 mp, teren care inițial a fost înscris in C.F. 266 poz.25 si care în prezent este parcare. 2. - instanța de apel retine in mod greșit ca amplasamentul terenului se afla „în actuala parcare a Complexului Comercial Cioplea, expertul la data întocmirii lucrării de expertiză nu cunoștea faptul ca imobilul era intabulat si nici nu a verificat care este situația juridică, motiv pentru care a făcut identificarea lui doar raportat la faptul ca acesta se afla in fata Complexului Comercial Cioplea". La dosar a fost depus extrasul de C.F.

nr. 100225 Predeal, potrivit căruia suprafața de 1569 mp respectiv parcarea in care se afla si terenul in cauza este proprietatea Statului Roman. A fost depusa și H.G. nr. 972/2002 unde la anexa 6, anexa ce cuprinde inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al orașului Predeal la poziția 145 figurează parcare zona Cioplea 2, aceasta fiind parcarea aflata in zona Complexului Comercial și pe care in mod greșit expertul a identificat-o ca fiind parcarea Complexului. 3 - Ultima critică adusă deciziei atacate se refera la faptul ca instanța de apel a reținut ca nu s-a făcut dovada situației juridice a imobilului teren. Terenul face parte din parcarea identificată ca fiind zona Cioplea 2, teren care potrivit H.G.

nr. 972/2002 face parte din domeniul public al statului, situație in care entitatea învestită cu soluționarea notificării este unitatea administrativ teritoriala, respectiv Orașul Predeal, iar potrivit art. 21 alin. (4) organul abilitat de a emită decizia/ dispoziția este Primarul. Cu privire la modul in care s-a făcut preluarea imobilului, acesta s-a făcut fără titlu si face parte din categoria celor prevăzute la art. 2 pct. i din Legea nr. 10/2001. Verificând legalitatea decimei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele motive: Constatarea faptelor, astfel cum rezultă ele din actele și dovezile administrate, este atributul exclusiv al instanțelor de fond.

Sub acest aspect hotărârea judecătorească trebuie însă să fie motivată cu suficientă claritate, prin trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva în fapt și în drept hotărârile constituind una din garanțiile dreptului la un proces echitabil. Astfel, este necesar ca dispozitivul hotărârii să conțină elemente clare privind modalitatea de rezolvarea a cererilor părților, întinderea drepturilor recunoscute și identificarea acestora prin parametrii care să o facă aptă de a putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării. Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Textul legal sus citat concretizează principiul potrivit căruia adevărul trebuie să constituie scopul final al activității judiciare, fiind în același timp cea mai importantă obligație impusa de lege judecătorului. Pe de altă parte în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, putând încuviința și administra probe a căror necesitate rezultă din dezbateri, în condițiile art. 292 alin. (1), teza a II a C. proc. civ. In drept, potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Or, în speță, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite de către instanțele de fond, care nu au cercetat aspectele privind cine este în cauză unitatea deținătoare, nu au fixat cu exactitate amplasamentul imobilului revendicat, sens în care nu s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, lăsând, astfel, necercetat fondul cauzei. Omisiunea instanței de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta care sunt considerentele pentru care cererile apelantei sunt sau nu întemeiate, așa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanța de recurs.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, în raport de susținerile reclamantei în această fază procesuală și de faptul că din actele depuse de către părți, de constatările mult prea abstracte privind amplasarea imobilului și ale planului de situație anexat, instanța de apel trebuia să depună eforturi în vederea corectei stabiliri a situației de fapt, dispunând în principal efectuarea unei expertize tehnice care să identifice coordonate terenului în litigiu, amplasamentul și delimitarea marginilor teritoriale exteriore, prin indicarea dimensiunilor laturilor, a vecinătăților și a poziționării spațiale în funcție de punctele cardinale, identificarea cadastrală. Măsura se impunea în cauza dedusă judecății față de împrejurarea, reținută de instanța de apel, că expertiza tehnică extrajudiciară nu lămurește amplasamentul imobilului din punct de vedere al identificării sale cadastrale.

În materia imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot fi cere măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca urmare a deposedării de către stat de astfel de imobile, prin Legea nr. 10/2001.

Dat fiind că în sfera de competență a instanței civile se regăsește obligația de a verifica îndeplinirea tuturor condițiilor impuse prin legea de reparație în scopul realizării reparației, în modalitățile expres prevăzute de acest act normativ, pe cale de interpretare logică, instanța civilă este abilitată, atunci când găsește întemeiată cererea persoanei pretins îndreptățite la măsurile reparatorii, să stabilească la solicitarea acesteia modalitatea în care se va proceda în scopul unei reale reparații, să identifice bunul de care proprietarul a fost deposedat, să verifice posibilitatea de retrocedare în natură ori, în subsidiar, stabilirea dreptului acestuia la măsuri reparatorii prin echivalent.

Astfel, potrivit art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. O asemenea omisiune săvârșită de instanțele de fond este esențială și impune reluarea judecății cauzei, pentru stabilirea exactă a amplasamentului imobilului, a entității obligate la soluționarea notificării și a propunerii de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile legii speciale.

Funcție de aspectele de fapt care vor rezulta, urmare a completării probatoriilor, instanța urmează a stabili și motiva, în fapt și în drept, prin trimitere la probatoriile pe care le va aprecia a fi relevante analizei, dacă în cauză sunt îndeplinite sau nu condițiile prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în condițiile în care restituirea în natură este imposibilă. Așa fiind, reținând că împrejurările de fapt ale cauzei, pentru considerentele arătate, nu au fost pe deplin stabilite, în conformitate cu dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de reclamantă, a casa hotărârea atacată și a trimite cauza pentru reluarea judecății instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta T.J. împotriva deciziei civile nr. 88 Ap din 18 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010 .