ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 835/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 835/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:

La data de 15 mai 2008 reclamanta T.J. a chemat în judecată pe pârâtul

Orașul Predeal, solicitând instanței să pronunțe o sentință prin care să

constate că are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile stabilite de

Legea nr. 10/2001 și să îl oblige pe pârât la emiterea unei dispoziții de

restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 150 mp.

Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința civilă nr. 356S din 28

noiembrie 2008

a respins cererea

reclamantei reținând următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 411M947,

intervenit între MP, în calitate de vânzător, și T.N., în calitate de

cumpărător, a fost transmis dreptul de proprietate indiviză, respectiv 1/6

parte, ce i s-a cuvenit vânzătoarei din imobilul situat în orașul Predeal, constând

într-un teren de circa 150 mp, împreună cu casa veche, compusă din parter și

etaj, construită pe aproximativ 100 mp (fila 4).

Prevederile acestui act translativ de proprietate au fost înscrise în

Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni, astfel cum rezultă din actele

aflate la filele 32-34 din dosarul cauzei.

Urmând procedura prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001,

numita T.D.I. a înregistrat, la data de 23 ianuarie 2002, prin intermediul

executorului judecătoresc, pe rolul Prefecturii Județului Brașov, o notificare

prin care a solicitat, în calitate de moștenitor legal al numitului T.D.N., să

îi fie acordate despăgubiri bănești pentru cota de proprietate ce a aparținut

defunctului său soț din imobilul mai sus identificat. ( fila 18).

Din certificatul de moștenitor nr. 7, emis la data de 9 iunie 2008, de

Biroul Notarului Public F.R., a rezultat că, la data de 28 martie 2007, a

survenit decesul titularului notificării, ce a fost formulată în condițiile

reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, iar succesorii în

drepturi ai acestuia sunt T.J., reclamanta din prezenta cauză, și D.S., în

calitate de fii. (fila 26)

In cuprinsul documentației tehnice de identificare a imobilului, se

specifică faptul că, acesta nu a putut fi identificat cu exactitate, întrucât

nu există documente de carte funciară, care să poată duce la o astfel de

identificare și că, la data inventarierii cadastrale (1940) el nu era împrejmuit

cu limite durabile fixe (filele 40-42).

Î

n drept, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, obiectul de reglementare al acestui act normativ îl

constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate în mod

abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor.

În ceea ce privește actele

juridice care atestă calitatea de moștenitor, art. 22.1 lit. b) din Normele

Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 10/2001, statuează că acestea

constau în certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care

atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate.

Legea nr. 10/2001 instituie o procedură specială și obligatorie pentru

retrocedarea imobilelor ce formează obiectul său de reglementare.

Capitolul 2 din Normele Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr.

10/2001 stabilește că unitatea deținătoare a imobilului notificat este fie

entitatea cu personalitate juridică care exercită în numele statului dreptul de

proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii,

fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul

său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul

legii, iar entitatea învestită cu soluționarea notificării este, după caz,

unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze

notificarea cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său.

Tribunalul a constatat, în raport

de starea de fapt mai sus expusă, că antecesorul reclamantei nu a dobândit,

prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 411/1947, decât o cotă

parte ideală din imobilul ce a format obiectul material al acestuia, respectiv,

cota de 1/6 parte, iar nu o suprafață de teren determinată, așa cum aceasta a

susținut prin cererea pe care a formulat-o.

Apoi, instanța a constatat că, reclamanta nu a făcut dovada preluării

imobilului în litigiu de către stat sau de către alte persoane juridice în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, respectiv, în perioada 6 martie

1945- 22 decembrie 1989 și a faptului că acesta a fost rechiziționat în temeiul

Legii nr. 139/1940.

De asemenea, instanța a apreciat că, sub aspectul analizat, în privința

imobilului în litigiu nu pot fi aplicate prevederile cuprinse în Capitolul 1

lit. e) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece,

partea reclamantă nu a făcut dovada regimului juridic actual al imobilului

revendicat.

Tribunalul a apreciat ca fiind semnificative, în acest sens, mențiunile

cuprinse în documentația tehnică de identificare, în care se specifică, în mod

expres, că, în absența unor acte juridice cu privire la imobilul din litigiu,

nu se poate determina care este situația juridică a acestuia și că, singura

identificare posibilă a imobilului este cea care privește amplasamentul acestui

imobil.

In absența unor dovezi care să ateste care este situația juridică a

imobilului revendicat nu se poate concluziona că pârâtul este cel căruia îi

revine obligația de a emite, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, o

dispoziție prin care să soluționeze notificarea promovată de antecesoarea

reclamantei, în sensul solicitat de aceasta.

Tribunalul a constatat că, așa

cum rezultă din documentația tehnică de identificare a imobilului, din punct de

vedere la amplasamentului, acest imobil face parte din parcarea Complexului

Comercial Cioplea, aflându-se, prin urmare în deținerea acestei persoane

juridice, iar nu în deținerea pârâtului.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta T.J.

Motivând cererea de apel

reclamanta a adus critici privind greșita aprecierea a situației de fapt și

eronata aplicare a legii în raport de împrejurarea că terenul revendicat a fost

intabulat, fiind înscris în C.F. 266 nr. cadastral 195/1/1/3, 195/2/3, 288/3/1,

pe numele Statului român, el făcând parte din domeniul public al acestuia,

fiind amenajat ca parcare.

Curtea de apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 88Ap

din 18 iunie 2009

a respins

apelul reclamantei, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut că terenul a fost

identificat prin documentația tehnică extrajudiciară ca fiind actuala parcare a

Complexului Comercial Cioplea, reclamanta nu a dovedit situația juridică a

imobilului, a modului de preluare a imobilului în perioada de referință a Legii

nr. 10/2001 și nu a produs dovezi din care să se poată determina entitatea

căreia îi revine obligația de a emite dispoziția privind soluționarea

notificării în condițiile Legii nr. 10/2001.

Î

mpotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta, în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., criticile de

nelegalitate vizând în esență următoarele aspecte:

1- instanța de apel a reținut greșit că imobilul în litigiu nu se

regăsește în C.F. 10025 Predeal, atât timp cât la dosar au fost depuse

înscrisuri, schița de C.F. potrivit căreia terenul a fost identificat cu nr. cadastral

nedefinitiv 195/1/1/3, 195/2/3 288/3/1, cu o suprafața totală de 1569 mp, teren

care inițial a fost înscris in C.F. 266 poz.25 si care în prezent este parcare.

afla „în actuala parcare a Complexului Comercial Cioplea, expertul la data

întocmirii lucrării de expertiză nu cunoștea faptul ca imobilul era intabulat

si nici nu a verificat care este situația juridică, motiv pentru care a făcut

identificarea lui doar raportat la faptul ca acesta se afla in fata Complexului

Comercial Cioplea". La dosar a fost depus extrasul de C.F. nr. 100225

Predeal, potrivit căruia suprafața de 1569 mp respectiv parcarea in care se

afla si terenul in cauza este proprietatea Statului Roman.

A fost depusa și H.G. nr. 972/2002 unde la anexa 6, anexa ce cuprinde

inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al orașului Predeal la

poziția 145 figurează parcare zona Cioplea 2, aceasta fiind parcarea aflata in

zona Complexului Comercial și pe care in mod greșit expertul a identificat-o ca

fiind parcarea Complexului.

3 - Ultima critică adusă deciziei atacate se refera la faptul ca

instanța de apel a reținut ca nu s-a făcut dovada situației juridice a

imobilului teren. Terenul face parte din parcarea identificată ca fiind zona

Cioplea 2, teren care potrivit H.G. nr. 972/2002 face parte din domeniul public

al statului, situație in care entitatea învestită cu soluționarea notificării

este unitatea administrativ teritoriala, respectiv Orașul Predeal, iar potrivit

art. 21 alin. (4) organul abilitat de a emită decizia/ dispoziția este

Primarul.

Cu privire la modul in care s-a

făcut preluarea imobilului, acesta s-a făcut fără titlu si face parte din

categoria celor prevăzute la art. 2 pct. i din Legea nr. 10/2001.

Verificând

legalitatea decimei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta

Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele motive:

Constatarea faptelor, astfel cum

rezultă ele din actele și dovezile administrate, este atributul exclusiv al

instanțelor de fond.

Sub acest aspect hotărârea

judecătorească trebuie însă să fie motivată cu suficientă claritate, prin

trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva în

fapt și în drept hotărârile constituind una din garanțiile dreptului la un

proces echitabil.

Astfel, este necesar ca dispozitivul hotărârii să conțină elemente clare

privind modalitatea de rezolvarea a cererilor părților, întinderea drepturilor

recunoscute și identificarea acestora prin parametrii care să o facă aptă de a

putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale.

Textul legal sus citat

concretizează principiul potrivit căruia adevărul trebuie să constituie scopul

final al activității judiciare, fiind în același timp cea mai importantă

obligație impusa de lege judecătorului.

Pe de altă parte în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C.

proc. civ. instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel,

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, putând

încuviința și administra probe a căror necesitate rezultă din dezbateri, în

condițiile art. 292 alin. (1), teza a

II

a C. proc. civ.

In drept, potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și

Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează

hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de

fapt ce au fost deplin stabilite.

Or, în speță, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin

stabilite de către instanțele de fond, care nu au cercetat aspectele privind

cine este în cauză unitatea deținătoare, nu au fixat cu exactitate

amplasamentul imobilului revendicat, sens în care nu s-a dispus efectuarea unei

expertize tehnice de specialitate, lăsând, astfel, necercetat fondul cauzei.

Omisiunea instanței de apel de a analiza toate motivele de apel cu care

a fost învestită, de a arăta care sunt considerentele pentru care cererile

apelantei sunt sau nu întemeiate, așa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă exercitarea

controlului judiciar de instanța de recurs.

Având în vedere caracterul

devolutiv al apelului, în raport de susținerile reclamantei în această fază

procesuală și de faptul că din actele depuse de către părți, de constatările

mult prea abstracte privind amplasarea imobilului și ale planului de situație

anexat, instanța de apel trebuia să depună eforturi în vederea corectei

stabiliri a situației de fapt, dispunând în principal efectuarea unei expertize

tehnice care să identifice coordonate terenului în litigiu, amplasamentul și

delimitarea marginilor teritoriale exteriore, prin indicarea dimensiunilor

laturilor, a vecinătăților și a poziționării spațiale în funcție de punctele

cardinale, identificarea cadastrală.

Măsura se impunea în cauza dedusă judecății față de împrejurarea,

reținută de instanța de apel, că expertiza tehnică extrajudiciară nu lămurește

amplasamentul imobilului din punct de vedere al identificării sale cadastrale.

În materia imobilelor preluate în

mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele

îndreptățite pot fi cere măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca

urmare a deposedării de către stat de astfel de imobile, prin Legea nr.

10/2001.

Dat fiind că în sfera de competență a instanței civile se regăsește

obligația de a verifica îndeplinirea tuturor condițiilor impuse prin legea de

reparație în scopul realizării reparației, în modalitățile expres prevăzute de

acest act normativ, pe cale de interpretare logică, instanța civilă este

abilitată, atunci când găsește întemeiată cererea persoanei pretins îndreptățite

la măsurile reparatorii, să stabilească la solicitarea acesteia modalitatea în

care se va proceda în scopul unei reale reparații, să identifice bunul de care

proprietarul a fost deposedat, să verifice posibilitatea de retrocedare în

natură ori, în subsidiar, stabilirea dreptului acestuia la măsuri reparatorii

prin echivalent.

Astfel, potrivit art. 10 și art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, atunci când restituirea în

natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în

acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

O asemenea omisiune săvârșită de

instanțele de fond este esențială și impune reluarea judecății cauzei, pentru

stabilirea exactă a amplasamentului imobilului, a entității obligate la

soluționarea notificării și a propunerii de acordare a măsurilor reparatorii în

condițiile legii speciale.

Funcție de aspectele de fapt care

vor rezulta, urmare a completării probatoriilor, instanța urmează a stabili și

motiva, în fapt și în drept, prin trimitere la probatoriile pe care le va

aprecia a fi relevante analizei, dacă în cauză sunt îndeplinite sau nu

condițiile prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, în condițiile în care restituirea în natură

este imposibilă.

Așa fiind, reținând că

împrejurările de fapt ale cauzei, pentru considerentele arătate, nu au fost pe

deplin stabilite, în conformitate cu dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a admite recursul declarat de reclamantă, a casa hotărârea

atacată și a trimite cauza pentru reluarea judecății instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta T.J. împotriva

deciziei civile nr. 88 Ap din 18 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, de conflicte de

muncă și asigurări sociale.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010 .