Tüm Haber Sen și Çinar împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 28602/95) îndreptată împotriva Republicii Turcie și pe care reclamantii (un sindicat, Tüm Haber Sen, și cetățean al acestui stat, dl. İsmail Çınar) au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 21 august 1995 în vertu articolului 25 anterior al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantii sunt reprezentați de dna D. Selimoğlu, avocat la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Reclamantii alegau în special că dizolvarea și suspendarea activităților Tüm Haber Sen constituiau o încălcare a dreptului lor la libertatea de asociere enunțat de art. 11 din Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului).

A fost atribuită secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament camera responsabilă de examinare (art. 27 § 1 din Convenție).

Printr-o decizie din 13 noiembrie 2003, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost astfel atribuită secțiunii a doua după remaniere (art. 52 § 1).

Pe 16 ianuarie 1992, Tüm Haber Sen a fost fondat prin depunerea declarației de fondare la prefectura din Istanbul în aplicarea articolului 51 din Constituție. În statutele sale era invocat în special dreptul de a concluziona convenții colective. Fondatorii Tüm Haber Sen erau 851 de agenți contractuali ai sectorului public care lucrau în domeniul comunicațiilor, în special la serviciile poștale (PTT) și telefonice (Türk Telecom). La momentul dizolvării sindicatul avea 40.000 de membri și 55 de secții locale.

Pe 20 ianuarie 1992, prefectura din Istanbul a solicitat procuraturii din Șișli suspendarea activităților și dizolvarea Tüm Haber Sen motiv pentru care funcționarii de stat nu puteau fonda sindicate. În plângearea sa invoca art. 51 din Constituție, precum și art. 1 din legea nr. 2821 privind sindicatele și articolele 22 și 27 din legea nr. 657 privind funcționarii de stat.

Într-un act datat 3 februarie 1992, procurorul din Republică a cerut, în fața camerei civile a patrulea a tribunalului de jurisdicție mare din Șișli, suspendarea activităților și dizolvarea sindicatului motiv pentru care, conform dreptului pozitiv, funcționarii de stat, supuși legii nr. 657, nu erau autorizați să fondeze sindicate.

În observațiile scrise depuse tribunalului de jurisdicție mare pe 26 martie 1992, reprezentanții sindicatului au susținut că dispozițiile juridice în vigoare nu interziceau în mod explicit fundarea sindicatelor de funcționari și că o entravă la exercitarea drepturilor sindicale ar fi încălcat angajamentele internaționale ale Turciei, semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului, al convențiilor Organizației Internaționale a Muncii și al Cartei Sociale Europene.

Pe 15 decembrie 1992, tribunalul de jurisdicție mare a pronunțat suspendarea activităților și dizolvarea sindicatului.

Reprezentanții sindicatului s-au pourvoit în casație.

Pe 14 februarie 1994, Curtea de Casație a anulat hotărârea pronunțată de tribunalul de jurisdicție mare și a trimis cauza spre reexaminare. În motivarea hotărârii, ea a precizat că faptul că termenul „sindicat" apărea în titlul asociației nu făcea din aceasta un sindicat în sensul tehnic în care ar fi autorizat să declanșeze greve și să concluzioneze convenții colective. Cel mult această asociație putea fi considerată o organizație profesională având ca scop protecția intereselor membrilor care lucrau într-un sector determinat.

În fața tribunalului de jurisdicție mare, reprezentanții Tüm Haber Sen au apărat că acesta trebuia să fie considerat sindicat autorizat să declanșeze greve și să concluzioneze convenții colective. Pe 9 noiembrie 1994, tribunalul de jurisdicție mare, după examinarea argumentelor avansate de reprezentanții sindicatului, a menținut decizia inițială.

Reprezentanții sindicatului s-au pourvoit din nou în casație.

Prin hotărâre din 24 mai 1995, camerele civile reunite ale Curții de Casație, pronunțând în ultimă instanță, au ordonat dizolvarea Tüm Haber Sen. Au considerat că realizarea în practică a dreptului de a fonda sindicate enunțat de Constituție necesita adoptarea unei legi-cadru. În absența unui statut juridic prevăzut de lege pentru sindicatele funcționarilor sau agenților contractuali ai statului, sindicatul reclamant nu putea invoca un statut legal. Nici nu putea fi considerat o asociație sau o formație profesională, deoarece conducerea sa îl prezenta explicit ca sindicat deplin. În pofida ratificării de către Turcia a convențiilor internaționale ale muncii nr. 87 (privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical) și nr. 151 (privind protecția dreptului de organizare și procedurile de determinare a condițiilor de angajare în funcția publică) pe 12 iulie 1993, camerele civile reunite ale Curții de Casație au considerat că sindicatul nu putea se baza pe textele în cauză, acestea nefiind de aplicare directă în dreptul intern și legislatorul neavând încă promulgat legile de aplicare.

Hotărârea a fost notificată reprezentanților sindicatului pe 8 iunie 1995.

Între 26 iunie 1995 și 2 august 1995, toate filialele și secțiile Tüm Haber Sen au fost dizolvate la ordinul ministerului de interne. B. Dreptul intern relevant

Dispozițiile relevante ale Constituției se citesc după cum urmează: art. 51 (înainte de modificarea din 3 octombrie 2001) „Muncitorii și angajatorii au dreptul de a fonda sindicate și uniuni sindicale fără autorizație prealabilă în scopul salvgardării și dezvoltării drepturilor și intereselor economice și sociale ale acestora în cadrul relațiilor de muncă. Pentru a putea fonda sindicat sau uniune sindicală, este suficient să remită autorității competente desemnate de lege informațiile și documentele necesare în vertu legii. Dacă constată caracterul ilegal al acestor informații și documente, autoritatea competentă se adresează instanței în vederea obținerii suspendării activităților sau a închiderii sindicatului sau uniunii sindicale. Aderarea la sindicate și demisia din sindicate sunt libere. Nimeni nu poate fi constrâns să se înscrie, să rămână membru sau să demisioneze dintr-un sindicat. Muncitorii și angajatorii nu pot fi membri ai mai mult de un sindicat simultan. Posibilitatea de a lucra în vreun loc nu poate fi subordonată calității de membru al sindicatului muncitorilor sau absența acestei calități. Pentru a putea exercita funcții de conducere în sindicate sau uniuni sindicale ale muncitorilor, trebuie să fi lucrat cu adevărat ca salariat timp de cel puțin zece ani. Staturile, administrația și funcționarea sindicatelor și uniunilor sindicale nu pot fi contrare caracteristicilor Republicii și principiilor democratice definite de Constituție. " art. 51 (după modificarea prin legea nr. 4709 din 3 octombrie 2001) „Muncitorii și angajatorii au dreptul de a fonda sindicate și uniuni sindicale fără autorizație prealabilă în scopul salvgardării și dezvoltării drepturilor și intereselor economice și sociale ale membrilor acestora în cadrul relațiilor de muncă, precum și de a se afilia și retrage din acestea liber. Nimeni nu poate fi constrâns să se înscrie sau să demisioneze dintr-un sindicat. Dreptul de a fonda sindicat poate fi limitat doar în vertu legii și din motive de securitate națională sau ordine publică sau cu scopul de a preveni comiterea unor delicte, de a conserva sănătatea publică sau bunele moravuri sau de a proteja drepturile și libertățile altora. Formele, condițiile și procedurile aplicabile exercitării dreptului de a fonda sindicat sunt fixate de lege. Nu este permis să fii membru al mai multor sindicate simultan în cadrul aceluiași sector de activitate. Domeniul drepturilor agenților publici care nu au calitatea de salariați în această materie, precum și excepțiile și limitările care li se aplică, sunt fixate de lege într-o manieră corespunzătoare naturii serviciilor de care sunt responsabili. Staturile, administrația și funcționarea sindicatelor și uniunilor sindicale nu pot fi contrare caracteristicilor fundamentale ale Republicii nici principiilor democratice. " art. 53 (înainte de modificarea din 23 iulie 1995) „Muncitorii și angajatorii au în relațiile lor reciproce dreptul de a concluziona convenții colective de muncă în vederea reglementării situației economice și sociale a acestora și a condițiilor de muncă. Legea determină modalitatea concluzionării conveniilor colective de muncă. Nu se pot concluziona și nici nu se pot aplica mai mult de o convenție colectivă de muncă în același loc de muncă în aceeași perioadă. " art. 53 (după modificarea prin legea nr. 4121 din 23 iulie 1995) „Muncitorii și angajatorii au în relațiile lor reciproce dreptul de a concluziona convenții colective de muncă în vederea reglementării situației economice și sociale a acestora și a condițiilor de muncă. Legea determină modalitatea concluzionării conveniilor colective de muncă. Sindicatele și uniunile sindicale pe care agenții publici prevăzuți la alineatul intâi al articolului 128 vor fi autorizați să le fondeze între ei, și care nu sunt supuse dispozițiilor alineatelor intâi și doi ale prezentului articol nici celor ale articolului 54, se pot adresa autorităților judiciare și pot angaja negocieri colective cu administrația în conformitate cu obiectivele lor în numele membrilor. Dacă negocierile colective duc la un acord, textul acestuia este semnat de părți. Textul acordului este supus aprecierii consilului miniștrilor pentru a putea fi pus în aplicare pe planuri legal și administrativ. Dacă negocierile colective nu duc la semnarea unui acord, părțile semnează un proces-verbal precizând punctele de acord și dezacord, și acesta este supus aprecierii consilului miniștrilor. Legea determină procedurile referitoare la executarea prezentului alineat. Nu se pot concluziona și nici nu se pot aplica mai mult de o convenție colectivă de muncă în același loc de muncă în aceeași perioadă. " art. 128 „Funcțiile esențiale, permanente și durabile necesare serviciilor publice - pe care statul, întreprinderile economice publice și alte persoane juridice publice sunt obligate să le furnizeze în conformitate cu principiile generale ale administrației - sunt exercitate de funcționari și alți agenți publici. Legea reglementează calificările, numirea, funcțiile și atribuțiile, drepturile și obligațiile și plăți și indemnizații ale funcționarilor și altor agenți publici, precum și alte chestiuni referitoare la statutul lor. Legea determină în special regulile și modalitățile de formare a funcționarilor superiori. " 22. art. 22 din legea nr. 657 privind funcționarii de stat din 14 iulie 1965, abrogat prin art. 5 din decretul-lege nr. 2 din 23 decembrie 1972, prevedea că funcționarii de stat erau autorizați să fondeze sindicate și organizații profesionale și să se afilieze conform modalităților definite de legi speciale. Al doilea alineat prevedea că aceste organizații profesionale erau autorizate să apere interesele membrilor în fața autorităților competente. art. 1 din legea nr. 4275 din 12 iunie 1997 a readus la viață aceste dispoziții, cu o serie de modalități. Textul prevede acum: „Funcționarii de stat sunt autorizați să fondeze sindicate și alte organizații profesionale superioare și să se afilieze conform modalităților definite de Constituție și de legi speciale. " Pentru art. 27, acesta se citește: „Este interzis funcționarilor de stat (...) să organizeze greva, să o declare sau să facă propagandă pentru ea. Funcționarii de stat nu pot participa la o grevă (...) nu pot susține sau provoca continuarea unei greve. " 23. art. 2 din Convenția nr. 87 din 1948 (a Organizației Internaționale a Muncii) privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical se citește după cum urmează: „Muncitorii și angajatorii, fără vreo distincție de niciun fel, au dreptul, fără autorizație prealabilă, de a constitui organizații ale alegerii acestora, precum și dreptul de a se afilia la aceste organizații, sub singura condiție de a se conforma statutelor acestora. " 24. art. 5 din Carta Socială Europeană se citește după cum urmează: „Dreptul sindical Pentru a asigura sau promova libertatea pentru muncitori și angajatori de a constitui organizații locale, naționale sau internaționale pentru protecția intereselor economice și sociale ale acestora și de a se afilia la aceste organizații, Părțile contractante se angajează ca legislația națională să nu aducă prejudicii și să nu fie aplicată în așa fel încât să aducă prejudicii acestei libertăți. Masura în care garanțiile prevăzute în prezentul articol se vor aplica polițiștilor va fi determinată de legislația sau reglementarea națională. Principiul aplicării acestor garanții membrilor forțelor armate și masura în care s-ar aplica acestei categorii de persoane sunt de asemenea determinate de legislația sau reglementarea națională. " ÎN DREPT

Reclamantii susțin că Curtea de Casație, în jurisprudență, recunoscuse statutul de asociație sindicatelor fondate de funcționarii publici. Or, în cazul de față, Tüm Haber Sen ar fi fost despoiat de acest statut. Dizolvarea sa ca urmare a concluzionării de o convenție colectivă s-ar reduce la o necunoaștere a dreptului la libertatea de asociere, garantat de tratate internaționale la care Turcia este parte.

Din cealaltă parte, Guvernul subliniază mai întâi că legislația turcă, deși recunoscând angajaților din sectorul public libertatea de a fonda asociații pentru apărarea intereselor lor, nu garantează în sectorul public o libertate sindicală cuprindând drepturile de grevă și negociere colectivă. Observă în al doilea rând că, în fața instanțelor naționale, reprezentanții sindicatului au avansat de la începutul cauzei că asociația lor era sindicat al angajaților din sectorul public și că noțiunea de sindicat cuprindea drepturile de grevă și negociere colectivă. Referindu-se la hotărârile Sindicat Național de Poliție Belgă c. Belgia din 27 octombrie 1975 (§ 39, seria A nr. 19) și Schmidt și Dahlström c. Suedia din 6 februarie 1976 (§ 34, seria A nr. 21), el afirmă că art. 11 din Convenție nu garantează sindicatelor un tratament precis din partea statului, nici dreptul de a concluziona convenții colective. Susține că ceea ce cere Convenția este să permită sindicatelor să lupte pentru apărarea intereselor membrilor cu mijloace pe care statul este liber să le determine. În prezenta cauză, decizia de a dizolva Tüm Haber Sen ar fi vizat prevenirea unei sindicalizări ilegale, și ingerința ar fi justificată privind art. 11 § 2 din Convenție. B. Aprecierea Curții 1. Principii generale

Curtea reamintește că art. 11 § 1 prezintă libertatea sindicală ca o formă sau aspect special al libertății de asociere (Sindicat Național de Poliție Belgă, citat anterior, § 38, și Sindicat Suedez al Conducătorilor de Locomotive c. Suedia, 6 februarie 1976, § 39, seria A nr. 20). Termenii „pentru apărarea intereselor" care apar în art. 11 § 1 nu sunt redundanți și Convenția protejează libertatea de a apăra interesele profesionale ale membrilor unui sindicat prin acțiunea colectivă a acestuia, acțiune pe care statele contractante trebuie atât să o autorizeze cât și să o facă posibilă. Deci trebuie să fie permis unui sindicat să intervină pentru apărarea intereselor membrilor, iar membrii individuali au dreptul ca sindicatul lor să fie ascultat pentru apărarea intereselor lor (Sindicat Național de Poliție Belgă, citat anterior, §§ 39-40, și Sindicat Suedez al Conducătorilor de Locomotive, citat anterior, §§ 40-41). art. 11 nu garantează totuși sindicatelor și membrilor acestora un tratament precis din partea statului, și îi lasă acestuia libera alegere a mijloacelor de a se asigura respectarea dreptului de a fi ascultat (Sindicat Național de Poliție Belgă, citat anterior, §§ 38-39, Sindicat Suedez al Conducătorilor de Locomotive, citat anterior, §§ 39-40, și Wilson, Uniunea Națională a Jurnaliștilor și alții c. Regatul Unit, nr-uri 30668/96, 30671/96 și 30678/96, § 42, CEDO 2002-V).

Convenția nu operează nicio distincție între atribuțiile puterii publice ale statelor contractante și responsabilități ca angajatori. art. 11 nu face excepție de la această regulă. Dimpotrivă, § 2 al acestuia implică în mod clar că statul este obligat să respecte libertatea de asociere a angajaților săi cu excepția, dacă este cazul, a aduce „restricții legitime" dacă sunt membri ai forțelor armate, poliției sau administrației. art. 11 se aplică deci „statului angajator", indiferent dacă relațiile acestuia cu angajații urmează dreptul public sau privat (Sindicat Suedez al Conducătorilor de Locomotive, citat anterior, § 37). 2. Aplicarea acestor principii la cazul de față a) Privitor la existența ingerințelor

Reclamantii văd o încălcare a drepturilor lor decurgând din art. 11 din Convenție în suspendarea activităților și dizolvarea Tüm Haber Sen. Guvernul susține pentru cealaltă parte absența ingerințelor, instanțele sancționând după el sindicatul reclamant motiv pentru care acesta insista pe capacitățile legale presupuse de a face grevă și de a conduce negocieri colective, atribute care ar fi străine domeniului de aplicare al articolului 11 din Convenție.

Curtea observă că la epoca faptelor funcționarii nu disponeau drept de a fonda sindicate și de a se afilia. Într-adevăr, camerele civile reunite ale Curții de Casație au interpretat ca interzicere faptul că statut pentru sindicatele funcționarilor nu fusese clar prevăzut nici în Constituție nici în legislație. În absența actelor legislative reglementând aplicarea conveniilor internaționale ale muncii nr. 87 și 151, au de asemenea judecat insuficientă pentru a acorda dreptul sindical funcționarilor ratificarea de către Turcia a textelor în cauză.

Curtea observă de asemenea că atunci când instanțele naționale au examinat cauza și au pronunțat dizolvarea sindicatul reclamant, acesta nu condusese negocieri colective, nici nu concluzionase convenții colective, nici chiar nu declanșase greva. Din aceasta rezultă că Tüm Haber Sen a fost dizolvat din singurul motiv că fusese fondat de funcționari și că membri erano funcționari. b) Privitor la justificarea ingerințelor

Asemenea ingerință încalcă art. 11, cu excepția cazului în care era „prevăzută de lege", dirijată spre scop(uri) legitim(e) și „necesară, într-o societate democratică", pentru a le atinge.

Curtea observă că ingerința litigioasă era conformă legii naționale așa cum era interpretată de camerele civile reunite ale Curții de Casație. Curtea poate accepta de asemenea că măsura în cauză, pentru cât timp vizau prevenirea discrepanță între lege și practică, tindea să apere ordinea publică.

Privitor la necesitatea unei asemenea ingerințe într-o societate democratică, Curtea reamintește că restricții legitime pot fi impuse exercitării drepturilor sindicale de membri ai forțelor armate, poliției sau administrației statului. Cu toate acestea, trebuie de asemenea să se țină seama că excepțiile vizate de art. 11 apelaeza la o interpretare strictă, doar motive convingătoare și imperioase putând justifica restricții la libertatea de asociere. Pentru a judeca în asemenea caz existența unei necesități în sensul articolului 11 § 2, statele au doar o marjă de apreciere redusă, ceea ce se dublează cu un control european riguros privind atât legea cât și deciziile care o aplică, inclusiv acelea ale unei instanțe independente (a se vedea, de exemplu, Sidiropoulos și alții c. Grecia, 10 iulie 1998, § 40, Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV).

În prezenta cauză, argumentația Guvernului nu explică în niciun fel în ce măsură interdicția absolută de a fonda sindicate impusă de dreptul turc, așa cum era aplicat la acea vreme, funcționarilor și agenților contractuali care lucrau în sectorul public al comunicațiilor corespundea unui „nevoie socială imperioasă". Simplul fapt că „legislația nu prevedea o asemenea posibilitate" nu ar putea fi suficient pentru a justifica o măsură atât de radicală ca dizolvarea unui sindicat.

Curtea consideră că la epoca faptelor cel puțin două argumente vorbeau în favoarea unei interpretări stricte a limitării aduse posibilității funcționarilor de a fonda sindicate.

Mai întâi, Turcia deja ratificase Convenția internațională a muncii nr. 87. art. 2 al acestei convenții recunoaște tuturor lucrătorilor, fără distincție între funcția publică și sectorul privat, dreptul de a fonda sindicate și de a se afilia fără restricție. Dacă instanțele turce au în final estimat că nu puteau aplica această dispoziție la prezenta cauză, aceasta era motiv pentru care legislatorul turc nu se ocupase încă la epoca faptelor de aplicarea Convenției nr. 87.

Mai mult, și chiar dacă Turcia este una dintre doar doi state (cealaltă fiind Grecia) care nu a încă acceptat să aplice art. 5 din Carta Socială Europeană, comitetul de experți independenți al acesteia interpretase articolul sus-numit - care garantează tuturor lucrătorilor dreptul de a fonda sindicate - ca vizând de asemenea funcționarii. Curtea nu poate decât să se înscrie în această interpretare emanând dintr-un comitet special calificat. Observă de altfel că art. 5 din Carta Socială Europeană prevede condiții la posibilitatea de a constitui organizații sindicale pentru membri poliției și forțelor armate. A contrario, acest articol trebuie considerat ca aplicăindu-se fără limitări altor categorii de funcționari.

În consecință, în absența elementelor concrete proprii pentru a demonstra că fundarea Tüm Haber Sen sau activitățile sale reprezentau o amenințare la adresa societății sau statului turc, Curtea nu ar putea admite că mijlocul tras dintr-o simplă interzicere de lege ar putea, singur, face dizolvarea sindicatului conformă condițiilor în care libertatea de asociere poate fi restrânsă. Datorită absenței dispozițiilor legislative clare în materie la epoca faptelor și ținând seama de interpretarea largă pe care instanțele au dat-o restricțiilor drepturilor sindicale ale funcționarilor, statul pârât a încălcat, la epoca faptelor, obligația pozitivă de a garanta bucuria drepturilor consacrate de art. 11 din Convenție. Această încălcare implică încălcare a acestei dispoziții. II. PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE COMBINAT CU ARTICOLUL 11

În final, reclamantii alegau că autoritățile naționale, atunci când s-au pronunțat asupra cauzei, nu luasera în considerare tratatele internaționale care acordau funcționarilor dreptul de a fonda sindicate. Invocă art. 13 din Convenție combinat cu art. 11. Conform articolului 13: „Toată persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor oficiale. "

Ținând seama totuși de concluziile sale privind art. 11 din Convenție, Curtea nu consideră necesară examinarea separată a acestui grief.

Reclamantii nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă după decizia asupra admisibilității în pofida faptului că, în scrisoarea care le-a fost adresată pe 2 iulie 1999, atenția le-a fost atrasă asupra articolului 60 din regulamentul Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă conform articolului 41 din Convenție trebuie expusă în observațiile scrise asupra fondului. Prin urmare, în absența răspunsului în termenele fixate în scrisoarea însoțind decizia asupra admisibilității, Curtea consideră că nu este cazul să se acordeze sumă în materie (Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003, și Roobaert c. Belgia, nr. 52231/99, § 24, 29 iulie 2004). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat încălcare a articolului 11 din Convenție; 2. Declară că nu este necesară examinarea separată a griefului tras de art. 13 din Convenție combinat cu art. 11. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 21 februarie 2006, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Jean-Paul Costa

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 28602/95) dirigée contre la République de Turquie et dont les requérants (un syndicat, le Tüm Haber Sen, et un ressortissant dudit Etat, M. İsmail Çınar) avaient saisi la Commission européenne des droits de l'homme (« la Commission ») le 21 août 1995 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e D. Selimoğlu, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Les requérants alléguaient en particulier que la dissolution et la suspension des activités du Tüm Haber Sen constituaient une violation de leur droit à la liberté d'association énoncé par l'article 11 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

Elle a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci a alors été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement la chambre chargée d'en connaître (article 27 § 1 de la Convention).

Par une décision du 13 novembre 2003, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête est ainsi échue à la deuxième section telle que remaniée (article 52 § 1). EN FAIT

Le Tüm Haber Sen est un syndicat aujourd'hui dissous qui fut actif entre 1992 et 1995. La requête a été introduite par celui qui en était le président, İsmail Çınar, ressortissant turc, né en 1954 et résidant à Istanbul. A. Les circonstances de l'espèce

Le 16 janvier 1992, le Tüm Haber Sen fut fondé par le dépôt de la déclaration de sa fondation auprès de la préfecture d'Istanbul en application de l'article 51 de la Constitution. Dans ses statuts était notamment invoqué le droit de conclure des conventions collectives. Les fondateurs du Tüm Haber Sen étaient 851 agents contractuels du secteur public qui travaillaient dans le domaine des communications, notamment auprès des services postaux (PTT) et téléphoniques (Türk Telecom). Au moment de sa dissolution le syndicat comptait 40 000 membres et 55 sections locales.

Le 20 janvier 1992, la préfecture d'Istanbul sollicita auprès du parquet de Șișli la suspension des activités et la dissolution du Tüm Haber Sen au motif que les fonctionnaires d'Etat ne pouvaient fonder des syndicats. Dans sa plainte, elle invoquait l'article 51 de la Constitution ainsi que l'article 1 de la loi n o 2821 sur les syndicats et les articles 22 et 27 de la loi n o 657 sur les fonctionnaires d'Etat.

Dans un acte daté du 3 février 1992, le procureur de la République requit, devant la quatrième chambre civile du tribunal de grande instance de Șișli, la suspension des activités et la dissolution du syndicat au motif que, selon le droit positif, les fonctionnaires d'Etat, soumis à la loi n o 657, n'étaient pas autorisés à fonder des syndicats.

Dans leurs observations écrites soumises au tribunal de grande instance le 26 mars 1992, les représentants du syndicat soutinrent que les dispositions juridiques en vigueur n'interdisaient pas explicitement la fondation de syndicats par les fonctionnaires et qu'une entrave à l'exercice des droits syndicaux violerait les engagements internationaux de la Turquie, signataire de la Convention européenne des droits de l'homme, des conventions de l'Organisation internationale du travail et de la Charte sociale européenne.

Le 15 décembre 1992, le tribunal de grande instance prononça la suspension des activités et la dissolution du syndicat.

Les représentants du syndicat se pourvurent en cassation.

Le 14 février 1994, la Cour de cassation cassa le jugement rendu par le tribunal de grande instance et renvoya l'affaire devant ce dernier. Dans les motifs de son arrêt, elle précisa que le fait que le terme « syndicat » figurait dans le titre de l'association ne faisait pas de celle-ci un syndicat dans le sens technique où elle serait autorisée à déclencher des grèves et à conclure des conventions collectives. Tout au plus cette association pouvait-elle être considérée comme une organisation professionnelle ayant pour objectif la protection des intérêts de ses membres travaillant dans un secteur déterminé.

Devant le tribunal de grande instance, les représentants du Tüm Haber Sen plaidèrent que celui-ci devait être considéré comme un syndicat habilité à déclencher des grèves et à conclure des conventions collectives. Le 9 novembre 1994, le tribunal de grande instance, après avoir étudié les arguments avancés par les représentants du syndicat, maintint son jugement initial.

Les représentants du syndicat se pourvurent de nouveau en cassation.

Par un arrêt du 24 mai 1995, les chambres civiles réunies de la Cour de cassation, statuant en dernier ressort, ordonnèrent la dissolution du Tüm Haber Sen. Elles considérèrent que la mise en pratique du droit de fonder des syndicats énoncé par la Constitution nécessitait l'adoption d'une loi-cadre. En l'absence d'un statut juridique prévu par la loi pour les syndicats de fonctionnaires ou d'agents contractuels de l'Etat, le syndicat requérant ne pouvait se prévaloir d'un statut légal. On ne pouvait davantage le considérer comme une association ou une quelconque formation professionnelle, puisque ses dirigeants le présentaient explicitement comme un syndicat à part entière. Malgré la ratification par la Turquie des conventions internationales du travail n o 87 (sur la liberté syndicale et la protection du droit syndical) et n o 151 (concernant la protection du droit d'organisation et les procédures de détermination des conditions d'emploi dans la fonction publique) le 12 juillet 1993, les chambres civiles réunies de la Cour de cassation estimèrent que le syndicat ne pouvait s'appuyer sur les textes en question, ceux-ci n'étant pas d'application directe en droit interne et le législateur n'en ayant pas encore promulgué les lois d'application.

L'arrêt fut notifié aux représentants du syndicat le 8 juin 1995.

Entre le 26 juin 1995 et le 2 août 1995, toutes les branches et sections du Tüm Haber Sen furent dissoutes sur l'ordre du ministère de l'Intérieur. B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes de la Constitution se lisent comme suit : Article 51 (avant la modification du 3 octobre 2001) « Les travailleurs et les employeurs ont le droit de fonder des syndicats et des unions syndicales sans autorisation préalable dans le but de sauvegarder et de développer leurs droits et intérêts économiques et sociaux dans le cadre de leurs relations de travail. Pour pouvoir fonder un syndicat ou une union syndicale, il suffit de remettre à l'autorité compétente désignée par la loi les informations et documents requis en vertu de la loi. Si elle constate l'illégalité de ces informations et documents, l'autorité compétente s'adresse au tribunal en vue d'obtenir la suspension des activités ou la fermeture du syndicat ou de l'union syndicale. L'adhésion aux syndicats et la démission des syndicats sont libres. Nul ne peut être contraint de se faire membre, de demeurer membre ou de démissionner d'un syndicat. Les travailleurs et les employeurs ne peuvent être membres de plus d'un syndicat à la fois. La possibilité de travailler en un lieu quelconque ne peut pas être subordonnée à la qualité de membre d'un syndicat de travailleurs ou à l'absence de cette qualité. Pour pouvoir exercer des fonctions dirigeantes dans les syndicats ou dans les unions syndicales de travailleurs, il faut avoir travaillé effectivement comme salarié pendant dix ans au moins. Les statuts, l'administration et le fonctionnement des syndicats et des unions syndicales ne peuvent être contraires aux caractéristiques de la République et aux principes démocratiques définis par la Constitution. » Article 51 (tel que modifié par la loi n o 4709 du 3 octobre 2001) « Les travailleurs et les employeurs ont le droit de fonder des syndicats et des unions syndicales sans autorisation préalable dans le but de sauvegarder et de développer les droits et intérêts économiques et sociaux de leurs membres dans le cadre de leurs relations de travail, ainsi que d'y adhérer et de s'en retirer librement. Nul ne peut être contraint de se faire membre ou de démissionner d'un syndicat. Le droit de fonder un syndicat ne peut être limité qu'en vertu de la loi et pour des raisons de sécurité nationale ou d'ordre public ou dans le but d'empêcher la commission d'un délit, de préserver la santé publique ou les bonnes mœurs ou de protéger les droits et libertés d'autrui. Les formes, conditions et procédures applicables à l'exercice du droit de fonder un syndicat sont fixées par la loi. Il n'est pas permis d'être membre de plusieurs syndicats à la fois au sein d'un même secteur d'activité. L'étendue des droits des agents publics n'ayant pas la qualité de salariés dans ce domaine, ainsi que les exceptions et limitations qui leur sont applicables, sont fixées par la loi d'une manière appropriée à la nature des services dont ils sont chargés. Les statuts, l'administration et le fonctionnement des syndicats et des unions syndicales ne peuvent être contraires aux caractéristiques fondamentales de la République ni aux principes démocratiques. » Article 53 (avant la modification du 23 juillet 1995) « Les travailleurs et les employeurs ont dans leurs rapports mutuels le droit de conclure des conventions collectives de travail en vue de réglementer leur situation économique et sociale et leurs conditions de travail. La loi détermine le mode de conclusion des conventions collectives de travail. On ne peut conclure ni appliquer plus d'une convention collective de travail dans un même lieu de travail au cours d'une même période. » Article 53 (tel que modifié par la loi n o 4121 du 23 juillet 1995) « Les travailleurs et les employeurs ont dans leurs rapports mutuels le droit de conclure des conventions collectives de travail en vue de réglementer leur situation économique et sociale et leurs conditions de travail. La loi détermine le mode de conclusion des conventions collectives de travail. Les syndicats et les unions syndicales que les agents publics visés à l'alinéa premier de l'article 128 seront autorisés à fonder entre eux, et qui ne sont pas soumis aux dispositions des alinéas premier et deux du présent article ni à celles de l'article 54, peuvent s'adresser aux autorités judiciaires et engager des négociations collectives avec l'administration conformément à leurs objectifs au nom de leurs membres. Si les négociations collectives débouchent sur un accord, le texte de celui-ci est signé par les parties. Le texte de l'accord est soumis à l'appréciation du conseil des ministres pour pouvoir être mis en œuvre sur les plans légal et administratif. Si les négociations collectives ne débouchent pas sur la signature d'un accord, les parties signent un procès-verbal précisant les points d'accord et de désaccord, et celui-ci est soumis à l'appréciation du conseil des ministres. La loi détermine les procédures relatives à l'exécution du présent alinéa. On ne peut conclure ni appliquer plus d'une convention collective de travail dans un même lieu de travail au cours d'une même période. » Article 128 « Les fonctions essentielles, permanentes et durables requises par les services publics – que l'Etat, les entreprises économiques publiques et les autres personnes morales publiques sont tenus de fournir conformément aux principes généraux de l'administration – sont exercées par les fonctionnaires et autres agents publics. La loi réglemente les qualifications, la nomination, les fonctions et attributions, les droits et obligations et les traitements et indemnités des fonctionnaires et autres agents publics ainsi que les autres questions se rapportant à leur statut. La loi détermine spécialement les règles et modalités de formation des fonctionnaires supérieurs. »

L'article 22 de la loi n o 657 sur les fonctionnaires d'Etat du 14 juillet 1965, abrogé par l'article 5 du décret-loi n o 2 du 23 décembre 1972, disposait que les fonctionnaires d'Etat étaient autorisés à fonder des syndicats et des organisations professionnelles et à y adhérer selon les modalités définies par des lois spéciales. Son deuxième alinéa disposait que lesdites organisations professionnelles étaient autorisées à défendre les intérêts de leurs membres devant les autorités compétentes. L'article 1 de la loi n o 4275 du 12 juin 1997 a redonné vie à ladite disposition, en l'entourant d'un certain nombre de modalités. Le texte dispose à présent : « Les fonctionnaires d'Etat sont autorisés à fonder des syndicats et d'autres organisations professionnelles supérieures et à y adhérer selon les modalités définies par la Constitution et par des lois spéciales. » Quant à l'article 27, il est ainsi libellé : « Il est interdit aux fonctionnaires d'Etat (...) d'organiser la grève, de la déclarer ou d'en faire la propagande. Les fonctionnaires d'Etat ne peuvent participer à une grève (...) ne peuvent soutenir ou provoquer la poursuite d'une grève. »

L'article 2 de la Convention n o 87 de 1948 (de l'Organisation internationale du travail) sur la liberté syndicale et la protection du droit syndical se lit comme suit : « Les travailleurs et les employeurs, sans distinction d'aucune sorte, ont le droit, sans autorisation préalable, de constituer des organisations de leur choix, ainsi que le droit de s'affilier à ces organisations, à la seule condition de se conformer aux statuts de ces dernières. »

L'article 5 de la Charte sociale européenne se lit comme suit : « Droit syndical En vue de garantir ou de promouvoir la liberté pour les travailleurs et les employeurs de constituer des organisations locales, nationales ou internationales, pour la protection de leurs intérêts économiques et sociaux et d'adhérer à ces organisations, les Parties contractantes s'engagent à ce que la législation nationale ne porte pas atteinte, ni ne soit appliquée de manière à porter atteinte à cette liberté. La mesure dans laquelle les garanties prévues au présent article s'appliqueront à la police sera déterminée par la législation ou la réglementation nationale. Le principe de l'application de ces garanties aux membres des forces armées et la mesure dans laquelle elles s'appliqueraient à cette catégorie de personnes sont également déterminés par la législation ou la réglementation nationale. » EN DROIT I.

Les requérants soutiennent que la Cour de cassation, dans sa jurisprudence, avait reconnu le statut d'association aux syndicats fondés par les fonctionnaires publics. Or, dans le cas d'espèce, le Tüm Haber Sen aurait été dépouillé de ce statut. Sa dissolution à la suite de la conclusion par lui d'une convention collective se résumerait en une méconnaissance de son droit à la liberté d'association, garanti par des traités internationaux auxquels la Turquie est partie.

Pour sa part, le Gouvernement souligne en premier lieu que la législation turque, tout en reconnaissant aux salariés du secteur public la liberté de fonder des associations pour la défense de leurs intérêts, ne garantit pas dans le secteur public une liberté syndicale comprenant les droits de grève et de négociation collective. Il fait observer en second lieu que, devant les juridictions nationales, les représentants du syndicat ont avancé dès le début de l'affaire que leur association était un syndicat de salariés du secteur public et que la notion de syndicat comprenait les droits de grève et de négociation collective. Faisant référence aux arrêts Syndicat national de la police belge c. Belgique du 27 octobre 1975 (§ 39, série A n o 19) et Schmidt et Dahlström c. Suède du 6 février 1976 (§ 34, série A n o 21), il affirme que l'article 11 de la Convention ne garantit pas aux syndicats un traitement précis de la part de l'Etat, ni le droit de conclure des conventions collectives. Il soutient que ce qu'exige la Convention, c'est de permettre aux syndicats de lutter pour la défense des intérêts de leurs membres avec des moyens que l'Etat est libre de déterminer. Dans la présente affaire, la décision de dissoudre le Tüm Haber Sen aurait visé à empêcher une syndicalisation illégale, et l'ingérence serait justifiée au regard de l'article 11 § 2 de la Convention. B. Appréciation de la Cour 1. Principes généraux

La Cour rappelle que l'article 11 § 1 présente la liberté syndicale comme une forme ou un aspect spécial de la liberté d'association ( Syndicat national de la police belge , précité, § 38, et Syndicat suédois des conducteurs de locomotives c. Suède , 6 février 1976, § 39, série A n o 20). Les termes « pour la défense de ses intérêts » qui figurent à l'article 11 § 1 ne sont pas redondants et la Convention protège la liberté de défendre les intérêts professionnels des adhérents d'un syndicat par l'action collective de celui-ci, action dont les Etats contractants doivent à la fois autoriser et rendre possibles la conduite et le développement. Il doit donc être loisible à un syndicat d'intervenir pour la défense des intérêts de ses membres, et les adhérents individuels ont droit à ce que leur syndicat soit entendu en vue de la défense de leurs intérêts ( Syndicat national de la police belge , précité, §§ 39-40, et Syndicat suédois des conducteurs de locomotives , précité, §§ 40-41). L'article 11 ne garantit toutefois pas aux syndicats ni à leurs membres un traitement précis de la part de l'Etat, et il laisse à ce dernier le libre choix des moyens à employer pour assurer le respect du droit à être entendu ( Syndicat national de la police belge , précité, §§ 38-39, Syndicat suédois des conducteurs de locomotives , précité, §§ 39-40, et Wilson, National Union of Journalists et autres c. Royaume-Uni , n os 30668/96, 30671/96 et 30678/96, § 42, CEDH 2002-V).

La Convention n'opère aucune distinction entre les attributions de puissance publique des Etats contractants et leurs responsabilités en tant qu'employeurs. L'article 11 ne fait pas exception à cette règle. Bien au contraire, son paragraphe 2 in fine implique nettement que l'Etat est tenu de respecter la liberté d'association de ses employés sauf à y apporter, le cas échéant, des « restrictions légitimes » s'il s'agit de membres de ses forces armées, de sa police ou de son administration. L'article 11 s'impose par conséquent à l'« Etat employeur », que les relations de ce dernier avec ses employés obéissent au droit public ou au droit privé ( Syndicat suédois des conducteurs de locomotives , précité, § 37). 2. Application desdits principes au cas d'espèce a) Sur l'existence d'une ingérence

Les requérants voient une atteinte à leurs droits découlant de l'article 11 de la Convention dans la suspension des activités et la dissolution du Tüm Haber Sen. Le Gouvernement plaide pour sa part l'absence d'ingérence, les juridictions ayant selon lui sanctionné le syndicat requérant au motif que celui-ci insistait sur ses capacités légales supposées à faire la grève et à mener des négociations collectives, attributs qui seraient étrangers au champ d'application de l'article 11 de la Convention.

La Cour relève qu'à l'époque des faits les fonctionnaires ne disposaient pas d'un droit de fonder des syndicats et de s'y affilier. En effet, les chambres civiles réunies de la Cour de cassation ont interprété comme une interdiction le fait qu'un statut pour les syndicats de fonctionnaires n'avait été clairement prévu ni dans la Constitution ni dans la législation. En l'absence d'actes législatifs réglementant la mise en application des conventions internationales du travail n o 87 et n o 151, elles ont de même jugé insuffisante pour accorder le droit syndical aux fonctionnaires la ratification par la Turquie des textes en question.

La Cour note aussi que lorsque les juridictions nationales ont examiné l'affaire et ont rendu leur décision portant dissolution du syndicat requérant, celui-ci n'avait ni mené de négociations collectives, ni conclu de conventions collectives, ni même déclenché une grève. Il s'ensuit que le Tüm Haber Sen a été dissous au seul motif qu'il avait été fondé par des fonctionnaires et que ses membres étaient des fonctionnaires. b) Sur la justification de l'ingérence

Pareille ingérence enfreint l'article 11, sauf si elle était « prévue par la loi », dirigée vers un ou des buts légitimes et « nécessaire, dans une société démocratique », pour les atteindre.

La Cour relève que l'ingérence litigieuse était conforme à la loi nationale telle qu'interprétée par les chambres civiles réunies de la Cour de cassation. La Cour peut aussi accepter que la mesure en question, pour autant qu'elle visait à empêcher une disparité entre la loi et la pratique, tendait à défendre l'ordre public.

Quant à la nécessité d'une telle ingérence dans une société démocratique, la Cour rappelle que des restrictions légitimes peuvent être imposées à l'exercice des droits syndicaux par les membres des forces armées, de la police ou de l'administration de l'Etat. Cependant, il faut aussi tenir compte de ce que les exceptions visées à l'article 11 appellent une interprétation stricte, seules des raisons convaincantes et impératives pouvant justifier des restrictions à la liberté d'association. Pour juger en pareil cas de l'existence d'une nécessité au sens de l'article 11 § 2, les Etats ne disposent que d'une marge d'appréciation réduite, laquelle se double d'un contrôle européen rigoureux portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l'appliquent, y compris celles d'une juridiction indépendante (voir, par exemple, Sidiropoulos et autres c. Grèce , 10 juillet 1998, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV).

Dans la présente affaire, l'argumentation du Gouvernement n'explique nullement en quoi l'interdiction absolue de fonder des syndicats qu'imposait le droit turc, tel qu'il était appliqué à l'époque, aux fonctionnaires et aux agents contractuels travaillant dans le secteur public des communications correspondait à un « besoin social impérieux ». Le seul fait que « la législation ne prévoyait pas une telle possibilité » ne saurait suffire à justifier une mesure aussi radicale que la dissolution d'un syndicat.

La Cour estime qu'à l'époque des faits deux arguments au moins militaient en faveur d'une interprétation stricte de la limitation apportée à la possibilité pour les fonctionnaires de fonder des syndicats.

D'abord, la Turquie avait déjà ratifié la Convention internationale du travail n o 87. L'article 2 de cette convention reconnaît à tous les travailleurs, sans distinction entre la fonction publique et le secteur privé, le droit de fonder des syndicats et de s'y affilier sans restriction. Si les juridictions turques ont finalement estimé qu'elles ne pouvaient appliquer cette disposition à la présente affaire, c'est au motif que le législateur turc ne s'était, à l'époque des faits, pas encore penché sur la mise en application de la Convention n o 87.

Ensuite, et même si la Turquie est l'un des deux seuls Etats (l'autre étant la Grèce) à n'avoir pas encore accepté d'appliquer l'article 5 de la Charte sociale européenne, le comité d'experts indépendants de celle-ci avait interprété ledit article – qui garantit à tous les travailleurs le droit de fonder des syndicats – comme visant également les fonctionnaires. La Cour ne peut que souscrire à cette interprétation émanant d'un comité particulièrement qualifié. Elle observe d'ailleurs que l'article 5 de la Charte sociale européenne prévoit des conditions à la possibilité de constituer des organisations syndicales pour les membres de la police et des forces armées. A contrario, cet article doit être regardé comme s'appliquant sans limitations aux autres catégories de fonctionnaires.

Par conséquent, en l'absence d'éléments concrets propres à démontrer que la fondation du Tüm Haber Sen ou ses activités représentaient une menace pour la société ou l'Etat turcs, la Cour ne saurait admettre que le moyen tiré d'une interdiction simple par la loi puisse, à lui seul, rendre la dissolution du syndicat conforme aux conditions dans lesquelles la liberté d'association peut être restreinte. Faute de dispositions législatives claires en la matière à l'époque des faits et compte tenu de l'interprétation large que les juridictions ont donnée aux restrictions des droits syndicaux des fonctionnaires, l'Etat défendeur a manqué, à l'époque des faits, à son obligation positive de garantir la jouissance des droits consacrés par l'article 11 de la Convention. Ce manquement emporte violation de cette disposition. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 13 DE LA CONVENTION COMBINÉ AVEC L'ARTICLE 11

Enfin, les requérants allèguent que les autorités nationales, lorsqu'elles se sont prononcées sur leur affaire, n'ont pas pris en considération les traités internationaux qui accordaient aux fonctionnaires le droit de fonder des syndicats. Ils invoquent l'article 13 de la Convention combiné avec l'article 11. Aux termes de l'article 13 : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. »

Eu égard toutefois à ses conclusions sur le terrain de l'article 11 de la Convention, la Cour ne juge pas nécessaire d'examiner séparément ce grief. III.

Les requérants n'ont présenté aucune demande de satisfaction équitable après la décision sur la recevabilité en dépit du fait que, dans la lettre qui leur a été adressée le 2 juillet 1999, leur attention a été attirée sur l'article 60 du règlement de la Cour, qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l'article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, en l'absence de réponse dans les délais fixés dans la lettre accompagnant la décision sur la recevabilité, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'octroyer de somme en la matière ( Willekens c. Belgique , n o 50859/99, § 27, 24 avril 2003, et Roobaert c. Belgique , n o 52231/99, § 24, 29 juillet 2004). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 11 de la Convention ; 2. Dit qu'il n'est pas nécessaire d'examiner séparément le grief tiré de l'article 13 de la Convention combiné avec son article 11. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2006, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley N aismith Jean-Paul Costa Greffier adjoint Président