AFFAIRE CIN ET AUTRES c. TURQUIE

La originea cazului se găsește o cerere (nr. 305/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care trei cetățeni ai acestui stat, domnii Hasan Cin, Osman Cin și Halim Cin ("reclamanții"), au sesizat Curtea la 15 noiembrie 2002 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de doamnele M.H. Șen și S. Dutar, avocate la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.

Reclamanții susțineau încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.

La 5 decembrie 2007, Curtea a hotărât comunicarea cererei Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cazului.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 al Regulamentului). FAPTE

În 1959, un teren de 25 000 m², situat la Uskumru (Sarıyer-Istanbul), a fost înregistrat sub numărul de parcelă 60 pe numele moștenitorilor lui H.G. cu calificarea de teren agricol (tarla).

La 1 martie 1976, a fost vândut lui A.E.

La 28 iunie 1976, reclamanții au dobândit terenul litigios prin act de vânzare. A. Procedura privind anularea titlului de proprietate al reclamanților și reinscrierea lui pe registrul funciar pe numele Trezoreriei Publice

La 13 februarie 2001, Trezoreria Publică a sesizat tribunalul de mare instanță din Sarıyer cu o acțiune tendând la anularea titlului de proprietate înscris în registrele funciare pentru parcela nr. 60 pe numele reclamanților și reînscrierea sa pe numele ei. Ea a comunicat că parcela litigioasă era inițial parte din domeniul forestier și că la 13 septembrie 1993, o notație a fost adusă în registrele funciare în conformitate cu art. 2 § B din legea nr. 6831. Potrivit acestui articol, terenurile care și-au pierdut complet caracterul de păduri trebuie excluse din domeniul forestier în favoarea Trezoreriei Publice; cu toate acestea, titlul de proprietate nu fusese transferat Trezoreriei Publice. Trezoreria Publică a declarat valoarea terenului ca fiind 500 miliarde lire turce (TRL) (aproximativ 791.765 euro (EUR), adică 31,6 EUR/m²).

La 5 decembrie 2001, colegiul de experți desemnat de tribunal a prezentat raportul. Potrivit raportului, primele lucrări de delimitare au avut loc în 1938 și o parte a parcelei litigioase a fost considerată domeniu forestier public. Apoi, noi lucrări privind natura terenului au fost efectuate în 1977. La 5 martie 1977, comisia cadastrală a hotărât excluderea a 7.919 m² din terenul litigios din domeniul forestier în favoarea Trezoreriei Publice. Concluziile acestei comisii au fost afișate la 14 septembrie 1982 și, în lipsa opozițiilor din partea interesaților, au devenit definitive. Privitor la valoarea terenului, colegiul de experți a constatat că prețul pe metru pătrat era 60 de milioane TRL (aproximativ 95,15 EUR) la data introducerii acțiunii.

La 19 februarie 2002, pe baza concluziilor experților, tribunalul a admis parțial cererea Trezoreriei Publice și a hotărât anularea titlului de proprietate al reclamanților pentru partea de 7.919 m², în conformitate cu art. 2 § B din legea 6831. A hotărât că restul terenului nu făcea parte din domeniul forestier și că titlul de proprietate al reclamanților era valid pentru această parte. În plus, tribunalul a ordonat reclamanților să plătească 25.657.560.000 TRL (aproximativ 21.560 EUR) cheltuieli de procedură, precum și 11.291.400.000 TRL (aproximativ 9.490 EUR) cheltuieli de reprezentare a Trezoreriei Publice. Tribunalul s-a bazat, pentru calculul acestor sume, pe valoarea terenului definită în raportul de expertiză.

Ambele părți s-au pourvut în cassație. Reclamanții au susținut că au dobândit terenul bazandu-se pe registrele funciare, care nu conțineau nicio restricție nici notație la momentul tranzacției. Ei au susținut, de asemenea, că au cultivat terenul timp de mai mult de douăzeci de ani între 5 martie 1977, data concluziilor comisiei cadastrale potrivit căreia terenul trebuia exclud din domeniul forestier în favoarea Trezoreriei Publice deoarece și-a pierdut complet caracterul de pădure, și 13 februarie 2002, data introducerii acțiunii, ceea ce din punctul lor de vedere îi făcea în orice caz proprietari prin prescripție acquisitivă.

La 22 mai 2002, Curtea de Casație a confirmat sentința atacată.

La 25 iulie 2002, reclamanții au formulat un recurs în corectare de sentință.

La 5 septembrie 2002, reclamanții au depus observații suplimentare privind cheltuielile de reprezentare. Ei au reamintit că Trezoreria Publică inițiase o acțiune pentru întreg terenul, care avea o suprafață de 25.000 m², și că tribunalul le ordonase să suporte cheltuielile de reprezentare doar pe baza suprafeței pentru care tribunalul anulase titlul de proprietate, și anume 7.919 m² doar. În aceste condiții tribunalul trebuia, potrivit reclamanților, să ordone Trezoreriei Publice să le plătească cheltuielile de reprezentare pe baza părții rămase a terenului.

La 18 noiembrie 2002, Curtea de Casație a respins recursul în corectare. B. Procedura privind cererea reclamanților tendând la corectarea cheltuielilor de reprezentare

La 10 ianuarie 2003, reclamanții au sesizat tribunalul cu o cerere tendând la clarificare-explicare (tavzih) a sentinței din 19 februarie 2002 privind cheltuielile de reprezentare. Ei au susținut că tribunalul omisese din greșeală să se pronunțe în favoarea lor asupra cheltuielilor de reprezentare pentru partea de 17.081 m² pentru care aveau dreptate.

Printr-o sentință suplimentară din 13 ianuarie 2003, tribunalul a respins cererea reclamanților, pe motiv că aceștia ridicaseră acest argument în fața Curții de Casație la recurul în corectare de sentință și cererea lor fusese respinsă. Hotărârea Curții de Casație devenise astfel definitiv, a constatat tribunalul. C. Procedura privind cererea reclamanților pentru daune-interese

La 24 februarie 2003, reclamanții au inițiat o acțiune pentru daune-interese împotriva Ministerului Finanțelor pentru o sumă de 1 miliard TRL (aproximativ 575 EUR). Ei și-au rezervat dreptul de a iniția o altă acțiune pentru restul daunelor, care se ridicau potrivit lor la 1.226.719.513.485 TRL (aproximativ 705.010 EUR). Pentru calculul sumei, s-au bazat pe raportul de expertiză din 5 decembrie 2001, precum și pe sentința tribunalului din 19 februarie 2002. Ei au invocat articolele 35 (dreptul de proprietate) și 46 (exproprierea) din Constituție, precum și articolele 1023 (protecția bunei credințe a terților la achiziționarea unui bun imobil pe baza registrelor funciare) și 1007 (răspunderea statului pentru daunele rezultând din erori în registrele funciare) din codul civil.

La 9 septembrie 2003, tribunalul a respins cererea reclamanților considerând, în considerandele sale, că terenul litigios fusese parte a pădurii, că ca atare nu putea fi obiectul niciunui titlu de proprietate privată și că prin urmare Trezoreria Publică nu le cauzase prejudiciu. El a observat, de asemenea, că Curtea de Casație aprobase o hotărâre a sa prin care refuzase acordarea unei indemnizații într-o cauză care purtase asupra aceluiași subiect. Sentința a fost notificată reclamanților la 17 februarie 2007. Ei s-au pourvut în cassație la 24 februarie 2007.

La 15 ianuarie 2008, Curtea de Casație a confirmat sentința atacată, cu trei voturi împotriva a două. Judecătorii minoritari au formulat opinii disidente. Astfel, pe baza articolului 46 din Constituție și articolului 1 din Protocolul nr. 1, judecătorul K. Kancabaș a afirmat că un titlu de proprietate obținut în mod corespunzător nu putea fi obiectul anulării fără plata unei indemnizații. Potrivit lui, un asemenea act nu ar fi conform principiilor continuității statului și stării de drept. El a susținut, de asemenea, că reclamanții obținuseră titlul de proprietate în cauză în aplicarea legilor existente și că anularea acestui titlu ar echivala cu neaplicarea acestor legi. Judecătorul A. Sezgin, pe de altă parte, a pus accentul pe articolele 1007 și 1023 din codul civil și a subliniat că registrele funciare nu conțineau nicio restricție privind dreptul de proprietate al reclamanților la momentul achiziției. Potrivit lui, reclamanții ar trebui indemnizați pentru valoarea pe care o avea terenul la momentul pierderii titlului lor de proprietate.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Guvernul cere Curții să declare petiția inadmisibilă în măsura în care reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne (art. 35 § 1 din Convenție). Mai întâi, Guvernul susține că reclamanții nu s-au opus concluziilor comisiei cadastrale, anunțate prin afișare la 14 septembrie 1982, urmând lucrărilor care începuseră în 1977. În al doilea rând, el susține că reclamanții nu au inițiat o acțiune de anulare a planurilor cadastrale în fața tribunalului cadastral. În final, Guvernul pretinde că reclamanții ar fi putut se adreseze administrației pentru a cere o indemnizație pe baza articolului 125 din Constituție – potrivit căruia toate actele și deciziile administrației pot fi obiectul unui recurs judecătoresc – sau pe baza dispozițiilor relevante din codul de procedură administrativă.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Ei susțin că nu există o cale de recurs disponibilă pentru a cere o indemnizație după o asemenea privare. Soarta acțiunii pe care au intentat-o în fața tribunalului de mare instanță ar fi un exemplu al jurisprudenței constante în privința acestei materii. Dacă calea administrativă ar fi un recurs efectiv, tribunalul s-ar fi declarat incompetent ratione materiae, ceea ce nu s-a întâmplat, potrivit reclamanților. Privitor la opoziția la concluziile comisiei cadastrale și posibilitatea de a iniția o acțiune de anulare a planurilor cadastrale, reclamanții susțin că nici acolo nu există recursuri efective. Ei susțin că nu aveau niciun interes să acționeze împotriva lucrărilor de cadastre potrivit cărora terenul litigios era un teren agricol. În 1958, s-a constatat că terenul nu avea nicio legătură cu domeniul forestier. Lucrările cadastrale care au fost efectuate în cadrul articolului 2 § B din legea nr. 6831 au demonstrat, de asemenea, că terenul nu era de natură forestieră.

Curtea reamintește că s-a deja pronunțat asupra unor asemenea excepții și le-a respins (a se vedea, printre altele, Rimer și alții c. Turcia, nr. 18257/04, §§ 25-30, 10 martie 2009). Ea nu observă în prezenta cauză nicio circumstanță care să o aducă să se abată de la concluziile sale anterioare. În plus, Curtea constată că Guvernul nu a explicat în ce fel obiecții la concluziile comisiei cadastrale ar putea constitui căi efective în cadrul unei proceduri al cărei scop principal este obținerea unei indemnizații din cauza anulării titlului de proprietate. În pofida notației aduse în registrul funciar, nu este contestat că, până la data anulării titlurilor lor de proprietate în favoarea Trezoreriei Publice, reclamanții fusese proprietarii legali ai terenului potrivit dreptului intern – de unde necesitatea pentru Trezoreria Publică a unei noi proceduri pentru a obține o sentință definitivă de anulare și transfer al acestor titluri în favoarea sa (a se vedea, în același sens, Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. c. Turcia, nr. 45651/04, § 28, 10 martie 2009). De aceea, ea respinge excepția preliminară a Guvernului pentru aceste două ramuri. B. Pe fond

În este caz, Curtea constată că ingerința în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor se analizează ca o "privare" de proprietate în sensul celei de-a doua propoziții a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ținând seama de motivele avansate de jurisdicțiile naționale, Curtea estimează că scopul privării impuse reclamanților, și anume protecția naturii și a pădurilor, intră în cadrul interesului general în sensul celei de-a doua propoziții a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. c. Turcia, mai sus citat, § 42).

Curtea reamintește că a deja examinat un grid identic cu cel prezentat de reclamanți și a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, ea a declarat că, fără plata unei sume rezonabil în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o prejuducare excesivă, și că o absență totală de indemnizație nu poate fi justificată pe terenul articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în circumstanțe excepționale (a se vedea Turgut și alții c. Turcia, mai sus citat, §§ 86-93 și Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. c. Turcia, mai sus citat, § 43). În speța de față, reclamanții nu au primit nicio indemnizație din cauza transferului proprietății bunului lor către Hotărârea Generală a Pădurilor. Curtea constată că Guvernul nu a furnizat niciun fapt nici argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză (Turgut și alții c. Turcia, mai sus citat, § 92 și Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. c. Turcia, § 43).

De aceea, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanții pretind că au suferit un prejudiciu material, pentru care cer o sumă totală de 1.660.446 EUR. Pentru justificare, se referă la raportul de expertiză din 5 decembrie 2001, depus în dosar la cererea tribunalului de mare instanță din Sarıyer. Ei explică că în acest raport valoarea terenului a fost evaluată, la data introducerii acțiunii, la 95,15 EUR/m², adică 753.792,85 EUR pentru suprafața de 7.919 m² care le-a fost retrasă. În prezent, valoarea terenului litigios ar fi 200 EUR/m², adică 1.583.800 EUR. La aceasta, ei adaugă 58.740 EUR pe care ar fi trebuit să-i plătească pentru cheltuielile procedurii, precum și pentru cheltuielile reprezentării Trezoreriei Publice. La această privință, ei prezintă un ordin de plată din 1 aprilie 2002 pentru o sumă de 25.657.560.000 TRL (aproximativ 21.800 EUR). Ei subliniază că pentru a evalua aceste sume, tribunalul s-a bazat pe raportul de expertiză. În sfârșit, reclamanții cer suma de 17.906 EUR pentru cheltuielile reprezentării lor, al căror rambursament ar fi trebuit li se acorda pentru partea pentru care au avut dreptate. Pentru prejudiciul moral, reclamanții cer 100.000 EUR fiecare. Nicio cerere nu a fost formulată pentru cheltuieli și costuri.

Guvernul invită Curtea să respingă aceste cereri, pe care le consideră excesive și lipsite de temei. El comunică că satisfacția echitabilă nu constituie scopul principal al mecanismului de control al Convenției și că aceasta trebuie să fie rezonabilă și echitabilă. În plus, satisfacția echitabilă nu trebuie să constituie o sursă de îmbogățire indebitabilă pentru reclamanți.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în măsura posibilă pentru a restabili pe cât se poate situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI). Statele contractante parte la o cauză sunt în principiu libere de a alege mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri care constată o încălcare. Acest putere de apreciere privind modalitățile de execuție a unei hotărâri reflectă libertatea de alegere cu care este însoțită obligația primară impusă de Convenție statelor contractante: asigurarea respectului drepturilor și libertăților garantate (art. 1). Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, incumbă statului pârât să o realizeze, Curtea nefiind nici competentă nici având posibilitatea practică să o facă ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul național nu permite sau permite doar cu imperfecțiuni ștergerea consecințelor încălcării, art. 41 împuternicește Curtea să acorde, după caz, părții prejudiciate satisfacția care i se pare corespunzătoare (Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2001-I).

În cazul de față, Curtea tocmai a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza absenței indemnizației. Ea consideră deci că, în prezenta cauză, natura încălcării constatate nu-i permite să plece de la principiul unei restitutio in integrum. Caracterul licid al desestatoririi se răsfrânge cu necesitate asupra criteriilor de utilizat pentru determinarea reparației datorată de statul pârât, consecințele financiare ale unei desestatoriori licite neputând fi asimilate celor ale unei desestatoriori ilicite (Scordino c. Italia (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 36813/97, §§ 249-250, CEDO 2006-..., și Fostul rege al Greciei și alții c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 25701/94, § 75, 28 noiembrie 2002).

În plus, Curtea reamintește că a declarat în cauzele purtând asupra aceluiași subiect (Turgut și alții c. Turcia, mai sus citat, § 90 și Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. c. Turcia, § 42) că: "[p]rotecția naturii și a pădurilor și mai general mediul constituie o valoare pentru a cărei apărare opinia publică și prin urmare autoritățile publice manifestă un interes constant și susținut. Imperativele economice și chiar anumite drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul de proprietate, nu ar trebui să primească prioritate în fața considerațiilor referitoare la protecția mediului, în particular atunci când statul a legislat în privința acesteia (...)". Potrivit jurisprudenței constante a Curții, fără plata unei sume rezonabil în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o prejuducare excesivă. art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează cu toate acestea în toate cazurile dreptul la o reparație integrală. Obiectivele legitime de "utilitate publică" pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea completă a bunurilor expropriate (a se vedea, mutatis mutandis, Lithgow și alții c. Regatul Unit, 8 iulie 1986, § 121, seria A nr. 102, Broniowski c. Polonia [Marea Cameră], nr. 31443/96, § 182, CEDO 2004-V, și Scordino c. Italia (nr. 1), mai sus citat, § 95).

La lumina acestor considerații și pentru determinarea reparației adecvate, Curtea va ține seama de ansamblul documentelor prezentate de părți și informațiile relevante de care dispune (a se vedea, mutatis mutandis, N.A. și alții c. Turcia (satisfacție echitabilă), nr. 37451/97, § 18, 9 ianuarie 2007). Mai precis, ea judecă oportun să se bazeze pe concluziile expertizelor efectuate în cursul procedurii naționale, deși nu se consideră legată de suma la care au ajuns (a se vedea, în același sens, Kozacıoğlu c. Turcia [Marea Cameră], nr. 2334/03, § 85, 19 februarie 2009).

La această privință, Curtea observă că reclamanții prezintă un raport de expertiză întocmit de expertul desemnat de tribunal și că tribunalul s-a bazat pe acest raport pentru a evalua cheltuielile procedurii și cheltuielile reprezentării Trezoreriei Publice pe care reclamanții trebuiau să le plătească. Acest raport a evaluat terenurile la 95,15 EUR/m², la data introducerii acțiunii – 13 februarie 2001. Ea observă, de asemenea, că Trezoreria Publică a indicat valoarea terenului ca fiind 31,6 EUR/m², la aceeași dată.

Ținând seama de aceste elemente – inclusiv obiectivul legitim de utilitate publică urmărit de ingerința litigioasă – și statuând în echitate, Curtea judecă rezonabil să acorde reclamanților suma de 980.000 EUR pentru prejudiciul material, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă.

Privitor la prejudiciul moral, ținând seama de circumstanțele cazului, Curtea estimează că constatarea încălcării constituie o reparație suficientă (a se vedea, a contrario, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 31524/96, §§ 40-42, 30 octombrie 2003). B. Dobânzi de moră

Curtea judecă potrivit să calculeze rata dobânzilor de moră pe baza ratei de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verse reclamanților, în trei luni de la data când hotărârea devine definitiv în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 980.000 EUR (nouă sute optzeci de mii de euro) pentru prejudiciul material, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, care trebuie convertit în lire turce la cursul aplicabil la data plății; b) De la expirarea termenului menționat și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 noiembrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffiera adjunctă Președintă 1. Rectificat la 21 aprilie 2010: textul era următorul: "reclamantului".

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 305/03) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM. Hasan Cin, Osman Cin et Halim Cin (« les requérants »), ont saisi la Cour le 15 novembre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es M.H. Șen et S. Dutar, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Les requérants alléguaient la violation de l'article 1 du Protocole n o 1.

Le 5 décembre 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1959, un terrain de 25 000 m², sis à Uskumru (Sarıyer-Istanbul), fut enregistré sous le numéro de parcelle 60 au nom des héritiers de H.G. avec la qualification de champ agricole ( tarla) .

Le 1 er mars 1976, il fut vendu à A.E.

Le 28 juin 1976, les requérants acquirent le terrain litigieux par acte de vente. A. La procédure relative à l'annulation du titre de propriété des requérants et à son inscription au registre foncier au nom du Trésor public

Le 13 février 2001, le Trésor public saisit le tribunal de grande instance de Sarıyer d'une action visant à l'annulation du titre de propriété porté sur les registres fonciers pour la parcelle n o 60 au nom des requérants et à sa réinscription à son nom. Il fit savoir que la parcelle litigieuse faisait à l'origine partie du domaine forestier et que le 13 septembre 1993, une annotation avait été apposée sur les registres fonciers conformément à l'article 2 § B de la loi n o 6831. Selon cet article, les terrains qui ont complètement perdu le caractère de forêts doivent être exclus du domaine forestier au profit du Trésor public ; or le titre de propriété n'avait pas été transféré au Trésor public. Le Trésor public déclara la valeur du terrain comme étant de 500 milliards de livres turques (TRL) (environ 791 765 euros (EUR), soit 31,6 EUR/m².

Le 5 décembre 2001, le collège d'experts désigné par le tribunal remit son rapport. Selon le rapport les premiers travaux de délimitation avaient eu lieu en 1938 et une partie de la parcelle litigieuse fut considéré comme domaine forestier public. Ensuite, de nouveaux travaux quant à la nature du terrain furent effectués en 1977. Le 5 mars 1977, la commission cadastrale décida d'exclure 7 919 m² du terrain litigieux du domaine forestier au profit du Trésor public. Ces conclusions de la commission furent affichées le 14 septembre 1982 et, faute d'opposition des intéressés, elles devinrent définitives. Quant à la valeur du terrain, le collège d'expert constata que le prix du mètre carré s'élevait à 60 millions de TRL (environ 95, 15 EUR) à la date de l'introduction de l'action.

Le 19 février 2002, en se fondant sur les conclusions des experts, le tribunal fit partiellement droit à la demande du Trésor public et décida d'annuler le titre de propriété des requérants pour la partie de 7 919 m², conformément à l'article 2 § B de la loi 6831. Il décida que le restant du terrain ne faisait pas partie du domaine forestier et que le titre de propriété des requérant était valide pour cette partie. Par ailleurs, le tribunal enjoignit aux requérants de payer 25 657 560 000 TRL (environ 21 560 EUR) de frais de procédure, ainsi que 11 291 400 000 TRL (environ 9 490 EUR) de frais de la représentation du Trésor public. Le tribunal se basa, pour le calcul de ces montants, sur la valeur du terrain définie dans le rapport d'expertise.

Les deux parties se pourvurent en cassation. Les requérants affirmèrent qu'ils avaient acquis le terrain en se fiant aux registres fonciers, qui ne comportaient aucune restriction ni annotation lors de la transaction. Ils soutinrent en outre qu'ils avaient cultivé le terrain pendant plus de vingt ans entre le 5 mars 1977, date des conclusions de la commission cadastrale selon lesquelles le terrain devait être exclu du domaine forestier au profit du Trésor public car il avait complètement perdu son caractère de forêt, et le 13 février 2002, date de l'introduction de l'action, ce qui à leur yeux les rendait en tout état de cause propriétaires par la prescription acquisitive.

Le 22 mai 2002, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué.

Le 25 juillet 2002, les requérants formulèrent un recours en rectification d'arrêt.

Le 5 septembre 2002, les requérants versèrent au dossier des observations supplémentaires au sujet des frais de représentation. Ils rappelèrent que le Trésor public avait intenté initialement une action pour la totalité du terrain, qui faisait 25 000 m² de superficie, et que le tribunal ne leur avait enjoint de supporter les frais de la représentation qu'en fonction de la surface pour laquelle le tribunal avait annulé le titre de propriété, soit 7 919 m² seulement. Dans ces conditions le tribunal devait, selon les requérants, enjoindre au Trésor public de leur payer les frais de représentation sur la base de la partie restante du terrain.

Le 18 novembre 2002, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification. B. La procédure relative à la demande des requérants tendant à la rectification des frais de représentation

Le 10 janvier 2003, les requérants saisirent le tribunal d'une demande visant à la clarification-explicitation ( tavzih ) du jugement du 19 février 2002 au sujet des frais de représentation. Ils soutinrent que le tribunal avait par erreur omis de se prononcer en leur faveur sur les frais de représentation pour la partie de 17 081 m² pour laquelle ils avaient eu gain de cause.

Par un jugement complémentaire du 13 janvier 2003, le tribunal débouta les requérants de leur demande, au motif qu'ils avaient fait valoir cet argument devant la Cour de cassation à l'occasion du recours en rectification d'arrêt et que leur demande avait été rejetée. L'arrêt de la Cour de cassation était ainsi devenu définitif, constata le tribunal. C. La procédure relative à la demande des requérants en dommages-intérêts

Le 24 février 2003, les requérants introduisirent une action en dommages-intérêts à l'encontre du ministère des Finances pour un montant de 1 milliard de TRL (environ 575 EUR). Ils se réservèrent le droit d'introduire une autre action pour le restant des dommages, qui s'élevait selon eux à 1 226 719 513 485 TRL (environ 705 010 EUR). Pour le calcul du montant, ils se fondèrent sur le rapport d'expertise du 5 décembre 2001, ainsi que le jugement du tribunal du 19 février 2002. Ils invoquèrent les articles 35 (droit de propriété) et 46 (expropriation) de la Constitution ainsi que les articles 1023 (protection de la bonne foi des tiers lors de l'acquisition d'un bien immeuble sur le vu des registres fonciers) et 1007 (responsabilité étatique pour les dommages résultant d'erreurs dans les registres fonciers) du code civil.

Le 9 septembre 2003, le tribunal rejeta la demande des requérants en considérant, dans ses attendus, que le terrain litigieux avait fait partie de la forêt, qu'à ce titre il ne pouvait faire l'objet d'aucun titre de propriété privée et que dès lors le Trésor public ne leur avait pas causé de préjudice. Il nota par ailleurs que la Cour de cassation avait approuvé un de ses jugements par lequel il avait refusé d'octroyer une indemnité dans une affaire qui portait sur le même sujet. Le jugement fut notifié aux requérants le 17 février 2007. Ils se pourvurent en cassation le 24 février 2007.

Le 15 janvier 2008, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué, par trois voix contre deux. Les juges minoritaires formulèrent des opinions dissidentes. Ainsi, en se fondant sur l'article 46 de la Constitution et l'article 1 du Protocole n o 1, le juge K. Kancabaș affirma qu'un titre de propriété obtenu en bonne et due forme ne pouvait pas faire l'objet d'une annulation sans versement d'une indemnité. Selon lui, un tel acte ne serait pas conforme aux principes de la continuité de l'Etat et de l'Etat de droit. Il soutint aussi que les requérants avaient obtenu le titre de propriété en question en application des lois existantes et que l'annulation de ce titre équivaudrait à ne pas appliquer ces lois. Le juge A. Sezgin, quant à lui, mit l'accent sur les articles 1007 et 1023 du code civil et souligna que les registres fonciers ne contenaient aucune restriction quant au droit de propriété des requérants lors de l'acquisition. Selon lui, les requérants devraient être indemnisés de la valeur qu'avait le terrain au moment de la perte de leur titre de propriété. II.

Les requérants soutiennent que l'annulation de leur titre de propriété, sans versement d'une indemnité, constitue une atteinte disproportionnée à leur droit au respect de leurs biens au sens de l'article 1 du Protocole n o 1, lequel est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement demande à la Cour de déclarer la requête irrecevable dans la mesure où les requérants n'ont pas épuisé les voies de recours internes (l'article 35 § 1 de la Convention). D'abord, le Gouvernement fait valoir que les requérants ne se sont pas opposés aux conclusions de la commission du cadastre, annoncées par voie d'affichage le 14 septembre 1982, suite aux travaux qui avaient commencé en 1977. Ensuite, il soutient que les requérants n'ont pas intenté d'action en annulation des plans cadastraux devant le tribunal de cadastre. Enfin, le Gouvernement prétend que les requérants auraient pu s'adresser à l'administration pour demander une indemnité en se fondant sur l'article 125 de la Constitution – selon lequel tous les actes et décisions de l'administration peuvent faire l'objet d'un recours judiciaire – ou sur les dispositions pertinentes du code de procédure administrative.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement. Ils soutiennent qu'il n'existe pas de voie de recours disponible pour demander une indemnisation à la suite d'une telle privation. Le sort de l'action qu'ils ont intentée devant le tribunal de grande instance serait un exemple de la jurisprudence constante en la matière. Si la voie administrative était un recours effectif, le tribunal se serait déclaré incompétent ratione materiae , ce qui n'a pas été le cas, selon les requérants. En ce qui concerne l'opposition aux conclusions de la commission cadastrale et la possibilité d'intenter une action en annulation des plans cadastraux, les requérants soutiennent qu'il n'existe pas là non plus de recours effectifs. Ils affirment qu'ils n'avaient aucun intérêt à agir contre les travaux de cadastration selon lesquels le terrain litigieux était un champ agricole. En 1958, il avait été constaté que le terrain n'avait aucun lien avec le domaine forestier. Les travaux de cadastre qui ont été menés dans le cadre de l'article 2 § B de la loi n o 6831 ont démontré également que le terrain n'était pas de nature forestière.

La Cour rappelle qu'elle s'est déjà prononcée sur de telles exceptions et qu'elle les a rejetées (voir, entre autres, Rimer et autres c. Turquie , n o 18257/04, §§ 25-30, 10 mars 2009). Elle ne relève dans la présente affaire aucune circonstance pouvant l'amener à s'écarter de ses précédentes conclusions. Par ailleurs, la Cour constate que le Gouvernement n'a pas expliqué en quoi des objections aux conclusions de la commission cadastrale pourraient constituer des voies effectives dans le cadre d'une procédure dont l'objectif principal est l'obtention d'une indemnisation en raison de l'annulation du titre de propriété. Malgré l'annotation apposée au registre foncier, il n'est pas contesté que, jusqu'à la date de l'annulation de leurs titres de propriété au profit du Trésor public, les requérants avaient été les propriétaires légitimes du terrain selon le droit interne – d'où la nécessité pour le Trésor public d'une nouvelle procédure afin d'obtenir un jugement définitif d'annulation et de transfert de ces titres à son nom (voir, dans le même sens, Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. c. Turquie , n o 45651/04, § 28, 10 mars 2009). Partant, elle rejette l'exception préliminaire du Gouvernement pour ces deux branches. B. Sur le fond

En l'occurrence, la Cour constate que l'ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens s'analyse en une « privation » de propriété au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1. Eu égard aux motifs avancés par les juridictions nationales, la Cour estime que le but de la privation imposée aux requérants, à savoir la protection de la nature et des forêts, entre dans le cadre de l'intérêt général au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir, entre autres, Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. c. Turquie , précité, § 42).

La Cour rappelle avoir déjà examiné un grief identique à celui présenté par les requérants et avoir conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1. En effet, elle a dit que, sans le versement d'une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive, et qu'une absence totale d'indemnisation ne saurait se justifier sur le terrain de l'article 1 du Protocole n o 1 que dans des circonstances exceptionnelles (voir Turgut et autres c. Turquie , précité, §§ 86-93 et Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. c. Turquie , précité, § 43). En l'espèce, les requérants n'ont reçu aucune indemnisation en raison du transfert de propriété de leur bien à la Direction générale des forêts. La Cour constate que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente en l'espèce ( Turgut et autres c. Turquie , précité, § 92 et Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. c. Turquie, § 43).

Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel, pour lequel ils réclament un montant total de 1 660 446 EUR. Pour la justification, ils se réfèrent au rapport d'expertise du 5 décembre 2001, versé au dossier sur la demande du tribunal de grande instance de Sarıyer. Ils expliquent que dans ce rapport la valeur du terrain a été évaluée, à la date de l'introduction de l'action, à 95,15 EUR/m², soit 753 792,85 EUR pour la superficie de 7919 m² qui leur a été retirée. A l'heure actuelle, la valeur du terrain litigieux serait de 200 EUR/m², soit 1 583 800 EUR. A cela, ils ajoutent 58 740 EUR qu'ils auraient dû payer pour les frais de la procédure ainsi que pour les frais de la représentation du Trésor public. A cet égard ils produisent un ordre de paiement du 1 er avril 2002 pour une somme de 25 657 560 000 TRL (environ 21 800 EUR). Ils soulignent que pour évaluer ces montants, le tribunal s'est fondé sur le rapport d'expertise. En dernier lieu, les requérants réclament la somme de 17 906 EUR pour les frais de leur propre représentation, dont le remboursement aurait dû leur être accordé pour la partie pour laquelle ils ont eu gain de cause. Au titre du dommage moral, les requérants réclament 100 000 EUR chacun. Aucune demande n'a été formulée pour les frais et dépens.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces demandes, qu'il juge excessives et dépourvues de fondement. Il fait savoir que la satisfaction équitable ne constitue pas le principal but du mécanisme de contrôle de la Convention et que celle-ci doit être raisonnable et équitable. Par ailleurs, la satisfaction équitable ne doit pas constituer une source d'enrichissement indu pour les requérants.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000 ‑ XI). Les Etats contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Ce pouvoir d'appréciation quant aux modalités d'exécution d'un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l'obligation primordiale imposée par la Convention aux Etats contractants : assurer le respect des droits et libertés garantis (article 1). Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum , il incombe à l'Etat défendeur de la réaliser, la Cour n'ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l'accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu'imparfaitement d'effacer les conséquences de la violation, l'article 41 habilite la Cour à accorder, s'il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée ( Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 20, CEDH 2001 ‑ I).

En l'occurrence, la Cour vient de conclure à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 en raison de l'absence d'indemnisation. Elle estime donc que, dans la présente affaire, la nature de la violation constatée ne lui permet pas de partir du principe d'une restitutio in integrum . Le caractère licite de la dépossession se répercute par la force des choses sur les critères à employer pour déterminer la réparation due par l'Etat défendeur, les conséquences financières d'une mainmise licite ne pouvant être assimilées à celles d'une dépossession illicite ( Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, §§ 249 ‑ 250, CEDH 2006 ‑ ..., et Ex-roi de Grèce et autres c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 25701/94, § 75, 28 novembre 2002).

En outre, la Cour rappelle avoir dit dans les affaires portant sur le même sujet ( Turgut et autres c. Turquie , précité, § 90 et Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. c. Turquie, § 42) que : « [l]a protection de la nature et des forêts et plus généralement l'environnement constituent une valeur dont la défense suscite dans l'opinion publique, et par conséquent auprès des pouvoirs publics, un intérêt constant et soutenu. Des impératifs économiques et même certains droits fondamentaux, comme le droit de propriété, ne devraient pas se voir accorder la primauté face à des considérations relatives à la protection de l'environnement, en particulier lorsque l'Etat a légiféré en la matière (...) ». Selon la jurisprudence constante de la Cour, sans le versement d'une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive. L'article 1 du Protocole n o 1 ne garantit cependant pas dans tous les cas le droit à une réparation intégrale. Des objectifs légitimes « d'utilité publique » peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur des biens expropriés (voir, mutatis mutandis , Lithgow et autres c. Royaume-Uni , 8 juillet 1986, § 121, série A n o 102, Broniowski c. Pologne [GC], n o 31443/96, § 182, CEDH 2004 ‑ V, et Scordino c. Italie (n o 1), précité, § 95).

A la lumière de ces considérations et pour déterminer la réparation adéquate, la Cour prendra en compte l'ensemble des pièces présentées par les parties et des informations pertinentes dont elle dispose (voir, mutatis mutandis , N.A. et autres c. Turquie (satisfaction équitable), n o 37451/97, § 18, 9 janvier 2007). Plus précisément, elle juge opportun de se baser sur les conclusions des expertises effectuées au cours de la procédure nationale, même si elle ne s'estime pas liée par le montant auquel elles ont abouti (voir, dans le même sens, Kozacıoğlu c. Turquie [GC], n o 2334/03, § 85, 19 février 2009).

A cet égard, la Cour note que les requérants présentent un rapport d'expertise établi par l'expert désigné par le tribunal et que le tribunal s'est fondé sur ce rapport pour évaluer les frais de la procédure et les frais de représentation du Trésor public que les requérants devaient payer. Ce rapport a évalué les terrains à 95,15 EUR/m², à la date de l'introduction de l'action – le 13 février 2001. Elle note également que le Trésor public a indiqué la valeur du terrain comme étant de 31,6 EUR/m², à la même date.

Compte tenu de ces éléments – y compris l'objectif légitime d'utilité publique poursuivi par l'ingérence litigieuse – et statuant en équité, la Cour juge raisonnable d'accorder aux requérants la somme de 980 000 EUR pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme.

Quant au dommage moral, compte tenu des circonstances de la cause, la Cour estime que le constat de violation constitue une réparation suffisante (voir, a contrario, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie (satisfaction équitable), n o 31524/96, §§ 40-42, 30 octobre 2003). B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser aux requérants [1] , dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 980 000 EUR (neuf cent quatre-vingt mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 novembre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente 1 . Rectifié le 21 avril 2010 : le texte était le suivant : « au requérant ».