AFFAIRE KOP c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 12728/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost înaintată Curții de către un cetățean al acestui Stat, dl Hasan Kop („reclamantul"), la 2 martie 2005 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Doamnele F. A. Tamer, M. Filorinalı și Y. Bașar, avocate la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Invocând articolele 3 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge de a fi fost victima maltrării în cursul dispersării unei manifestații.

La 4 martie 2008, președintele secțiunii a doua hotărâse comunicarea cererii către Guvern. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a mai decis că Camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului cauzei. PE FAPT

Summitul NATO s-a desfășurat la Istanbul la 28 și 29 iunie 2004. Numeroase manifestații de protest împotriva acestui summit fuseseră organizate, în cursul cărora mai multe mașini fuseseră distruse și treizeci și patru polițiști și douăzeci și doi manifestanți fuseseră răniți.

La 29 iunie 2004, o manifestație fusese organizată la Beyoğlu (Istanbul). Conform procese-verbale dresate de polițiști atașați direcției securității din Istanbul, prefectura din Istanbul fusese informată că ar fi organizat o adunare ilegală la 29 iunie 2004 în fața liceului Galatasaray la Istanbul și adoptase măsuri de securitate pe teren de la ora

La 11h30, aproximativ 700 de persoane se aduneseră în fața oficiului poștal Galatasaray. Purtătorul de cuvânt al acestui grup ar fi citit publicului o declarație de protest împotriva summitului NATO. Poliția ar fi lansat avertismente și manifestanții s-ar fi dispersat, cu excepția unui grup de 100 de persoane care s-ar fi îndreptat către strada principală a cartierului în timp ce scandau slogane și îndemnau steaguri. Acest grup ar fi refuzat să se supună avertismentelor lansate de forțele ordinii și s-ar fi atacat magazinele. Polițiștii ar fi folosit atunci forța pentru a dispersa grupul. Șase manifestanți fuseseră arestați în cursul acestui incident. 8. Tot la 29 iunie 2004, reclamantul, care afirma că fusese victima violenței poliției, s-a dus mai întâi la filiala asociației pentru drepturi omului de la Istanbul pentru a primi îngrijiri medicale de urgență și pentru a primi un certificat medical. Raportul întocmit de medici arată o leziune de 1 centimetru (cm) diametru cu edem sub ochiul stâng al interesatului și o vânătaie de 4 x 2 cm. 9. În aceeași zi, reclamantul depune o plângere la procuratura Beyoğlu împotriva polițiștilor, cărora le reprșă că folosiseră o forță excesivă împotriva sa. În declarația depozată în aceeași zi de procurorul Republicii, el susținuse în special că: „La 29 iunie 2004, mă revenisem la birou [situat lângă locul incidentului] după prânz. Am văzut o mulțime care se aduneseră în fața liceului Galatasaray pentru o conferință de presă. M-am oprit pentru a asculta declarația. Apoi am început să mă duc înspre birou. Totuși, polițiștii au intervenit fără niciun avertisment. Au aruncat gaz lacrimogen și au început să lovească oamenii cu băț. M-am refugiat într-un cafeniu pentru a mă proteja de efectele gazului. După un moment scurt, trei sau patru polițiști au intrat în același cafeniu și au început să lovească oamenii cu băț de lemn. Unul dintre polițiști m-a lovit în ochiul stâng cu un băț, în timp ce îi spuneam că sunt avocat și îi prezentasem o justificare a profesiei mele. Polițiștii care m-au lovit au făcut uz de o forță excesivă și inutilă. Mă plâng împotriva lor și împotriva superiorilor lor care au ordonat recurgerea la forță." 10. Procurorul trimisese reclamantul la institutul de medicină legală din Beyoğlu pentru examinare. Raportul corespunzător, eliberat la 29 iunie 2004, concluzionează: „Există o vânătaie în jurul ochiului stâng cu edem și o rană sânzioasă sub același ochi. Aceste leziuni nu sunt de natură să pună în pericol viața interesatului." Medicul prescrisese reclamantului o pauză de muncă de cinci zile. 11. Conform dosarului, procurorul Republicii depusese la 30 iunie 2004 un act de acuzare împotriva 18 persoane pentru infracțiune la legea privind adunările și manifestații. Reclamantul nu figurează printre acuzați.

La 2 iulie 2004, procurorul Republicii din Beyoğlu emitea o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale (paragrafele 9 de mai sus). Referindu-se la procesele-verbale ținute de forțele ordinii (§7 de mai sus), el susținea în special: „Nu convine să se angajeze urmăriri penale împotriva forțelor ordinii care au folosit forța pentru dispersarea mulțimii în temeiul articolului 24 al legii nr. 2911 (în care nu s-au dat măsura și definiția [forței]) și care au, de asemenea, folosit forța împotriva reclamantului în cursul acestei dispersări. [Prin urmare,] utilizarea forței de către poliție era conformă cu legea (...)."

La 24 august 2004, reclamantul face opoziție la ordonanța de neîncepere a urmăririi penale în fața curții de asesize din Istanbul. El susținea în special că, ținând seama de art. 24 al legii nr. 2911 care definește condițiile în care forțele ordinii pot recurge la forță pentru dispersarea unei manifestații, fusese victima unei folosiri arbitrare și disproporționate a forței de către forțele ordinii. El susținea, de asemenea, că forțele ordinii nu avertiseră mulțimea înainte de a proceda la dispersare.

La 20 septembrie 2004, referindu-se la motivele ordinanței de neîncepere, curtea de asesize respingea recursul în opoziție formulated de reclamant.

La epoca faptelor, în temeiul articolului 6 anuexat la legea nr. 2559 privind funcțiile și competențele poliției: „Utilizarea forței înseamnă recurgerea, pe o manieră gradată și proporționată la caracteristicile și gradul de rezistență și agresiune, la forță fizică, forță materială și arme pentru imobilizarea contravenienților." 17. art. 25 al directivei privind forțele de intervenție rapidă (Polis Çevik Kuvvet Yönetmeliği) din 30 decembrie 1982 stabilește principiile care guvernează supravegherea, controlul și intervenția forțelor de intervenție rapidă în situații de manifestații. Conform acestui articol, într-o situație de adunare sau manifestație contrară legii și necesitând intervenția forțelor de intervenție rapidă, comandantul civil local sau cel mai înalt comandant de poliție sau dintre comandanții de poliție căruia i-a fost încredințată această misiune trebuie să se prezinte mai întâi mulțimii folosind un difuzor sau alt mijloc de comunicare. Apoi trebuie să avertizeze mulțimea „că trebuie să se disperseze în conformitate cu legea și că în caz de nerespectare, va fi folosită forța". Ordinul trebuie repetat imperativ două sau trei ori și un proces-verbal indicând că a fost auzit din punctul cel mai îndepărtat trebuie întocmit. Avertismentul nu este necesar atunci când există atac efectiv și rezistență împotriva forțelor ordinii sau atunci când există atac efectiv în locurile protejate de forțele ordinii. În caz de nerespectare a mulțimii din avertisment, se recurge, pe o manieră gradată, la forță fizică, forță materială și arme, în funcție de natura mișcărilor mulțimii sau de gradul loviturilor și violenței, amenințărilor, atacurilor sau rezistenței. Atunci când dispersarea este planificată și se efectuează prin recurgere la forță, mai mult decât o cale trebuie lăsată mulțimii pentru a se dispersa. Nu poate fi încercată dispersarea mulțimii fără ca aceste căi să fie disponibile.

În anexa I la această rezoluție interimară figurează informațiile furnizate de guvernul Turciei privind măsurile generale luate pentru a se conforma hotărârilor Curții Europene: „5. Instrucțiuni privind utilizarea proporționată a forței în cursul manifestațiilor publice Ministerul Afacerilor Interne publicase trei instrucțiuni adresate Direcției Generale de Securitate (în mai 2001, aprilie 2003 și august 2004) pentru a expune gradul și natura recurgerii la forță de către membri ai forțelor de securitate în cursul manifestațiilor publice. Instrucțiunile indică că utilizarea forței trebuie să fie proporționată și gradată progresiv. Înainte de orice manifestație publică (fie că este legală sau ilegală), Hotărârea Generală de Securitate ține reuniuni la nivel local pentru a asigura că membrii forțelor de securitate nu vor recurge la forță mai mult decât necesar și că vor viza protejarea ordinii publice. De altfel, programul elaborat în 2008 pentru formarea forțelor speciale conține teme specifice cum ar fi utilizarea armelor (inclusiv gaz lacrimogen), metodele de folosit în cursul intervenției în manifestații publice și probleme legate de protecția drepturilor omului." PE DREPT

Reclamantul combate tezele avansate de Guvern.

Curtea reamintește că obligația de a epuiza căile de atac interne se limitează la aceea de a face o utilizare normală a recururilor care sînt vreo se arate eficace, suficiente și accesibile (Buscarini și alții c. San Marino [Marea Cameră], nr. 24645/94, CEDO 1999-I, și Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, Recunoașterea hotărârilor și deciziilor 1998-VIII). În prezenta, contrar tezei Guvernului, rezultă din dosare că reclamantul, în plângerea sa din 29 iunie 2004, denunță nu doar o utilizare excesivă a forței împotriva manifestanților ci și brutalitate poliției împotriva sa. Convine deci să se respingă excepția de neepuizare.

Curtea constată că cererea nu este evident neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, de asemenea, că nu se lovă de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să o declare admisibilă.

Guvernul susține că aserțiunile reclamantului sunt fără temei și că intervenția forțelor ordinii era proporționată și vizau dispersarea unui grup adunat pentru o manifestație ilegală și pregătit să atace polițiștii. De altfel, susține că forțele ordinii acționaseră în cadrul legilor interne, și anume art. 24 al legii nr. 2911 privind adunările și manifestații, art. 6 anuexat la legea nr. 2559 privind funcțiile și competențele poliției, precum și articolele 4 și 25 ale directivei privind forțele de intervenție rapidă. Aprecierea Curții 1. Cu privire la latura substantivă a articolului 3

Conform jurisprudenței constante a Curții, pentru a intra sub incidența articolului 3, o maltratare trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă; depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata tratamentului și efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre alții, Jalloh c. Germania [Marea Cameră], nr. 54810/00, § 67, CEDO 2006-...).

Curtea expunease deja că atunci când un individ se confruntă cu agenți ai forțelor ordinii, utilizarea împotriva sa a forței fizice atunci când nu este necesară de comportamentul lui afectează demnitatea umană și constituie, în principiu, o violare a dreptului garantat de art. 3 (a se vedea, în special, Tekin c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Recunoașterea 1998-IV, §§ 52 și 53, și Güzel Șahin și alții c. Turcia, nr. 68263/01, § 46, 21 decembrie 2006).

Curtea observă că certificatele medicale stabilite în orele care au urmat evenimentelor litigioase atestă că reclamantul prezentă o vânătaie în jurul ochiului stâng cu edem precum și o rană sânzioasă sub același ochi (paragrafele 9 și 10 de mai sus). De altfel, medicul concluzionase, ținând seama de gravitatea rănilor și starea de sănătate a interesatului, de necesitatea unei pauze de muncă de cinci zile (§10 de mai sus).

Guvernul nu contestă că aceste rănuri fuseră inflinse de agenți ai forțelor ordinii.

În aceste condiții, ansamblul rănurilor pot deci fi considerate ca rezultând din constrângerea exercitată de polițiști în cursul dispersării manifestației, ținând seama că sînt suficient de grave pentru a intra sub incidența articolului 3.

Guvernul susține că intervenția forțelor ordinii era proporționată și vizau dispersarea unui grup considerat de el ca adunat pentru o manifestație ilegală și pregătit să atace polițiștii. La opinia sa, recurgerea la forță era necesară și dispersarea vizau protejarea întregii mulțimi de incidente care s-ar fi dovedit mult mai prejudiciabile decât acelea care rezultaseră din utilizarea forței. De altfel, rănurile denunțate ar fi fost o consecință a acestei recureri la forță, legitimată la opinia Guvernului de necesitatea de a conține mulțimea prezentă pe strada principală și a evita, deci, orice depășire.

În declarația sa și în plângerea sa din 29 iunie 2004, precum și în cursul audierii de procurorul Republicii (§9 de mai sus), reclamantul acuzase polițiștii de a fi folosit împotriva sa o forță arbitrară.

Curtea observă că, chiar dacă cineva ar considera că loviturile pretinse fuseră date în cursul dispersării adunării, nimic din dosare nu indică că reclamantul luase efectiv parte la această adunare și că manifestase o agresivitate care nu ar fi putut fi controlată decât prin recurgere la forță. Ea observă, de asemenea, că numele reclamantului nu figurează printre acelea ale manifestanților care perturbaseră ordinea publică sau care fuseseră urmăriți penal (paragrafele 7 și 11 de mai sus). De altfel, chiar și presupunând că interesatul luase parte la manifestație, Curtea reamintește că dispersarea unei adunări nu saurait fi suficientă în sine pentru a explica gravitatea loviturilor date unui manifestant (Güler c. Turcia, nr. 49391/99, § 46, 10 ianuarie 2006), în prezenta, gravitatea acelor date în special în fața reclamantului.

Curtea observă, de altfel, că dosare este mut privind chestiunea dacă reclamantul fusese victima unei forțe arbitrare. Guvernul nu aduce niciuna explicație în răspuns la aserțiunile reclamantului, conform cărora fusese victimă a brutalității poliției în timp ce se refugiase într-un cafeniu pentru a se proteja de efectele gazului lacrimogen.

Curtea estimează deci că nu s-a stabilit că utilizarea forței era redată absolut necesară de situație. Această utilizare în aceste condiții a fost deci excesivă și nejustificată ținând seama de circumstanțe. Prin urmare, a existat violare a laturii substantive a articolului 3 al Convenției la acest privire. 2. Cu privire la latura proceduală a articolului 3

În prezenta, Curtea constată că o investigație penală fusese efectuată de autoritățile interne sesizate. Rămâne să se aprecieze diligența cu care această investigație fusese condusă și deci caracterul „efectiv" al acesteia.

La acest privire, Curtea observă că plângerea depusă de reclamant au dus la o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale și că procurorul Republicii s-a limitat la constatarea că intervenția forțelor ordinii constituia un caz de recurs legitim la forță deoarece vizau dispersarea unei manifestații. Pentru Curte, un asemenea postulat apare clar insuficient în fața gravității aserțiunilor formulate pe terenul articolului 3 al Convenției, cu atât mai mult că această constatare nu comportă niciuna precizare cu privire la modul în care reclamantul fusese rănit.

De altfel, Curtea observă că textul principal care guvernează utilizarea forței de către forțele ordinii în dispersarea unei manifestații este art. 24 al legii nr. 2911 privind adunările și manifestații. Această dispoziție enumeră o întreagă serie de situații în care forțele ordinii pot folosi forța. Totuși, deși aceasta nu definește gradul și natura recurgerii la forță și nu face niciuna referință la principiul proporționalității (§15 de mai sus), atât legea privind funcțiile și competențele poliției cât și directiva privind forțele de intervenție rapidă încearcă cadrul utilizării forței folosind termenii „pe o manieră gradată și proporționată" (paragrafele 16 și 17 de mai sus). Trebuie constată, totuși, că în ordonanța sa de neîncepere a urmăririi penale din 2 iulie 2004, procurorul Republicii s-a contentat de a se referi doar la art. 24 al legii nr. 2911 (§12 de mai sus; a se vedea, în același sens, Karatepe și alții c. Turcia, nr. 33112/04, 36110/04, 40190/04, 41469/04 și 41471/04, § 32, 7 aprilie 2009).

Pentru Curte, ținând seama de rolul cheie jucat de procurori în angajarea urmăririi penale, este legitim să se aștepte de la aceștia să verifice conformitatea intervenției litigioase cu alte cerințe legale citate de Guvern (de exemplu art. 6 anuexat la legea nr. 2559 privind funcțiile și competențele poliției sau art. 25 al directivei privind forțele de intervenție rapidă, sau ambele instrucțiuni adoptate de Ministerul Afacerilor Interne înainte de incident).

La fel, li aparținea procurorului să verifice dacă reclamantul luase sau nu parte la aceasta adunare considerată ilegală de forțele ordinii și, dacă nu, să tragă consecințele în aprecierea necesității recurgerii la forță împotriva sa. El ar fi trebuit, de asemenea, să investigheze dacă forțele ordinii utilizaseră o forță adaptată comportamentului interesatului. Or investigația poartă doar asupra circumstanțelor în care manifestația avut loc, fără a aborda în niciun moment chestiunea necesității forței folosite împotriva reclamantului, luat individual (a se vedea, în același sens, Güzel Șahin și alții precitată, § 58).

În aceste condiții, Curtea concluzionează că prin omiterea conducerii unei investigații asupra necesității forței folosite împotriva reclamantului, autoritățile turce mancat obligații pozitive în temeiul articolului 3 al Convenției. A existat deci, de asemenea, violare a laturii procedurale a acestei dispoziții.

Reclamantul susține a fi suferit un prejudiciu material pe care îl evaluează la 1.000 euro (EUR) și care corespunde după opinia sa la pierderea de venituri profesionale consecutive la pauza sa de muncă de cinci zile prescrisă de medic. El mai cere repararea unui prejudiciu moral pe care îl evaluează la 15.000 EUR.

Guvernul contestă aceste prețuri.

S-a gândit la pierderea pretinsă de venituri profesionale, Curtea consideră că dovezile depuse nu permit ajungerea la o evaluare cifrată precisă a lipsei de venituri rezultând pentru reclamant din constatarea violării Convenției (Karakoç și alții c. Turcia, nr. 27692/95, 28138/95 și 28498/95, § 69, 15 octombrie 2002). Ea nu acordă deci niciun montant cu acest titlu. S-a gândit la prejudiciul moral, Curtea estimează că interesatul poate fi considerat ca având experimentat o anumită neliniste din circumstanțe ale speței. Hotărând în echitate după cum dorește art. 41 al Convenției, ea aloca 8.500 EUR reclamantului cu titlu de reparare a prejudiciului moral. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul mai cere 2.932 EUR pentru taxele și cheltuielile suportate înaintea Curții. El furnizează la acest privire un decompte orār și un decompte al cheltuielilor.

Guvernul contestă aceste prețuri, pe care le consideră fără temei și exagerate.

Conform jurisprudenței Curții, reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Ținând seama de documente în posesia sa și criterii sus-menționate, Curtea estimează rezonabil suma de 1.500 EUR toate taxele la care va urma și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră adecvat să cupleze rata dobânzilor moratoare la rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Zice că a existat violare a laturii substantive a articolului 3 al Convenției; 3. Zice că a existat violare a laturii procedurale a articolului 3 al Convenției; 4. Zice că nicio chestiune distinctă nu se pune sub unghiul articolului 13 al Convenției; 5. Zice că a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, de convertit în lire turce la cursul aplicabil la data plății: i) 8.500 EUR (opt mii cinci sute euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu moral, ii) 1.500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de reclamant, pentru taxe și cheltuieli; b) de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 20 octombrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 12728/05) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Hasan Kop (« le requérant »), a saisi la Cour le 2 mars 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es F. A. Tamer, M. Filorinalı et Y. Bașar, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Invoquant les articles 3 et 13 de la Convention, le requérant se plaint d'avoir fait l'objet de mauvais traitements lors de la dispersion d'une manifestation.

Le 4 mars 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Le sommet de l'OTAN se tint à Istanbul les 28 et 29 juin 2004. De nombreuses manifestations de protestation contre ce sommet furent organisées, au cours desquelles plusieurs voitures furent détruites et trente-quatre policiers et vingt-deux manifestants furent blessés.

Le 29 juin 2004, une manifestation fut organisée à Beyoğlu (Istanbul). Selon les procès-verbaux dressés par des policiers attachés à la direction de la sûreté d'Istanbul, la préfecture d'Istanbul avait été informée qu'un rassemblement illégal serait organisé le 29 juin 2004 devant le lycée de Galatasaray à Istanbul et elle avait pris des mesures de sécurité sur les lieux à partir de 11 heures. A 11 h 30, environ 700 personnes se seraient rassemblées devant le bureau de poste de Galatasaray. Le porte-parole de ce groupe aurait donné lecture en public d'une déclaration de protestation contre le sommet de l'OTAN. La police aurait lancé des avertissements et les manifestants se seraient dispersés, sauf un groupe de 100 personnes qui se serait dirigé vers la rue principale du quartier en scandant des slogans et en brandissant des pancartes. Ce groupe aurait refusé d'obtempérer aux avertissements lancés par les forces de l'ordre et se serait attaqué aux magasins. Les policiers auraient alors employé la force pour disperser le groupe. Six manifestants furent arrêtés au cours de cet incident.

Toujours le 29 juin 2004, le requérant, qui affirme avoir été victime de la violence policière, se rendit tout d'abord à l'antenne de l'association des droits de l'homme à Istanbul pour y recevoir les premiers soins et faire établir un certificat médical. Le rapport établi par les médecins fait état d'une lésion d'1 centimètre (cm) de diamètre avec œdème sous l'œil gauche de l'intéressé et d'une ecchymose de 4 x 2 cm.

Le même jour, le requérant déposa une plainte auprès du parquet de Beyoğlu à l'encontre des policiers, à qui il reprochait d'avoir usé à son encontre d'une force excessive. Dans sa déposition enregistrée le même jour par le procureur de la République, il soutint notamment que : « Le 29 juin 2004, je rentrais à mon bureau [situé près des lieux de l'incident] après le déjeuner. J'ai vu une foule qui s'était réunie devant le lycée de Galatasaray pour une déclaration de presse. Je me suis arrêté pour écouter la déclaration. Ensuite, j'ai commencé à marcher vers mon bureau. Cependant, les policiers sont intervenus sans aucun avertissement. Ils ont lancé des gaz lacrymogènes et se sont mis à matraquer les gens. Je me suis réfugié dans un café pour me protéger des effets du gaz. Après un court moment, trois ou quatre policiers sont entrés dans le même café et ont commencé à frapper les gens avec leurs matraques en bois. L'un des policiers a frappé mon œil gauche avec un bâton, alors que je lui avais dit être avocat et que j'avais présenté une pièce justificative de ma profession. Les policiers qui m'ont frappé ont fait usage d'une force excessive et non nécessaire. Je porte plainte contre eux ainsi que contre leurs supérieurs qui ont ordonné le recours à la force. »

Le procureur adressa le requérant à l'institut médicolégal de Beyoğlu pour examen. Le rapport correspondant, délivré le 29 juin 2004, conclut : « Il existe une ecchymose autour de l'œil gauche avec un œdème et une blessure sanguinolente sous le même œil. Ces lésions ne sont pas de nature à mettre en danger la vie de l'intéressé. » Le médecin prescrivit au requérant un arrêt de travail de cinq jours.

Selon le dossier, le procureur de la République déposa le 30 juin 2004 un acte d'accusation contre 18 personnes pour infraction à la loi sur les réunions et manifestations. Le requérant ne figure pas parmi les accusés.

Le 2 juillet 2004, le procureur de la République de Beyoğlu rendit un non-lieu (paragraphe 9 ci-dessus). Se référant aux procès-verbaux tenus par les forces de l'ordre (paragraphe 7 ci-dessus), il affirma notamment : « Il ne convient pas d'engager des poursuites contre les forces de l'ordre qui ont fait usage de la force pour disperser la foule en vertu de l'article 24 de la loi n o 2911 (dans lequel la mesure et la définition [de la force] n'ont pas été données) et qui ont aussi usé de la force contre le plaignant au cours de cette dispersion. [Par conséquent,] l'usage de la force par la police était conforme à la loi (...) »

Le 24 août 2004, le requérant forma opposition contre l'ordonnance de non-lieu devant la cour d'assises d'Istanbul. Il soutint notamment que, au regard de l'article 24 de la loi n o 2911 définissant les conditions dans lesquelles les forces de l'ordre peuvent recourir à la force pour disperser une manifestation, il avait été victime d'un usage arbitraire et disproportionné de la force par les forces de l'ordre. Il soutint par ailleurs que celles-ci n'avaient pas averti la foule avant de procéder à la dispersion.

Le 20 septembre 2004, se référant aux motifs du non-lieu, la cour d'assises rejeta le recours en opposition formé par le requérant. II.

A l'époque des faits, en vertu de l'article 6 annexé à la loi n o 2559 sur les fonctions et compétences de la police : « L'usage de la force signifie le recours, d'une manière graduelle et proportionnée aux caractéristiques et au degré de résistance et d'agression, à la force physique, à la force matérielle et aux armes pour immobiliser les contrevenants. »

L'article 25 de la directive relative aux forces d'intervention rapide ( Polis Çevik Kuvvet Yönetmeliği ) du 30 décembre 1982 fixe les principes régissant la surveillance, le contrôle et l'intervention des forces d'intervention rapide dans des situations de manifestations. Aux termes de cet article, dans une situation de réunion ou de manifestation contraire à la loi et nécessitant l'intervention des forces d'intervention rapide, le commandant civil local ou le commandant de police le plus haut gradé ou l'un des commandants de police auquel cette mission est confiée doit tout d'abord se présenter à la foule en utilisant un haut-parleur ou un autre moyen de communication. Ensuite, il doit avertir la foule « qu'elle doit se disperser conformément à la loi et qu'en cas de non-dispersion, il sera fait usage de la force ». L'ordre doit impérativement être réitéré deux ou trois fois et un procès-verbal indiquant qu'il a été entendu du point le plus éloigné doit être établi. L'avertissement n'est pas nécessaire lorsqu'il y a attaque effective et résistance contre les forces de l'ordre ou lorsqu'il y a attaque effective dans des lieux protégés par les forces de l'ordre. En cas de non-dispersion de la foule malgré l'avertissement, il est fait usage, d'une manière graduelle, de la force physique, de la force matérielle et des armes, en fonction de la nature des mouvements de foule ou du degré des coups et violences, menaces, attaques ou résistance. Lorsque la dispersion est planifiée et qu'elle s'effectue par le recours à la force, plus d'une voie doit être réservée à la foule pour qu'elle se disperse. Il ne peut être tenté de disperser la foule sans que ces voies soient disponibles. III.

Dans l'annexe I à cette résolution intérimaire figurent les informations, fournies par le gouvernement de la Turquie, concernant les mesures générales prises afin de se conformer aux arrêts de la Cour européenne : « 5. Instructions concernant l'usage proportionné de la force lors de manifestations publiques Le ministère de l'Intérieur a publié trois instructions à l'intention de la Direction générale de la sécurité (en mai 2001, avril 2003 et août 2004) pour exposer le degré et la nature du recours à la force par les membres des forces de sécurité lors de manifestations publiques. Les instructions indiquent que l'usage de la force doit être proportionné et être intensifié graduellement. Avant une quelconque manifestation publique (qu'elle soit légale ou non), la Direction générale de la sécurité tient des réunions au niveau local afin de garantir que les membres des forces de sécurité n'auront pas recours à la force plus que de nécessaire et qu'ils viseront à protéger l'ordre public. De plus, le programme élaboré en 2008 pour la formation des forces spéciales contient des thèmes spécifiques tels que l'usage d'armes (y compris le gaz lacrymogène), les méthodes à employer pendant les interventions lors de manifestations publiques et les problèmes liés à la protection des droits de l'homme. » EN DROIT I.

Le requérant combat les thèses avancées par le Gouvernement.

La Cour rappelle que l'obligation d'épuiser les voies de recours internes se limite à celle de faire un usage normal de recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles ( Buscarini et autres c. Saint Marin [GC], n o 24645/94, CEDH 1999-I, et Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII). En l'espèce, contrairement à la thèse du Gouvernement, il ressort du dossier que le requérant, dans sa plainte du 29 juin 2004, a dénoncé non seulement un usage excessif de la force à l'encontre des manifestants mais aussi une brutalité policière à son encontre. Il convient donc de rejeter l'exception de non-épuisement.

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. II.

Le Gouvernement soutient que les allégations du requérant sont sans fondement et que l'intervention des forces de l'ordre était proportionnée et tendait à disperser un groupe réuni pour une manifestation illégale et s'apprêtant à attaquer les policiers. Par ailleurs, il fait valoir que les forces de l'ordre ont agi dans le cadre des lois internes, à savoir l'article 24 de la loi n o 2911 sur les réunions et manifestations, l'article 6 annexé à la loi n o 2559 sur les fonctions et compétences de la police, ainsi que les articles 4 et 25 de la directive relative aux forces d'intervention rapide. Appréciation de la Cour 1. Sur le volet substantiel de l'article 3

Selon la jurisprudence constante de la Cour, pour tomber sous le coup de l'article 3, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L'appréciation de ce minimum est relative ; elle dépend de l'ensemble des données de la cause, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques ou mentaux ainsi que, parfois, du sexe, de l'âge et de l'état de santé de la victime (voir, entre autres, Jalloh c. Allemagne [GC], n o 54810/00, § 67, CEDH 2006 ‑ ...).

La Cour a déjà énoncé que lorsqu'un individu se trouve confronté à des agents des forces de l'ordre, l'utilisation à son égard de la force physique alors qu'elle n'est pas rendue nécessaire par son comportement porte atteinte à la dignité humaine et constitue, en principe, une violation du droit garanti par l'article 3 (voir, notamment, Tekin c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, §§ 52 et 53, et Güzel Șahin et autres c. Turquie , n o 68263/01, § 46, 21 décembre 2006).

La Cour relève que les certificats médicaux établis dans les heures qui ont suivi les évènements litigieux attestent que le requérant présentait une ecchymose autour de l'œil gauche avec un œdème ainsi qu'une blessure sanguinolente sous le même œil (paragraphes 9 et 10 ci-dessus). Par ailleurs, le médecin a conclu, eu égard à la gravité des blessures et à l'état de santé de l'intéressé, à la nécessité d'un arrêt de travail de cinq jours (paragraphe 10 ci-dessus).

Le Gouvernement ne conteste pas que ces blessures aient été infligées par les agents des forces de l'ordre.

Dans ces conditions, l'ensemble des blessures peuvent donc être considérées comme résultant de la contrainte exercée par les policiers lors de la dispersion de la manifestation, étant entendu qu'elles sont suffisamment graves pour entrer dans le champ d'application de l'article 3.

Le Gouvernement soutient que l'intervention des forces de l'ordre était proportionnée et qu'elle tendait à la dispersion d'un groupe selon lui réuni pour une manifestation illégale et s'apprêtant à attaquer les policiers. A ses yeux, le recours à la force était nécessaire et la dispersion visait à protéger toute la foule d'incidents qui se seraient révélés bien plus préjudiciables que ceux qui ont découlé de l'usage de la force. Par ailleurs, les blessures dénoncées auraient été une conséquence de ce recours à la force, légitimé aux yeux du Gouvernement par la nécessité de contenir la foule présente dans la rue principale et d'éviter ainsi tout débordement.

Dans sa déposition et dans sa plainte du 29 juin 2004, ainsi que lors de son audition par le procureur (paragraphe 9 ci-dessus), le requérant a accusé les policiers d'avoir usé contre lui d'une force arbitraire.

La Cour observe que, même si l'on considère que les coups allégués ont été donnés lors de la dispersion du rassemblement, rien n'indique dans le dossier que le requérant ait effectivement pris part à ce rassemblement et qu'il ait fait preuve d'une agressivité telle qu'elle n'eût pu être maîtrisée que par le recours à la force. Elle relève en outre que le nom du requérant ne figure pas parmi ceux des manifestants ayant troublé l'ordre public ou ayant fait l'objet de poursuites (paragraphes 7 et 11 ci-dessus). Par ailleurs, même à supposer que l'intéressé eût participé à la manifestation, la Cour rappelle que la dispersion d'un rassemblement ne saurait suffire en soi à expliquer la gravité de coups portés à un manifestant ( Güler c. Turquie , n o 49391/99, § 46, 10 janvier 2006), en l'espèce la gravité de ceux portés notamment au visage du requérant.

La Cour note de surcroît que le dossier est muet quant à la question de savoir si le requérant a été victime d'une force arbitraire. Le Gouvernement n'apporte aucune explication en réponse aux allégations du requérant, selon lesquelles il a été victime de la brutalité policière alors qu'il s'était réfugié dans un café pour se protéger des effets du gaz lacrymogène.

La Cour estime dès lors qu'il n'a pas été établi que l'usage de la force était rendu absolument nécessaire par la situation. Cet usage dans ces conditions a donc été excessif et injustifié au vu des circonstances. Partant, il y a eu violation du volet matériel de l'article 3 de la Convention à cet égard. 2. Sur le volet procédural de l'article 3

En l'espèce, la Cour constate qu'une enquête pénale a bien été diligentée par les autorités internes saisies. Reste à apprécier la diligence avec laquelle cette enquête a été menée et donc son caractère « effectif ».

A cet égard, la Cour relève que la plainte déposée par le requérant a abouti à un non-lieu et que le procureur de la République s'est borné à constater que l'intervention des forces de l'ordre constituait un cas de recours légitime à la force puisqu'elle visait la dispersion d'une manifestation. Pour la Cour, un tel postulat apparaît clairement insuffisant face à la gravité des allégations formulées sur le terrain de l'article 3 de la Convention, d'autant plus que ce constat ne comporte aucune précision quant à la manière dont le requérant a été blessé.

Par ailleurs, la Cour fait observer que le principal texte régissant l'usage de la force par les forces de l'ordre lors de la dispersion d'une manifestation est l'article 24 de la loi n o 2911 sur les réunions et manifestations. Cette disposition énumère toute une série de situations dans lesquelles les forces de l'ordre peuvent faire usage de la force. Cependant, bien que celle-ci ne définisse pas le degré et la nature du recours à la force et ne fait aucune référence au principe de proportionnalité (paragraphe 15 ci-dessus), tant la loi sur les fonctions et compétences de la police que la directive relative aux forces d'intervention rapide tentent d'encadrer l'usage de la force en usant des termes « d'une manière graduelle et proportionnée » (paragraphes 16 et 17 ci-dessus). Il faut cependant constater que, dans son non-lieu du 2 juillet 2004, le procureur de la République s'est contenté de se référer uniquement à l'article 24 de la loi n o 2911 (paragraphe 12 ci-dessus ; voir, dans le même sens, Karatepe et autres c. Turquie , n os 33112/04, 36110/04, 40190/04, 41469/04 et 41471/04, § 32, 7 avril 2009).

Pour la Cour, étant donné le rôle clé que jouent les procureurs dans l'engagement des poursuites, il est légitime d'attendre de leur part qu'ils vérifient la conformité de l'intervention litigieuse avec les autres exigences légales citées par le Gouvernement (par exemple l'article 6 annexé à la loi n o 2559 sur les fonctions et compétences de la police ou l'article 25 de la directive relative aux forces d'intervention rapide, ou les deux instructions adoptées par le ministère de l'Intérieur avant l'incident litigieux).

De même, il appartenait au procureur de vérifier si le requérant avait ou non pris part à ce rassemblement considéré comme illégal par les forces de l'ordre et, dans la négative, d'en tirer les conséquences dans l'appréciation de la nécessité du recours à la force à son encontre. Il aurait également dû rechercher si les forces de l'ordre avaient fait usage d'une force adaptée au comportement de l'intéressé. Or l'enquête porte uniquement sur les circonstances dans lesquelles la manifestation a eu lieu, sans aborder à aucun moment la question de la nécessité de la force employée à l'encontre du requérant, pris individuellement (voir, dans le même sens, Güzel Șahin et autres précité, § 58).

Dans ces conditions, la Cour conclut qu'en omettant de mener une enquête sur la nécessité de la force utilisée à l'encontre du requérant, les autorités turque ont manqué à leurs obligations positives au titre de l'article 3 de la Convention. Il y a donc eu également violation du volet procédural de cette disposition. III.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel qu'il évalue à 1 000 euros (EUR) et qui correspond selon lui à la perte de revenus professionnels consécutive à son arrêt de travail de cinq jours prescrit par le médecin. Il réclame en outre la réparation d'un dommage moral qu'il évalue à 15 000 EUR.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

S'agissant de la perte alléguée de revenus professionnels, la Cour considère que les preuves soumises ne permettent pas de parvenir à une évaluation chiffrée précise du manque à gagner résultant pour le requérant du constat de violation de la Convention ( Karakoç et autres c. Turquie , n os 27692/95, 28138/95 et 28498/95, § 69, 15 octobre 2002). Elle n'accorde donc aucun montant à ce titre. S'agissant du dommage moral, la Cour estime que l'intéressé peut passer pour avoir éprouvé un certain désarroi de par les circonstances de l'espèce. Statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, elle alloue 8 500 EUR au requérant à titre de réparation du dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 2 932 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Il fournit à cet égard un décompte horaire et un décompte des frais.

Le Gouvernement conteste ces prétentions, qu'il estime sans fondement et exagérées.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR tous frais confondus et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation du volet matériel de l'article 3 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation du volet procédural de l'article 3 de la Convention ; 4. Dit qu'aucune question distincte ne se pose sous l'angle de l'article 13 de la Convention ; 5. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i) 8 500 EUR (huit mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage moral, ii) 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 octobre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente