SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL HASAN COȘKUN c. TURCIA (solicitarea nr. 15360/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 octombrie 2009 DEFINITIVF 06/01/2010 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Hasan Coșkun c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, judecători, și Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 septembrie 2009, Rend Hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cazului se află o cerere (n 15360/05) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Hasan Coșkun ( La 15 mai 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului.
După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. La 6 octombrie 2004, în cadrul unei anchete privind traficul de narcotice, jandarmii din districtul Ödemiș au efectuat o percheziție la domiciliul reclamantului și, la sfârșitul acestei percheziții, au confiscat o armă pentru care reclamantul nu deținea autorizație de port. La 8 octombrie 2004, procurorul Republicii Ödemiș ( Procurorul Republicii La 19 octombrie 2004, din cauza lipsei de plată a amenzii, reclamantul a fost acuzat de posesie ilegală a unei puști de vânătoare.
La 4 noiembrie 2004, tribunalul de poliție din Ödemiș a adoptat un ordin penal la sfârșitul căruia a considerat că a stabilit faptele reprobabile și l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi care se ridica la 111 401. La 9 decembrie 2004, reclamantul a formulat o opoziție împotriva acestei decizii în fața tribunalului corecțional din Ödemiș (în fața tribunalului corecțional) și a invocat art. 6 din Convenție în sprijinul acțiunii sale. 10. La 13 decembrie 2004, tribunalul corecțional a respins opoziția formulată astfel. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 11. Dreptul și practica internă relevantă, așa cum se menționează la momentul faptelor, sunt descrise în cauza Karahano Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în măsura în care a fost condamnat prin ordonanță penală, fără ca instanțele interne să fi desfășurat o ședință.
13. Guvernul se opune acestei teze și susține, ca excepție preliminară, că reclamantul nu se poate pretinde a fi victima presupusei încălcări în măsura în care nu a fost afectat de hotărârea penală în litigiu, aceasta din urmă fiind pronunțată cu suspendare. 14. Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia o decizie sau o măsură favorabilă unui reclamant nu este suficientă, în principiu, să-i retragă calitatea de victimă a unei persoane decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au remediat încălcarea Convenției (Öztürk c. Turcia [GC], În acest caz, Comisia observă că suspendarea în cauză nu constituie în sine un mecanism juridic cu efect automat de eliminare a condamnării penale și de închidere a pedepsei aferente (Karakaya c. Turcia, nr. 11424/03, § 20, 24 ianuarie 2008). Curtea constată că cererea nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție.
Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 16. În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea amintește că a avut deja ocazia de a se pronunța cu privire la problema lipsei unei ședințe în cursul procedurii de ordonanță penală, astfel cum este în vigoare la momentul faptelor și că a concluzionat că aceasta nu îndeplinește cerințele dreptului la un proces echitabil (a se vedea, printre multe altele, Karahano 6281/02, § 19-22, 15 februarie 2007). În acest caz, Comisia observă că, în nici un stadiu al procedurii, reclamantul nu a beneficiat de o audiere publică în fața instanțelor interne. Prin urmare, aceasta nu vede niciun motiv de a se abate de la soluția adoptată în cauzele menționate anterior.
17. Prin urmare, Curtea consideră că, în cazul de față, a avut loc o încălcare a articolului 1 alineatul (1) din convenție. În cele din urmă, în ceea ce privește aplicarea articolului 41 din convenție, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă și, prin urmare, consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 6 octombrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte
AFFAIRE HASAN COȘKUN c. TURQUIE (Requête n o 15360/05) ARRÊT STRASBOURG 6 octobre 2009 DÉFINITIF 06/01/2010 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Hasan Coșkun c. Turquie, La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 septembre 2009, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 15360/05) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Hasan Coșkun (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 avril 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant était représenté par M es B. Bahadır et E. Bahadır, avocats à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») était représenté par son agent.
3.Le 15 mai 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.
4. Le requérant est né en 1947 et réside à İzmir.
5.Le 6 octobre 2004, dans le cadre d'une enquête pour trafic de stupéfiants, les gendarmes du district de Ödemiș effectuèrent, sur commission rogatoire, une perquisition au domicile du requérant. Au terme de cette perquisition, ils saisirent un fusil pour lequel le requérant ne possédait aucune autorisation de port.
6.Le 8 octobre 2004, le procureur de la République de Ödemiș (« le procureur de la République ») notifia au requérant une invitation à payer une amende s'élevant à 111 401 000 livres turques (TRL) (environ 62 euros) pour port d'arme illégal. La notification précisait qu'à défaut de paiement de l'amende dans les dix jours, une action pénale serait intentée contre le requérant en vertu de l'article 119 du code pénal.
7.Le 19 octobre 2004, faute de paiement de l'amende, le requérant fut inculpé pour détention illégale d'un fusil de chasse.
8.Le 4 novembre 2004, le tribunal de police de Ödemiș adopta une ordonnance pénale au terme de laquelle il estima établis les faits reprochés et condamna le requérant au paiement d'une amende s'élevant à 111 401 000 TRL. Cette peine fut assortie d'un sursis. Le tribunal prononça en outre la saisie du fusil de chasse litigieux.
9.Le 9 décembre 2004, le requérant forma opposition contre cette décision devant le tribunal correctionnel de Ödemiș (« le tribunal correctionnel »). Il invoqua l'article 6 de la Convention à l'appui de son recours.
10.Le 13 décembre 2004, le tribunal correctionnel rejeta l'opposition ainsi formée. II.
11. Le droit et la pratique internes pertinents, tels qu'en vigueur à l'époque des faits sont décrits dans l'affaire Karahanoğlu c. Turquie (n o 74341/01, §§ 19-21, 3 octobre 2006). EN DROIT
12.Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable dans la mesure où il a été condamné par voie d'ordonnance pénale, sans que les juridictions internes n'aient tenu d'audience.
13.Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et soutient, à titre d'exception préliminaire, que le requérant ne peut se prétendre victime de la violation alléguée dans la mesure où il n'a pas été affecté par le jugement pénal litigieux, ce dernier ayant été prononcé avec sursis.
14.La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle une décision ou mesure favorable à un requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention ( Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 73, CEDH 1999-VI). En l'occurrence, elle observe que le sursis en question ne constitue pas en soi un mécanisme juridique ayant pour effet automatique d'effacer la condamnation pénale et éteindre la peine y afférente ( Karakaya c. Turquie , n o 11424/03, § 20, 24 janvier 2008). Partant, il convient de rejeter l'exception préliminaire du Gouvernement sur ce point.
15.La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
16.Quant au fond de l'affaire, la Cour rappelle avoir déjà eu l'occasion de se prononcer sur la question de l'absence d'audience durant la procédure d'ordonnance pénale telle qu'en vigueur à l'époque des faits et avoir conclu que celle-ci ne satisfaisait pas aux exigences du droit à un procès équitable (voir, parmi de nombreux autres, Karahanoğlu précité, §§ 36-39 ; Varsak c. Turquie , n o 6281/02, §§ 19-22, 15 février 2007). En l'occurrence, elle observe qu'à aucun stade de la procédure le requérant n'a bénéficié d'une audience publique devant les juridictions internes. Partant, elle ne voit aucune raison de s'écarter de la solution adoptée dans les affaires précitées.
17.Dès lors, la Cour estime qu'en l'espèce il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
18.Enfin, quant à l'application de l'article 41 de la Convention, la Cour observe que le requérant n'a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, elle estime qu'il n'y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 octobre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente