SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL SÜLEYMAN BABA c. TURCIA (solicitarea nr. 2150/05) HOTĂRÂREA Fondului STRASBURG 23 martie 2010 DEFINITIVF 23/06/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Süleyman Baba c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, judecători, și Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 2 martie 2010, Renunță hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cazului (n 2150/05) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, dl Süleyman Baba ( La 21 noiembrie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și fond. La 14 septembrie 1968, Trezoreria publică a transferat unui particular un teren de 37 220 m2 situat la Pelitli (Gebze/Kocaeli), la decizia Comisiei pentru terenuri (Toprak Komiyonu). ) Transferul s-a realizat în cadrul unei reforme agrare care avea ca obiectiv accesul țăranilor la proprietate. Terenul, calificat drept câmp (tarla), a fost înscris în numele particularului în cauză pe registrul funciar (parcela nr. 1470). Din 1969 până în 1987, terenul și-a schimbat de patru ori proprietarul. La 14 octombrie 1987, terenul a fost vândut către N.E. care a obținut un titlu de proprietate. La 4 iulie 1988, comisia cadastrală a delimitat domeniul forestier public, proces la care parcela nr. 1470 a fost integrată în limitele domeniului forestier public. La 25 mai 1995, calificarea ca domeniu forestier public dată acestei parcele a fost transcrisă în registrul funciar. 10. La 10 decembrie 2001, N.E. sesizează Tribunalul de Mare Instană din Gebze ( În 2002, reclamantul a moștenit acest teren la moartea N.E. 12. Prin hotărârea din 14 iunie 2002, tribunalul l-a numit pe reclamant pe motivul că terenul în litigiu făcea parte din domeniul forestier. Pentru a ajunge la această concluzie, acesta s-a bazat pe rapoartele de expertiză, constatările sale în timpul transportului la fața locului, fotografiile și hărțile topografice ale regiunii stabilite în cursul procedurii. 13. La 29 ianuarie 2004, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. 14. La 2 iulie 2004, recursul în rectificare formulat de reclamant a fost, de asemenea, respins. Procedura privind cererea de despăgubire a reclamantului 15. La 16 septembrie 2004, reclamantul a inițiat în fața aceleiași instanțe o acțiune în despăgubire împotriva Trezoreriei Publice pentru încălcarea dreptului la proprietate ca urmare a înscrierii terenului în litigiu ca domeniu forestier public în registrul funciar 16. La 18 februarie 2005, Tribunalul a respins această cerere pe motiv că, deși terenul în litigiu era clasificat în domeniul forestier public, reclamantul rămânea în continuare proprietarul acestuia. 17. Prin hotărârea din 11 iulie 2006, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 18. Acțiunea în rectificare a reclamantului a fost respinsă la 21 februarie 2007. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 19. Dreptul și practica internă relevante privind calificarea drept domeniu forestier public dată bunurilor imobile sunt expuse în Hotărârea Köktepe c. Turcia 35785/03, § 36-65, 22 iulie 2008). Reclamantul susține că calificarea ca domeniu forestier public acordată terenului său, fără nicio compensație, constituie o încălcare disproporționată a dreptului său la respectarea bunurilor sale în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 21. Cu privire la admisibilitate, Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. 22. Pe fond, guvernul, făcând trimitere la jurisprudența Curții în această privință (a se vedea Chassagnou și alte c. Franța [GC], n 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999 III mutatis mutandis Imobiliar Saffi c. Italia [GC], n 22774/93, § 49, CEDH 1999 Kapsalis și Nima-Kapsali c. Grecia (dec.), n 20937/03, 23 septembrie 2004 Ansay c. Turcia (dec.), n 49908/99, 2 martie 2006 Perinelli c. Italia (dec.), n 7718/03, 26 iunie 2007, și Longobardi și alții (dec.), 7670/03, 26 iunie 2007), susține că restricția adusă dreptului de proprietate al reclamantului urmărește un scop legitim și că aceasta era proporțională, în sensul articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul 23. Pentru principiile generale în acest domeniu, Curtea face trimitere la Hotărârea Köktepe menționată anterior (§ 81-88). În cazul de față, Curtea constată în primul rând că nu este controversat între părți că reclamantul are un bun în sensul articolului 1 din Protocolul 1, deși se bazează, de altfel, pe un titlu de proprietate. În continuare, Comisia constată că a existat o interferență în exercitarea dreptului reclamantului de a-și respecta bunurile pe baza calificării ca domeniu forestier public atribuit terenului în litigiu și consideră că această calificare a avut ca efect crearea unei reduceri semnificative a disponibilității bunului în cauză. În această privință, Curtea constată că, din cauza calificării atribuite terenului în litigiu, cu disprețul titlului de proprietate de care rămâne titular, recurentul, nu are nicio posibilitate reală de a se bucura de acest bun. În aceste circumstanțe, în opinia Curții, calificarea drept domeniu forestier dată terenului în litigiu a avut ca efect eliminarea din orice conținut a dreptului de proprietate al reclamantului (a se vedea, în același sens, țetinener și Yücetürk c. Turcia, nr 24620/04, § 24, 22 septembrie 2009). 25. Rămâne apoi să se stabilească dacă măsura contestată respectă echilibrul corect dorit și, în special, dacă aceasta nu impune reclamantului o sarcină disproporționată. În această privință, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația internă. În această privință, Curtea constată că nu există o cale de atac efectivă în acest domeniu în dreptul intern (a se vedea Öztok c. Turcia, n 42082/02, § 32, 8 decembrie 2009). De altfel, din acest motiv cererea de despăgubire a reclamantului a fost respinsă de instanțele naționale. În plus, guvernul nu a citat nicio situație excepțională pentru a justifica absența totală a despăgubirii și nu a adus niciun argument convingător care să conducă la o concluzie diferită de cea reținută de Curte în Hotărârea Köktepe citată anterior (§ 92). 26. Prin urmare, având în vedere circumstanțele cauzei, în special caracterul definitiv al delimitării, obstacolul în calea exercitării depline a dreptului de proprietate, a lipsei de despăgubire și a lipsei oricărei acțiuni interne efective care ar putea remedia situația în litigiu, Curtea consideră că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect care trebuie să conducă, pe de o parte, între cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor (a se vedea Köktepe , citată anterior, § 93, și țetinener și Yücetürk , citată anterior, § 26). 27. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALAATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 28. Reclamantul se plânge de lipsa de echitate și de imparțialitate a instanțelor naționale. În acest sens, invocă art. 6 din convenție. 29. Curtea consideră că acest motiv, în niciun caz justificat, este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 30. În temeiul articolului 41 din Convenție, reclamantul solicită, pentru prejudiciul material, 1 300 000 de lire turcești (TRL) (aproximativ 600 000 de lire sterline EUR (EUR)), sumă care corespunde, în opinia sa, valorii reale a bunului. În acest sens, acesta prezintă un raport de expertiză din 13 iunie 2009 și întocmit de o societate imobiliară. 31. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de despăgubire a reclamantului, pe care o consideră excesivă și neîntemeiată și să prezinte un alt raport de expertiză, întocmit la 3 octombrie 2009, de către conducerea imobiliară asociată prefecturii Kocaeli, care a estimat valoarea bunului reclamantului la 19 032,85 TRL, sumă echivalentă cu aproximativ 9 000 EUR. 32. În circumstanțele cazului, Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 nu se află în stare, astfel încât aceasta trebuie rezervată ținând seama de posibilitatea unui acord între statul pârât și reclamant (a se vedea, în același sens, Köktepe, citată anterior, punctul 106). , în unanimitate, cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru surplusul declarat, cu șase voturi împotrivă, că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul menționat, cu șase voturi împotrivă, că problema aplicării articolului 41 din convenție nu se află în stare; prin urmare, rezerva invită Guvernul și reclamantul să îi adreseze în scris, în termen de șase luni de la data notificării prezentei hotărâri, observațiile lor cu privire la această chestiune, în special să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui camerei sarcina de a o stabili, dacă este necesar. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 23 martie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, expunerea de opinie separată a judecătorului Cabral Barreto. F.T. S. S. D. OINFORMAȚIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI CABRAL BARRETO Spre regretul meu, nu sunt în măsură să urmez abordarea majorității; pentru mine, nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. În această privință, mă refer la opinia dizidentă prezentată în cauza Köktepe c. Turcia 35785/03, 22 iulie 2008).
DEUXIÈME SECTION
SÜLEYMAN BABA c. TURQUIE
(Requête n
o
2150/05)
ARRÊT
(
fond
)
23 mars 2010
23/06/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Süleyman Baba c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 mars 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
2150/05) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Süleyman Baba («
le requérant
»), a saisi la Cour le 29 novembre 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
es
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 21 novembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article
29 §
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1957 et réside à Istanbul.
A.
La procédure relative à la qualification de «
domaine forestier public
» attribuée au terrain du requérant
5.
Le 14 septembre 1968, le Trésor public transféra à un particulier un terrain de 37
220 m² sis à Pelitli (Gebze/Kocaeli), sur décision de la commission des terres (
Toprak Komisyonu
). Le transfert se réalisa dans le cadre d'une réforme agraire qui avait pour objectif de faire accéder les paysans à la propriété. Le terrain, qualifié de champs
(tarla
), fut inscrit au nom du particulier en question sur le registre foncier (parcelle n
o
1470).
6.
De 1969 à 1987, le terrain changea de propriétaire à quatre reprises.
7.
Le 14 octobre 1987, le terrain fut vendu à N.E. qui obtient un titre de propriété.
8.
Le 4 juillet 1988, la commission cadastrale procéda à la délimitation du domaine forestier public, processus à l'issue duquel la parcelle n
o
1470 fut intégrée dans les limites du domaine forestier public.
9.
Le 25 mai 1995, la qualification de domaine forestier public donnée à cette parcelle fut transcrite sur le registre foncier.
10.
Le 10 décembre 2001, N.E. saisit le tribunal de grande instance de Gebze («
le tribunal
») d'un recours contre la décision de la Direction générale des forêts portant sur la délimitation du domaine forestier.
11.
En 2002, le requérant hérita de ce terrain au décès de N.E.
12.
Par un jugement du 14 juin 2002, le tribunal débouta le requérant au motif que le terrain litigieux relevait du domaine forestier. Pour parvenir à cette conclusion, il se fonda sur les rapports d'expertise, ses constats lors des transports sur les lieux, les photographies et les cartes topographiques de la région établies durant la procédure.
13.
Le 29 janvier 2004, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
14.
Le 2 juillet 2004, le recours en rectification formé par le requérant fut également rejeté.
B.
La procédure relative à la demande d'indemnisation du requérant
15.
Le 16 septembre 2004, le requérant engagea devant le même tribunal une action en dommages-intérêts à l'encontre du Trésor public pour atteinte au droit à ses biens du fait de l'inscription du terrain litigieux comme domaine forestier public sur le registre foncier.
16.
Le 18 février 2005, le tribunal rejeta cette demande au motif que, bien que le terrain litigieux fût classé dans le domaine forestier public, le requérant en demeurait toujours propriétaire.
17.
Par un arrêt du 11 juillet 2006, la Cour de cassation confirma ce jugement.
18.
Le recours en rectification du requérant fut rejeté le 21 février 2007.
II.
19.
Le droit et la pratique internes pertinents concernant la qualification de domaine forestier public donnée aux biens immobiliers sont exposés dans l'arrêt
Köktepe c. Turquie
(n
o
35785/03, §§ 36-65, 22 juillet 2008).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
20.
Le requérant allègue que la qualification de domaine forestier public donnée à son terrain, sans versement d'une quelconque indemnité, constitue une atteinte disproportionnée à son droit au respect de ses biens au sens de l'article
1 du Protocole n
o
1.
21.
Sur la recevabilité, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
22.
Sur le fond, le Gouvernement, faisant référence à la jurisprudence de la Cour en la matière (voir
Chassagnou et autres c. France
[GC], n
os
25088/94, 28331/95 et 28443/95, § 75, CEDH 1999
‑
III
;
mutatis mutandis
,
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n
o
‑
V
;
Kapsalis et Nima-Kapsali c. Grèce
(déc.), n
o
20937/03, 23
septembre 2004
;
Ansay c. Turquie
(déc.), n
o
49908/99, 2 mars 2006
;
Perinelli c. Italie
(déc.), n
o
7718/03, 26 juin 2007, et
Longobardi et autres c.
Italie
(déc.), n
o
7670/03, 26 juin 2007), soutient que la restriction apportée au droit de propriété du requérant poursuivait un but légitime et qu'elle était proportionnée, au sens du second alinéa de l'article 1 du Protocole
n
o
1.
23.
Pour les principes généraux en la matière, la Cour renvoie à son arrêt
Köktepe
précité (§§ 81 à 88).
24.
En l'espèce, la Cour note d'abord qu'il ne prête pas à controverse entre les parties que le requérant a un bien au sens de l'article 1 du Protocole
n
o
1, bien qui est d'ailleurs fondé sur un titre de propriété. Elle constate ensuite qu'il y a eu une ingérence dans l'exercice du droit du requérant au respect de ses biens à raison de la qualification de domaine forestier public attribuée au terrain litigieux. Elle considère enfin que cette qualification a eu pour effet de créer une importante réduction de la disponibilité du bien en cause. A cet égard, la Cour observe que, du fait de la qualification attribuée au terrain litigieux au mépris du titre de propriété dont il demeure titulaire, le requérant, n'a aucune possibilité réelle de jouir de ce bien. Dans ces circonstances, de l'avis de la Cour, la qualification de domaine forestier donnée au terrain litigieux a eu pour effet de vider de tout contenu le droit de propriété du requérant (voir, dans le même sens,
Çetiner et Yücetürk c.
Turquie
, n
o
24620/04, § 24, 22 septembre 2009).
25.
Reste alors à déterminer si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur le requérant une charge disproportionnée. A cet égard, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation interne. A ce sujet, la Cour observe qu'il n'existe pas en droit interne de voie de recours effectif en la matière (voir
Öztok c. Turquie
, n
o
42082/02, § 32, 8 décembre
2009). C'est d'ailleurs pour cette raison que la demande d'indemnisation du requérant a été rejetée par les juridictions nationales. Par ailleurs, le Gouvernement n'a cité aucune circonstance exceptionnelle pour justifier l'absence totale d'indemnisation ni n'a apporté aucun argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente de celle retenue par la Cour dans l'arrêt
Köktepe
précité (§ 92).
26.
Dès lors, au vu des circonstances de la cause, notamment du caractère définitif de la délimitation, de l'entrave à la pleine jouissance du droit de propriété, du défaut d'indemnisation et de l'absence de tout recours interne effectif susceptible de remédier à la situation litigieuse, la Cour considère que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens (voir
Köktepe
, précité, § 93, et
Çetiner et Yücetürk
, précité, § 26).
27.
Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
28.
Le requérant se plaint du défaut d'équité et d'impartialité des juridictions nationales. Il invoque à cet égard l'article 6 de la Convention.
29.
La Cour estime que ce grief, nullement étayé, est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
30.
Au titre de l'article 41 de la Convention, le requérant réclame, pour le préjudice matériel, 1
300
000 livres turques (TRL) (environ 600
000
euros (EUR)), somme qui correspond, selon lui, à la valeur réelle du bien. A ce titre, il présente un rapport d'expertise daté du 13 juin 2009 et établi par une société immobilière.
31.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la demande d'indemnisation du requérant, qu'il juge excessive et dépourvue de fondement. Il fournit un autre rapport d'expertise, établi le 3 octobre 2009 par la direction immobilière rattachée à la préfecture de Kocaeli, qui a estimé la valeur du bien du requérant à 19
032,85 TRL, somme équivalant à environ 9
32.
Dans les circonstances de l'espèce, la Cour estime que la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état, de sorte qu'il convient de la réserver en tenant compte de l'éventualité d'un accord entre l'Etat défendeur et le requérant (voir, dans le même sens,
Köktepe
, précité, § 106).
1.
Déclare
, à l'unanimité, la requête recevable quant au grief tiré de l'article
1 du Protocole n
o
1 et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
, par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article
1 du Protocole
n
o
1
;
3.
Dit
, par six voix contre une, que la question de l'application de l'article
41 de la Convention ne se trouve pas en état
; en conséquence,
a)
la
réserve
;
b)
invite
le Gouvernement et le requérant à lui adresser par écrit, dans un délai de six mois à compter de la date de notification du présent arrêt, leurs observations sur cette question, et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir
;
c)
réserve
la procédure ultérieure et
délègue
au président de la chambre le soin de la fixer au besoin.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 mars 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion séparée du juge Cabral Barreto.
F.T.
S.D.
A mon grand regret, je ne suis pas en mesure de suivre l'approche de la majorité
; pour moi, il n'y a pas eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1.A cet égard, je me réfère à l'opinion dissidente exposée dans l'affaire
Köktepe c. Turquie
(n
o
35785/03, 22 juillet 2008).