ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 635/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 514 din 21 mai 2001 a Tribunalului București, secția a IV – a civilă a fost admisă în parte acțiunea formulată de Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, astfel cum a fost completată și precizată, împotriva pârâtei C.M., dispunându-se obligarea acesteia la plata sumei de 116.000.000 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului situat în București, proprietatea pârâtei. Totodată a fost admisă în parte și cererea reconvențională, dispunându-se obligarea Regiei Autonome „Monitorul Oficial” de a plăti proprietarei suma de 209.968.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în litigiu, pe perioada 10 martie 1997 – 18 decembrie 1998. Au fost compensate în parte creanțele reciproce ale părților, în final fiind obligată Regia Autonomă „Monitorul Oficial” să plătească celeilalte părți suma de 93.968.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că reclamanta a efectuat lucrări asupra imobilului proprietatea pârâtei, ce se constituie într-un spor de valoare a acesteia, astfel că se impune restituirea contravalorii lor conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 114/1996. Cererea menționată a fost primită numai cu începere de la data de 10 martie 1997, dată la care Regia a fost notificată de proprietară în legătură cu retrocedarea proprietății, avându-se în vedere că în litigiile anterioare vizând dreptul de proprietate asupra imobilului Regia nu a fost parte.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel numai Regia Autonomă „Monitorul Oficial” ce a fost admis prin decizia civilă nr. 25 din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost schimbată în parte sentința, în sensul obligării pârâtei-reclamante la plata sumei de 319.623.544 lei, reprezentând echivalentul lucrărilor efectuat asupra imobilului proprietatea acesteia. Ca urmare a compensării creanțelor reciproce s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 109.655.544 lei către reclamantă. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel, în valoare de 13.171.500 lei. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recursurile de față ambele părți.

Regia Autonomă „Monitorul Oficial” critică hotărârea ca nelegală și netemeinică întrucât în mod greșit a fost obligată la plata echivalentului lipsei de folosință, în situația în care a deținut imobilul în baza H.G. nr. 601/1994, act normativ în vigoare și în prezent, deoarece acțiunea introdusă de pârâtă în contencios administrativ a fost respinsă. Se susține că o simplă notificare nu poate anula un drept dobândit prin act normativ, prin care dobândise calitatea de uzufructar. Alt motiv de recurs vizează cuantumul chiriei, susținându-se că nu trebuia să fie obligată la plata așa zisei chirii pentru etajul II al clădirii, care a fost amenajat din mansardă de către recurentă. Se consideră că plata lipsei de folosință se poate referi numai la perioada 9 septembrie 1998, dată la care hotărârea de evacuare a rămas irevocabilă și 18 decembrie 1998 – data eliberării spațiului.

Recursul pârâtei-reclamante C.M., întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. vizează omisiunea instanței de a solicita celor 3 experți reactualizarea și a lipsei de folosință a imobilului, ajungându-se la compensarea a două sume la date diferite. Astfel, se solicită modificarea deciziei în sensul reactualizării lipsei de folosință la suma de 368.000.000 lei și menținând compensarea să se rețină în sarcina reclamantei diferența de 48.876.456 lei. Recursurile nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse în raport de cele ce urmează.

Este necontestat în cauză că reclamanta a ocupat spațiul în litigiu din anul 1994, când i-a fost dat în administrare prin H. G. nr. 601/1994, până în anul 1998, când a fost pusă în executare hotărârea de evacuare de către pârâta C.M., căreia prin sentințele civile nr. 2891 din 4 martie 1994 și 3109 din 21 martie 1994 ale Judecătoriei Sectorului 2 București, rămase irevocabile, i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului, situat la etajul 1 și asupra celui de la mansardă situate în imobilul din București. În acest interval de timp, reclamanta a efectuat lucrări de îmbunătățire a spațiului imobilului, spre a putea fi utilizabil și valoarea acestora a format obiectul judecății în apel, pentru că numai reclamanta a atacat cu apel hotărârea instanței de fond.

Reclamanta contestă prin recursul de față obligarea sa la plata echivalentului lipsei de folosință pe perioada avută în vedere de instanța de apel, precum și cuantumul așa zisei chirii datorate, considerând că pentru mansarda ce a fost amenajată pe cheltuiela sa nu datorează chirie. Așa fum rezultă din cele arătate instanțele au stabilit obligația de plată în sarcina deținătoarei imobilului numai pe perioada 10 martie 1997, dată la care cea în cauză în mod necontestat a fost notificată de proprietară și până la punerea efectivă a spațiului la dispoziția acesteia. Soluția este în afara criticii, pentru că notificarea a fost însoțită de hotărârile judecătorești care făceau deplină dovadă că imobilul aparține persoanei fizice și nu statului, care îl dăduse în administrare.

Și cum reclamanta a continuat să ocupe spațiul în litigiu, ambele apartamente, rezultă că nu poate fi înlăturată obligația sa de a plăti echivalentul lipsei de folosință. Este exact că la data notificării, nu exista hotărâre irevocabilă de evacuare, dar această situație nu limitează obligația reclamantei de a plăti echivalentul lipsei de folosință a imobilului, câtă vreme deținea imobilul la data notificării, la care a luat cunoștință că bunul nu aparține statului, ci persoanei fizice al cărei drept de proprietate a fost constatat pe cale judecătorească. Ocuparea în continuare a spațiului de către reclamantă, incumbă și obligația corelativă a acesteia de plată a echivalentului lipsei de folosință ce poate fi dedusă din prevederile art. 1429 C. civ.

și art. 25 din Legea nr.114/1996, ce se referă la principala obligație a locatarului, aceea de a plăti chiria. Nici critica referitoare la cuantumul chiriei datorate nu este de primit, pentru că în situația în care reclamanta a deținut ambele apartamente proprietatea reclamantei, apare ca fără justificare absolvirea de plata așa zisei chirii pentru apartamentul mansardă. Este exact că acesta a fost amenajat de reclamantă, dar permanent, pe perioada în litigiu a fost utilizat de aceasta, astfel că nu poate fi înlăturată obligația sa de plată a echivalentului lipsei de folosință. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta C.M. este de observat că aceasta nu a declarat apel împotriva soluției de fond.

De aceea apelul a vizat, conform învestirii instanței numai refacerea expertizei având ca obiectiv stabilirea valorii lucrărilor de îmbunătățire a construcției. În această situație, nu este de primit recursul întemeiat pe omisiunea instanței de a dispune reactualizarea și a echivalentului lipsei de folosință a imobilului. Tot astfel, nu poate fi admisă în această fază a procesului nici cererea de înlăturare a compensării, pentru că partea interesată nu a apelat la soluția de fond. În plus este de reținut că nu este posibil de efectuat o reactualizare a sumelor datorate, în raport cursul leu dolar, la data judecării cauzei, pentru că ambele soluții date în cauză nu cuprind, atât în considerente cât și în dispozitiv referiri la valoarea plăților în dolari.

Cât privește conduita procesuală a recurentei C.M. este de observat că pentru prima dată aceasta a solicitat reactualizarea sumei datorate de reclamantă din acțiunea principală reprezentând echivalentul lipsei de folosință a imobilului numai după închiderea dezbaterilor în apel, anume la data de 20 ianuarie 2003, la care fusese amânată pronunțarea, soluționarea cauzei în apel având loc la data de 13 ianuarie 2003. De altfel, la acest termen reprezentanta intimatei-pârâte a cerut respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond, fără a solicita deci reactualizarea sumei datorate. Dar, o atare solicitare se putea face în termen util numai în condițiile art. 239 alin. (1) C. proc.

civ., text ce reglementează aderarea la apel, instituție reintrodusă în C. proc. civ. prin O. U. G. nr. 138/2000, în sensul căruia intimatul care nu a declarat inițial apel are posibilitatea de a adera la calea de atac exercitată de partea potrivnică, având ca finalitate menținerea unui echilibru în situația juridică a părților. Potrivit textului menționat, aderarea la apel se poate produce numai până la prima zi de înfățișare, indiferent dacă cererea este formulată înăuntrul termenului de apel sau după expirarea acestuia. Același text precizează că dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal. Cum în speță, nu s-a uzat de o astfel de procedură, rezultă că toate criticile făcute prin recurs hotărârii dată în apel sunt lipsite de suport legal.

Așa fiind, recursurile de față urmează a fi respinse ca neîntemeiate, fiind legală și temeinică decizia recurată, neexistând nici motive de ordine publică care să atragă reformarea hotărârii, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de reclamanta pârâtă Regia Autonomă „Monitorul Oficial” și pârâta-reclamantă C.M. împotriva deciziei civile nr. 25 din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2004.