ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 635/2004

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 514 din 21 mai 2001 a Tribunalului București, secția a IV –

a civilă a fost admisă în parte acțiunea formulată de Regia Autonomă „Monitorul

Oficial”, astfel cum a fost completată și precizată, împotriva pârâtei C.M.,

dispunându-se obligarea acesteia la plata sumei de 116.000.000 lei,

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului situat în

București,     proprietatea pârâtei. Totodată a fost admisă

în parte și cererea reconvențională, dispunându-se obligarea Regiei Autonome

„Monitorul Oficial” de a plăti proprietarei suma de 209.968.000 lei,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în litigiu, pe

perioada 10 martie 1997 – 18 decembrie 1998. Au fost compensate în parte

creanțele reciproce ale părților, în final fiind obligată Regia Autonomă

„Monitorul Oficial” să plătească celeilalte părți suma de 93.968.000 lei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut în esență că reclamanta a efectuat lucrări

asupra imobilului proprietatea pârâtei, ce se constituie într-un spor de

valoare a acesteia, astfel că se impune restituirea contravalorii lor conform

art. 43 alin. (1) din Legea nr. 114/1996. Cererea menționată a fost primită

numai cu începere de la data de 10 martie 1997, dată la care Regia a fost

notificată de proprietară în legătură cu retrocedarea proprietății, avându-se

în vedere că în litigiile anterioare vizând dreptul de proprietate asupra

imobilului Regia nu a fost parte.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel numai Regia Autonomă „Monitorul Oficial” ce a fost

admis prin decizia civilă nr. 25 din  27 ianuarie 2003 a Curții de

Apel   București, secția  a IV-a civilă, prin care a fost

schimbată în parte sentința, în sensul obligării pârâtei-reclamante la plata

sumei de 319.623.544 lei, reprezentând echivalentul lucrărilor efectuat asupra

imobilului proprietatea acesteia. Ca urmare a compensării creanțelor reciproce

s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 109.655.544 lei către reclamantă.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, cu obligarea

intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel, în valoare de

13.171.500 lei.

Împotriva

acestei hotărâri, au declarat recursurile de față ambele părți.

Regia Autonomă

„Monitorul Oficial” critică hotărârea ca nelegală și netemeinică întrucât în

mod greșit a fost obligată la plata echivalentului lipsei de folosință, în

situația în care a deținut imobilul în baza H.G. nr. 601/1994, act normativ în

vigoare și în prezent, deoarece acțiunea introdusă de pârâtă în contencios

administrativ a fost respinsă. Se susține că o simplă notificare nu poate anula

un drept dobândit prin act normativ, prin care dobândise calitatea de

uzufructar. Alt motiv de recurs vizează cuantumul chiriei, susținându-se că nu

trebuia să fie obligată la plata așa zisei chirii pentru etajul II al clădirii,

care a fost amenajat din mansardă de către recurentă. Se consideră că plata

lipsei de folosință se poate referi numai la perioada 9 septembrie 1998, dată

la care hotărârea de evacuare a rămas irevocabilă și 18 decembrie 1998 – data

eliberării spațiului.

Recursul

pârâtei-reclamante C.M., întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 și 10

C.  proc. civ. vizează omisiunea instanței de a solicita celor 3 experți

reactualizarea și a lipsei de folosință a imobilului, ajungându-se la

compensarea a două sume la date diferite. Astfel, se solicită modificarea

deciziei în sensul reactualizării lipsei de folosință la suma de 368.000.000

lei și menținând compensarea să se rețină în sarcina reclamantei diferența de

48.876.456 lei.

Recursurile nu

sunt întemeiate, urmând a fi respinse în raport de cele ce urmează.

Este

necontestat în cauză că reclamanta a ocupat spațiul în litigiu din anul 1994,

când i-a fost dat în administrare prin H. G. nr. 601/1994, până în anul 1998,

când a fost pusă în executare hotărârea de evacuare de către pârâta C.M.,

căreia prin sentințele civile nr. 2891 din 4 martie 1994 și 3109 din 21 martie

1994 ale Judecătoriei Sectorului 2 București, rămase irevocabile, i s-a

recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului, situat la etajul 1 și

asupra celui de la mansardă situate în imobilul din București.

În acest

interval de timp, reclamanta a efectuat lucrări de îmbunătățire a spațiului

imobilului, spre a putea fi utilizabil și valoarea acestora a format obiectul

judecății în apel, pentru că numai reclamanta a atacat cu apel hotărârea

instanței de fond.

Reclamanta

contestă prin recursul de față obligarea sa la plata echivalentului lipsei de

folosință pe perioada avută în vedere de instanța de apel, precum și cuantumul

așa zisei chirii datorate, considerând că pentru mansarda ce a fost amenajată

pe cheltuiela sa nu datorează chirie.

Așa fum rezultă

din cele arătate instanțele au stabilit obligația de plată în sarcina

deținătoarei imobilului numai pe perioada 10 martie 1997, dată la care cea în

cauză în mod necontestat a fost notificată de proprietară și până la punerea

efectivă a spațiului la dispoziția acesteia. Soluția este în afara criticii,

pentru că notificarea a fost însoțită de hotărârile judecătorești care făceau

deplină dovadă că imobilul aparține persoanei fizice și nu statului, care îl

dăduse în administrare. Și cum reclamanta a continuat să ocupe spațiul în

litigiu, ambele apartamente, rezultă că nu poate fi înlăturată obligația sa de

a plăti echivalentul lipsei de folosință. Este exact că la data notificării, nu

exista hotărâre irevocabilă de evacuare, dar această situație nu limitează

obligația reclamantei de a plăti echivalentul lipsei de folosință a imobilului,

câtă vreme deținea imobilul la data notificării, la care a luat cunoștință că

bunul nu aparține statului,  ci persoanei fizice al cărei drept de

proprietate a fost constatat pe cale judecătorească. Ocuparea în continuare a

spațiului de către reclamantă, incumbă și obligația corelativă a acesteia de

plată a echivalentului lipsei de folosință ce poate fi dedusă din prevederile

art. 1429 C. civ. și art. 25 din Legea nr.114/1996, ce se referă la principala

obligație a locatarului, aceea de a plăti chiria.

Nici critica

referitoare la cuantumul chiriei datorate nu este de primit, pentru că în

situația în care reclamanta a deținut ambele apartamente proprietatea

reclamantei, apare ca fără justificare absolvirea de plata așa zisei chirii

pentru apartamentul mansardă.

Este exact că

acesta a fost amenajat de reclamantă, dar permanent, pe perioada în litigiu a

fost utilizat de aceasta, astfel că nu poate fi înlăturată obligația sa de

plată a echivalentului lipsei de folosință.

În ceea ce

privește recursul declarat de pârâta C.M. este de observat că aceasta nu a

declarat apel împotriva soluției de fond. De aceea apelul a vizat, conform

învestirii instanței numai refacerea expertizei având ca obiectiv stabilirea

valorii lucrărilor de îmbunătățire a construcției. În această situație, nu este

de primit recursul întemeiat pe omisiunea instanței de a dispune reactualizarea

și a echivalentului lipsei de  folosință a imobilului.

Tot astfel, nu

poate fi admisă în această fază a procesului nici cererea de înlăturare a

compensării, pentru că partea interesată nu a apelat la soluția de fond. În

plus este de reținut că nu este posibil de efectuat o reactualizare a sumelor

datorate, în raport cursul  leu dolar, la data judecării cauzei, pentru că

ambele soluții date în cauză nu cuprind, atât în considerente cât și în

dispozitiv referiri la valoarea plăților în dolari.

Cât privește

conduita procesuală a recurentei C.M. este de observat că pentru prima dată

aceasta a solicitat reactualizarea sumei datorate de reclamantă din acțiunea

principală reprezentând echivalentul lipsei de folosință a imobilului numai

după închiderea dezbaterilor în apel, anume la data de 20 ianuarie 2003, la

care fusese amânată pronunțarea, soluționarea cauzei în apel având loc la data

de 13 ianuarie 2003.

De altfel, la

acest termen reprezentanta intimatei-pârâte a cerut respingerea apelului și

menținerea hotărârii instanței de fond, fără a solicita deci reactualizarea

sumei datorate. Dar, o atare solicitare se putea face în termen util numai în

condițiile art. 239 alin. (1) C. proc. civ., text ce reglementează aderarea la

apel, instituție reintrodusă în C. proc. civ. prin O. U. G. nr. 138/2000, în

sensul căruia intimatul care nu a declarat inițial apel are posibilitatea de a

adera la calea de atac exercitată de partea potrivnică, având ca finalitate

menținerea unui echilibru în situația juridică a părților.

Potrivit

textului menționat, aderarea la apel se poate produce numai până la prima zi de

înfățișare, indiferent dacă cererea este formulată înăuntrul termenului de apel

sau după expirarea acestuia. Același text precizează că dacă aderarea s-a făcut

înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal.

Cum în speță,

nu s-a uzat de o astfel de procedură, rezultă că toate criticile făcute prin

recurs hotărârii dată în apel sunt lipsite de suport legal.

Așa fiind,

recursurile de față urmează a fi respinse ca neîntemeiate, fiind legală și

temeinică decizia recurată, neexistând nici motive de ordine publică care să

atragă reformarea hotărârii, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursurile declarate de reclamanta pârâtă Regia Autonomă „Monitorul Oficial”

și pârâta-reclamantă C.M.  împotriva deciziei civile  nr. 25

din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 ianuarie 2004.