ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 298/2017

Decizia nr. 298/2017 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 01 iunie 2010 sub nr. 26667/3/2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - obligarea pârâtei să le restituie suma de 327.800 dolari SUA, echivalent în lei, reprezentând fructele civile încasate pentru imobilul din București str. Batistei nr. 39, începând cu l iunie 2007 până la l aprilie 2009 și dobânzi legale aferente; - obligarea pârâtei să le pună la dispoziție toate documentele (avize, autorizații de construire, situații de plăți etc.) ce atestă edificarea corpurilor noi de construcție pretins a fi construite după preluarea imobilului și pentru care au achitat suma de 80.920 euro la 09 martie 2009, plată condiționată pentru întocmirea procesului-verbal de punere în posesie a imobilului din București.

3. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

Prin Sentința civilă nr. 544 din 15 martie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., împotriva pârâtei Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și a obligat-o pe aceasta din urmă să le plătească reclamanților suma de 247.937,37 euro, echivalent în lei la data plății efective, precum și dobânda practicată de BNR privind suma respectivă, începând cu data de 30 martie 2010 și până la data plății efective, reprezentând valoarea fructelor civile (chirii), încasate pentru imobilul din București, Sectorul 2, în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților prin care solicitau obligarea pârâtei să le pună la dispoziție documentația referitoare la edificarea Corpurilor de clădire C2 și C4 (avize, autorizație de construire, situații de plăți), adăugate imobilului din București, a obligat pe pârâtă la 22.882 lei cheltuieli de judecată către reclamanți și a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtă de la filele 49-62 din dosar, cu precizarea de la fila nr. 77 din dosar, referitoare la sumele pretins plătite pentru imobil, reprezentând impozite și alte cheltuieli necesare și utile.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin Sentința civilă nr. 421 din 21 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanții-moștenitori ai fostului proprietar al imobilului din București și a fost obligată pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat să soluționeze pe fond Notificarea nr. 117 din 17 mai 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, notificare prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului - teren și construcții.

Prin Decizia civilă nr. 175 din 03 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, soluția fiind schimbată prin Decizia nr. 1746 din 23 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul, s-a respins apelul și a fost menținută ca temeinică și legală sentința pronunțată de Tribunalul București. Astfel, Sentința civilă nr. 421 din 21 aprilie 2005 a rămas irevocabilă, executorie și obligatorie pentru pârâtă, începând cu data de 23 februarie 2007, data pronunțării Deciziei nr. 1746/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

După pronunțarea deciziei din recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții i-au solicitat Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, prin adrese repetate, să ia măsurile necesare în vederea executării Sentinței civile nr. 421 din 21 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă. Prin Adresa nr. 3750 din 13 aprilie 2007, pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat le-a adus la cunoștință reclamanților că va pune în executare de bunăvoie Sentința civilă nr. 421 din 21 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București rămasă irevocabilă, de îndată ce aceștia vor depune sentința investită cu formulă executorie și o copie a Deciziei nr. 1746/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs.

După aproximativ un an, prin adresa nr. 3877 din 08 aprilie 2008, pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat le-a adus la cunoștință reclamanților că "prin nota aprobată în ședința din data de 24 ianuarie 2008, Consiliul de Administrație al Regiei a hotărât analizarea pe fond a Notificării nr. 4832 din 21 mai 2001 și restituirea în natură către petenți a imobilului situat în București. Decizia de restituire în natură a imobilului nu a fost emisă, astfel că la data de 15 mai 2008, reclamanții au fost nevoiți să introducă acțiune în baza art. 580 3 C. proc. civ., privind executarea obligațiilor de a face, în cauză fiind pronunțată Sentința civilă nr. 9566 din 28 iulie 2008 irevocabilă prin respingerea, ca inadmisibil, a recursului formulat de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, prin care pârâta a fost obligată la plata unei amenzi civile de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere.

În urma acestor demersuri ale reclamanților, prin Decizia nr. 72 din 18 februarie 2009, Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a dispus restituirea imobilelor în natură, condiționând restituirea în natură și încheierea procesului-verbal de punere în posesie, de achitarea de către reclamanți a sumei de 80.920 euro, reprezentând contravaloarea corpurilor noi de clădire construite de către Statul Român după preluarea imobilelor.

Astfel, s-a constatat că Decizia de restituire nr. 72/2009 a fost emisă cu o întârziere nejustificată legitim, în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 421/2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, irevocabilă la 23 februarie 2007, față de data la care s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs și prin care a menținut ca legală și temeinică sentința primei instanțe, hotărârile judecătorești fiind cunoscute și opozabile instituției pârâte, astfel că aceasta putea să execute obligațiile, de îndată, de bunăvoie și fără ca reclamanții să prezinte titlul investit cu formulă executorie, ori decizia integrală a instanței de recurs.

De la această dată, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, trebuia ca într-un termen de maximum 60 de zile, instituția pârâtă să soluționeze notificarea și să emită decizia de restituire în natură, obligație pe care nu a îndeplinit-o de bunăvoie în termenul legal și nici într-un termen rezonabil. Decizia de restituire în natură a fost emisă numai după ce reclamanții au apelat la procedura executării silite specifică îndeplinirii obligațiilor de a face și după ce s-a pronunțat irevocabil Sentința civilă nr. 9566/2008 de către Judecătoria Sectorului l București, în conformitate cu dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ., perioadă în care a continuat să încaseze chiria de la Centrul Cultural al Ambasadei Republicii Ungare.

Tribunalul a constatat că prin Contractul de închiriere nr. 268.62AA.2001, încheiat la 13 iulie 2001, pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a închiriat imobilul situat în București, Sectorul 2, către chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei Republicii Ungare, pentru o perioadă de 3 ani încasând o chirie lunară de 14.900 dolari SUA. Contractul a fost prelungit în aceleași condiții, prin acte adiționale consecutive.

Referitor la perioada relevantă pentru prezenta cauză, s-a reținut că au fost încheiate: Actul adițional nr. 4 din 16 septembrie 2007, prin care a fost prelungit contractul de locațiune de la 1 octombrie 2007, până la 30 septembrie 2008; Actul adițional nr. 5 din 11 septembrie 2008, prin care a fost prelungit contractul de locațiune de la 1 octombrie 2008, până la 31 decembrie 2008, înserându-se clauza rezilierii de plin drept a contractului și eliberarea imobilului în situația în care va fi retrocedat proprietarilor în baza unei legi speciale și Actul adițional nr. 6 din 2 aprilie 2009, prin care a fost prelungit contractul de locațiune de la 1 ianuarie 2009, până la 26 martie 2009. Motivarea pârâtei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat pentru întârzierea în emiterea deciziei de restituire și a procesului-verbal de predare a imobilului nu este astfel justificată, prin soluționarea cu întârziere, aducându-le reclamanților prejudicii constând în lipsa de folosință a imobilului, în timp ce aceasta a încasat chiria aferentă imobilului care trebuia restituit în natură.

La data de 27 martie 2009 s-a încheiat Procesul-verbal de punere în posesie nr. 3870 din 27 martie 2009 prin care reclamanții au fost puși în posesie asupra imobilului situat în București, Sectorul 2, compus din: terenul de 1.264,37 mp și construcțiile C1, C2, C3, și C4, menționându-se că la data de 9 martie 2009, reclamanții au depus în contul Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat suma de 80.920 euro reprezentând contravaloarea corpurilor noi de clădire construite de către Statul Român după preluarea imobilelor.

În același proces-verbal de punere în posesie nr. 3870 din 27 martie 2009, s-a consemnat că "în prezent, imobilul este ocupat de Centrul Cultural Ungar al Ambasadei Ungariei, în baza Contractului de închiriere nr. 268.62AA.2001, expirat la data de 31 decembrie 2008, contract care li s-a predat noilor proprietari în copie", rezultând astfel că nu a fost vorba despre o punere efectivă în posesie și că reclamanții nu au identificat pe teren corpurile noi de clădire construite de către Statul Român după preluarea imobilelor, pentru care au depus în contul Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat suma de 80.920 euro reprezentând contravaloarea lor.

Astfel, s-a confirmat susținerea pârâtei, în sensul că reclamanții au achitat de bunăvoie și fără nicio obiecție suma stabilită prin raportul de evaluare prezentat de aceasta, însă, nu s-a putut omite aspectul că reclamanții nu au preluat efectiv aceste imobile prin actul de punere în posesie încheiat între părți. La fel, s-a reținut că încheierea Procesului-verbal de punere în posesie nr. 3870 din 27 martie 2009 și predarea unei copii de pe Contractul de închiriere nr. 268.62AA.2001, expirat la data de 31 decembrie 2008, încheiat între pârâtă și chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei Republicii Ungare, nu echivalează cu îndeplinirea obligației instituției pârâte, de predare a imobilului către moștenitorii fostului proprietar, astfel că pârâta avea în continuare obligația de predare efectivă către reclamanți, atât a imobilelor preluate abuziv, cât și a construcțiilor noi pentru care, reclamanții au depus în contul regiei-pârâte suma de 80.920 euro.

Imobilul fiind astfel ocupat de chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei Republicii Ungare, s-a constatat că "unitatea deținătoare" Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în sensul Legii nr. 10/2001, în calitatea sa de locator în speță, care a și fost obligată pe cale judecătorească să soluționeze notificarea, nu a făcut niciun demers concret pentru eliberarea imobilului de către chiriaș, pentru a putea preda efectiv imobilul în legătură cu care a dispus restituirea în natură.

Nu l-a înștiințat pe chiriaș cu privire la situația juridică litigioasă a imobilului și nu a luat măsurile necesare pentru a le permite reclamanților accesul în imobilul predat formal și cu întârziere, astfel că reclamanții au fost puși în situația de a nu putea intra efectiv în posesie decât la 21 decembrie 2009, când, prin diligente proprii, au obținut accesul, conform Procesului-verbal de predare-primire a imobilului din București încheiat între reclamanți și chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei Republicii Ungare. Astfel, la data de 21 decembrie 2009, reclamanții au constatat starea imobilului (cu degradări multiple la elementele de construcție și instalații), dar și compunerea acestuia, constatând că, referitor la construcții, este aceeași situație ca și cea de la data preluării de către stat.

În consecință, tribunalul a constatat că reclamanții nu au găsit "corpurile noi de construcții" pe care pârâta a pretins că le-a edificat Statul Român și pentru care a încasat suma de 80.920 euro de la aceștia. Nici la data de 21 decembrie 2009 și nici la o altă dată, reclamanții nu au primit documente de la pârâtă sau de la chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei Republicii Ungare privind pretinsele construcții noi edificate. În concluzie, tribunalul a constatat că pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a cules fructele civile ale imobilului în perioada 01 iunie 2007 - 1 aprilie 2009, invocată de către reclamanți, deși a fost notificată de către aceștia să predea imobilele și să nu mai continue încheierea unor acte adiționale cu chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei Republicii Ungare, de la care a perceput în continuare chiria aferentă imobilului.

De asemenea, după pronunțarea irevocabilă a Sentinței nr. 421 din 21 aprilie 2005 și hotărârea pârâtei de a restitui în natură imobilul, reclamanții au solicitat expres (prin adrese scrise) atât reprezentanților regiei-pârâte, cât și locatarului imobilului, să nu mai prelungească contractul de închiriere pentru imobil, contract ce era expirat, reclamanta continuând să întocmească acte adiționale la contractul de închiriere și să încaseze chiria în cuantum de 14.900 $ lunar de la Centrul Cultural Ungar, conform contractului depus la dosar și analizat mai sus.

Totodată, reclamanții i-au solicitat pârâtei la data când le-a condiționat încheierea procesului-verbal de punere în posesie de plata sumei de 80.920 euro să compenseze sumele datorate de către reclamanți cu cele încasate cu titlu de chirie, cerere care nu a fost agreată de către instituția pârâtă, astfel că reclamanții au plătit despăgubirile pentru pretinsele construcții noi edificate de către pârâtă, pentru a putea intra în posesia imobilelor retrocedate în natură. Prin Notificarea nr. 266 din 10 martie 2010, transmisă prin executorul judecătoresc I., reclamanții i-au solicitat pârâtei soluționarea pe cale amiabilă, respectiv, restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de chirie și contravaloarea construcțiilor noi, precum și documentele ce atestă edificarea acestor construcții.

În cauză a fost încheiat de către executorul judecătoresc procesul-verbal la data de 30 martie 2010, rezultând că reprezentantul pârâtei nu s-a prezentat, comunicând în scris punctul său de vedere, prin care a invocat posesia de bună-credință și implicit, dreptul de a culege fructele imobilului. Față de modul în care a pus în executare Sentința civilă nr. 421 din 21 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în condițiile în care reclamanții au fost nevoiți să apeleze la procedurile de executare silită, tribunalul a apreciat că pârâta nu poate fi considerată ca fiind un posesor de bună-credință, pentru a avea dreptul să culeagă fructele imobilului în temeiul art. 485 C. civ.

Deși dreptul la restituirea bunului în natură le-a fost recunoscut reclamanților pe cale judecătorească, instituția pârâtă a refuzat nejustificat să ia măsurile administrative și, de fapt, pentru retrocedarea efectivă a imobilului, reclamanții au suportat prejudiciul constând în lipsirea de folosința bunului, care le-ar fi revenit în calitate de proprietari ai imobilului, conform art. 483 C. civ. de la 1864. Prin expertiza tehnică de specialitate în construcții efectuată în cauză de către expertul ing. J., a fost determinată contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 01 iunie 2007 - 1 aprilie 2009, la suma de 247.937,37 euro.

În consecință, cererea reclamanților privind acordarea despăgubirilor fiind întemeiată, a fost admisă și a fost obligată pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat să le plătească reclamanților suma de 247.937,37 euro, echivalent în lei la data plății efective, precum și dobânda practicată de Banca Națională a României privind suma respectivă, începând cu data de 30 martie 2010, data certă a punerii în întârziere și până la data plății efective, reprezentând valoarea fructelor civile (chirii), încasate pentru imobilul din București, Sectorul 2, în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009. Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților prin care au solicitat obligarea pârâtei să le pună la dispoziție documentația referitoare la edificarea Corpurilor de clădire C2 și C4 (avize, autorizație de construire, situații de plăți), adăugate imobilului din București.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că pârâta nu deține astfel de documente privind edificarea/adăugarea unor construcții noi la clădirile preluate de la autorul reclamanților. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta nu neagă acest aspect, invocând un raport de expertiză extrajudiciară depus de către reclamanți în dosarul de retrocedare a imobilului, prin care ar fi fost identificate corpurile noi de clădire. De asemenea, prin interogatoriul scris, pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a menționat că nu deține autorizație de construire și nici alte documente care să ateste edificarea corpurilor noi de clădire, întrucât acestea au fost edificate de către Statul Român și nu de către instituția pârâtă.

Astfel, nefiind în posesia documentelor solicitate de către reclamanți, instituția pârâtă nu poate fi obligată la predarea acestora. Prin cererea reconvențională precizată, Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat obligarea reclamanților C., E., H., G., F., D., A. și B. la plata cheltuielilor făcute cu imobilul retrocedat (reparații necesare și utile, chirii, impozite etc.), pe care a pretins că le-a suportat în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009, cuantificate la suma de 296.450,95 lei. Totodată, a menționat că va preciza în concret obiectul cererii reconvenționale după efectuarea unei expertize contabile prin care să se stabilească valoarea acestor cheltuieli, achitate de către regie în perioada corespunzătoare solicitării de chirii încasate pentru imobilul restituit.

În drept, a invocat dispozițiile art. 484 C. civ. care prevede că "fructele produse de un lucru nu se cuvin proprietarului, decât cu îndatorire din parte-i de a plăti semănăturile, arăturile și munca pusă de alții". În concluzie, în situația în care se va admite cererea reclamanților de obligare a regiei la plata fructelor civile pentru imobilul restituit, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pârâta a solicitat să fie obligați aceștia ca, în temeiul art. 484 C. civ., să-i achite taxele și impozitele ce au fost plătite pentru acest imobil.

Sub acest aspect, au fost administrate probe cu înscrisuri și proba cu expertiză contabilă, prin expertul contabil K. Analizând înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a constatat că acestea privesc: valoarea de inventar a imobilului; declarații rectificative privind taxele pe clădiri; cheltuieli legate de amortizarea imobilului; o anexă întocmită la 15 decembrie 2010 privind materiale de construcție și instalații consumate în cadrul lucrărilor efectuate la imobilul din București, precum și valoarea acestora, fără specificarea datei și a lucrărilor concrete efectuate; rapoarte de lucru, referate, note telefonice și alte înscrisuri datând din 2007 - 2008, care privesc anumite intervenții și reparații efectuate la instalațiile de alimentare cu apă, la instalațiile de canalizare, la instalația electrică, privind demontarea unor uși de la subsolul clădirii, degradate datorită umezelii și refacerea finisajelor în urma demolării; refacerea unei suprafețe de pavaj din curtea clădirii; curățarea unor canale și jgheaburi colectoare a apei pluviale sau a apelor infiltrate la subsolul clădirii.

Din procesul-verbal de predare-primire a imobilului din București, încheiat la 21 decembrie 2009 între reclamanți și chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei Republicii Ungare, tribunalul a constatat că reclamanții au intrat în posesia unui imobil care prezintă degradări multiple la elementele de construcție și instalații, iar privind compunerea acestuia, constatând că este aceeași situație ca și cea de la data preluării de către stat.

Starea de degradare, de folosire nepotrivită a imobilului față de situația sa de monument istoric în care este clasificat și lipsa întreținerii, sunt relevate și de planșele fotografice ale imobilului, depuse de către reclamanți la dosar, prin care sunt înfățișate: degradarea unor elemente de arhitectură prin montarea necorespunzătoare a unor cabluri electrice și instalații; fisuri interioare și exterioare, care relevă posibilitatea iminentă a desprinderii unor plăci și crearea unei stări de pericol; deteriorarea pereților și a unor elemente de arhitectură, prin găurire și demontarea mobilierului sau a anumitor instalații folosite de către fostul chiriaș, fără refacerea finisajelor după demontare; deteriorări privind structura de rezistență a balcoanelor, datorate vechimii și neefectuării unor lucrări minime de întreținere și reparații; deteriorări interioare la pereți, calorifere, lambriuri (lipsă), parchet; panouri electrice devastate, în care se regăsesc doar cadrul și cabluri electrice neizolate, fără nici-o specificație, care creează o stare de pericol de electrocutare; instalații electrice improvizate, ori smulse, care nu prezintă nicio siguranță în exploatare și care constituie surse de pericol de electrocutare, fie datorită lipsei de izolații, fie datorită mediului umed în care sunt montate; instalații sanitare demontate ori suprimate, sparte ori defecte;

infiltrații de apă, degradări multiple și umezeală la subsolul clădirii. Din raportul de expertiză contabilă întocmit de către expertul contabil K., tribunalul a reținut că acest expert, având în vedere înscrisurile menționate mai sus și starea imobilului, a apreciat că pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a efectuat cheltuieli cu lucrări necesare și utile la imobilul din București, în valoare de 17.991,45 lei și că în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009, ar fi plătit suma totală de 43.843,39 lei cu titlu de impozite și taxe pe clădiri și teren referitor la imobilul din București.

Din Adresa nr. 2111 din 29 octombrie 2009 emisă de Direcția Pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național a Municipiului București, tribunalul a reținut că imobilul din București, Sectorul 2, retrocedat reclamanților și care a fost deținut de către pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, este clasificat ca fiind monument istoric.

Din raportul de expertiză contabilă suplimentar întocmit de către expertul contabil K. în urma obiecțiunilor formulate de către pârâtă, tribunalul a reținut că: în opinia expertului, TVA pe care pretinde pârâta că ar fi suportat-o la achiziționarea materialelor de construcții și instalații, nu reprezintă o cheltuială, în condițiile în care, din verificarea contului nr. 4427, expertul a constatat că TVA a fost deductibilă și s-a recuperat; cheltuielile cu amortizarea de 195.881,18 lei, evidențiate în contabilitatea instituției pârâte, nu reprezintă o plată efectivă și nu pot fi luate în calcul la stabilirea cheltuielilor necesare și utile pe care pretinde pârâta că le-ar fi efectuat cu imobilul reclamanților în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009 și nici o sumă cu care s-ar fi diminuat beneficiile economice înregistrate de regie.

Pe de altă parte, având în vedere anul construirii imobilului (1934), Legea nr. 15/1994 și H.G. nr. 2139 din 30 noiembrie 2004 privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, dar și adresa pârâtei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat nr. 2078/3 martie 2005, prin care a aprobat durata normală de funcționare a mijloacelor fixe deținute, expertul a constatat că imobilul din București, Sectorul 2, s-a amortizat în totalitate încă din anul 1984; cu motivarea necesară, expertul a constatat că nu intră în categoria cheltuielilor necesare și utile, nici cheltuielile indirecte invocate de către pârâtă. Analizând probele administrate în cauză referitor la cererea reconvențională, tribunalul a apreciat-o neîntemeiată și a respins-o ca atare.

Tribunalul a constatat că, din starea de fapt reținută mai sus, rezultă că în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009, la imobilul din București, Sectorul 2, nu s-au efectuat lucrări de reparații și întreținere care să le profite reclamanților-proprietari. Starea de degradare în care se află imobilul, denotă o lipsă totală din partea unității deținătoare privind îngrijirea și întreținerea imobilului, astfel că pretinsele cheltuieli ale reclamantei-reconvențional, neconcretizate nici în timp și nici referitor la anumite părți ale imobilului, nu se regăsesc în fapt. Astfel, reclamanții-proprietari nu pot fi obligați să suporte eventuale cheltuieli care nu le profită în nici un fel.

Din Adresa nr. 2111 din 29 octombrie 2009 emisă de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al Municipiului București, rezultă că imobilul din București, Sectorul 2, retrocedat reclamanților și care a fost deținut de către pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, este clasificat ca monument istoric, iar potrivit dispozițiilor Legii speciale nr. 422/2001, privind protejarea monumentelor istorice, proprietarii unor astfel de imobile sunt scutiți de impozit. Astfel, chiar dacă reclamanta reconvențională a suportat suma de 43.843,39 lei cu titlu de impozite și taxe pe clădiri și teren referitor la imobilul din București, tribunalul a apreciat că pârâții-reconvenționali, în calitate de proprietari ai imobilului, nu pot fi obligați să suporte taxe și impozite care nu puteau fi percepute de la aceștia potrivit dispozițiilor legale de protecție în vigoare.

Astfel de cheltuieli rămân în sarcina Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, aceasta având eventual alte căi de recuperare a impozitelor și taxelor plătite nedatorat. Referitor la cheltuielile cu amortizarea imobilului, în valoare de 195.881,18 lei, evidențiate în contabilitatea instituției pârâte reclamantă-reconvențional, tribunalul a constatat că, în primul rând, acestea nu au fost solicitate în concret, nici prin cererea reconvențională formulată inițial, nici prin cererea precizatoare a pârâtei, astfel că cererea formulată după administrarea probei cu expertiză contabilă și cu ocazia dezbaterilor, excede actului de sesizare a instanței.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că aceste cheltuieli evidențiate în contabilitatea pârâtei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, nu reprezintă o plată efectivă și nu pot fi luate în calcul la stabilirea cheltuielilor necesare și utile pe care pretinde pârâta că le-ar fi efectuat cu imobilul reclamanților în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009. De asemenea, tribunalul a constatat că nu intră în categoria cheltuielilor necesare și utile, nici cheltuielile indirecte invocate de către pârâtă. În concluzie, cererea reconvențională a fost respinsă, ca neîntemeiată. Conform art. 274 C. proc. civ. și având în vedere soluția preconizată mai sus, pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, căzută în pretenții în sensul legii, a fost obligată la 22.882 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând taxe de timbru, onorarii pentru expert și pentru avocat.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat, înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 14 ianuarie 2014, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii în totalitate, ca netemeinică și nefondată, iar în subsidiar, solicită admiterea cererii reconvenționale ca fiind temeinică și fondată, pentru următoarele motive: Prin notificarea nr. 4832 din 21 mai 2001, reclamanții C., E., H., G., F., D., A. și B. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 1199,70 mp și construcțiile corp A, B și C, în suprafață de 516,51 mp.

Prin Decizia nr. 118 din 25 martie 2004, Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a respins notificarea solicitanților privind restituirea în natură a imobilului, considerând că imobilul solicitat în notificare nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Împotriva deciziei menționate petenții au formulat contestație prin care au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze Decizia nr. 118 din 25 martie 2004. Prin Sentința civilă nr. 421/2005 instanța a dispus anularea deciziei contestate și obligarea regiei la analizarea pe fond a notificării. Regia a formulat apel împotriva acestei sentințe, ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 175 din 03 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, petenții au declarat recurs iar prin Decizia civilă nr. 1746 din 23 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a menținut sentința pronunțată la fondul cauzei, respectiv Sentința civilă nr. 421/2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ca urmare a respingerii apelului. Prin cererea nr. 3750 din 30 martie 2007 reclamanții au solicitat executarea Sentinței civile nr. 421/2005 fără a atașa legalizarea și investirea acesteia. Ulterior, apelanta-pârâtă arată că le-a solicitat acestora să depună aceste documente legalizate și investite pentru a putea demara procedura de punere în executare.

La data de 20 decembrie 2007 reclamanții, prin avocat, au depus la registratura regiei adresa nr. 14468 însoțită de sentințele legalizate și investite cu formulă executorie, solicitând executarea Sentinței civile nr. 421 din 21 aprilie 2005. La data de 22 ianuarie 2008 această solicitare a fost supusă aprobării Consiliului de Administrație al pârâtei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, așa cum este prevăzut de Regulamentul de organizare și funcționare al regiei.

Consiliul de Administrație al Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, în ședința din data de 24 ianuarie 2008, a aprobat: 1. Executarea de bunăvoie a Sentinței civile nr. 421/2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin plata către C., E., H., G., F., D., A. și B. de către regie a sumei de 28.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată și analizarea pe fond a notificării nr. 4832 din 21 mai 2001, prin care petenții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 2. 2. Restituirea în natură către petenți, a imobilului situat în București, sector 2, astfel cum este el identificat în documentația de cadastru, restituirea în natură fiind condiționată de plata de către notificatori a sumei ce reprezintă contravaloarea corpurilor noi de construcție, (evidențiate în raportul de expertiză atașat dosarului de notificare), suma ce va fi stabilită prin raportul de evaluare ce se va întocmi în acest sens.

Ulterior, prin adresa nr. 1545 din 08 februarie 2008, apelanta-pârâtă arată că a comunicat petenților că a comandat evaluarea corpurilor noi construite de Statul Român ulterior preluării imobilului în cauză, iar la data de 27 martie 2009 s-a încheiat procesul-verbal de punere în posesie prin care reclamanții au fost puși în posesie efectiv, aceștia fiind de acord și achitând de bună-voie și fără nicio obiecțiune suma stabilită prin acest raport de evaluare. Față de aceste aspecte și de considerentele instanței, de motivarea instanței de fond, apelanta-pârâtă a reiterat cele două excepții invocate prin întâmpinare considerând că în mod netemeinic și nelegal au fost respinse și anume: - excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la sumele pretinse pentru perioada 01 iunie 2007 - 01 aprilie 2009) a fructelor civile și a dobânzilor aferente.

Apelanta-pârâtă a precizat că în privința preluării imobilului, situația în care s-au aflat reclamanții și autorii acestora, nu a fost una singulară în România, putându-se vorbi chiar de un fenomen social în legătură cu preluarea proprietăților de către Statul Român în perioada comunistă. Efectele acestui fenomen nu au putut fi ignorate de către puterea legiuitoare instaurată după decembrie 1989. Astfel, este evident că după preluarea sub diverse forme, imobilele au fost supuse unor transformări, modificări schimbări ale destinației. Pe de altă parte, este cert faptul că proprietarii imobilelor preluate au fost prejudiciați până la obținerea, într-o formă sau alta, a unor măsuri reparatorii.

Problema se pune dacă pentru o perioadă de 3 ani anterioară obținerii unor măsuri reparatorii, într-o formă sau alta, proprietarii pot beneficia de acordarea de despăgubiri pentru imposibilitatea folosirii respectivelor imobile. Răspunsul nu poate fi decât unul negativ. Astfel, legiuitorul, fie direct, fie implicit, a statuat prin actele normative adoptate după anul 1990, că foștii proprietari pot obține măsuri reparatorii speciale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a împiedicării acestora de a-și exercita atributele dreptului de proprietate. Astfel, prin Legea nr. 112/1995 s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari ale căror imobile au fost preluate cu titlu, fără a se acorda posibilitatea obținerii și a contravalorii lipsei de folosință pentru perioada anterioară.

De asemenea, prin dispozițiile acestei legi s-a prevăzut că pentru imobilele preluate fără titlu se va adopta o lege specială privind măsurile reparatorii. O astfel de lege s-a adoptat în anul 2001, respectiv Legea nr. 10/2001 prin care s-au stabilit limitativ măsurile reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari ai imobilelor preluate fără titlu de către stat. Actul normativ în baza căruia a fost restituit imobilul reclamanților stabilește limitativ măsurile reparatorii, excluzând posibilitatea foștilor proprietari de a solicita despăgubiri și pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate. Ceea ce întărește acest argument este însuși textul Legii nr. 10/2001, respectiv art. 2 alin. (2), text de lege potrivit căruia proprietarii își exercită dreptul de proprietate asupra imobilului numai ex nunc de la momentul primirii deciziei de restituire.

Având în vedere cele arătate, apelanta-pârâtă consideră că pretențiile bănești ale reclamanților pot fi cerute numai de la data emiterii deciziei de restituire. În baza acestei decizii reclamanții au fost puși în posesie prin procesul-verbal încheiat la data de 27 martie 2009. Față de cele de mai sus, solicitarea pentru fructe civile pe perioada 1 iunie 2007 - 01 aprilie 2009, cât și solicitarea dobânzii este nejustificată, reclamanții neavând calitatea de proprietari ai imobilului lor pe această perioadă. - excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Apelanta-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat arată că a încasat chirie pentru imobilul ce a fost restituit reclamanților în baza unui contract de închiriere încheiat cu un terț față de raportul juridic dedus judecății, fundamentul acestui contract fiind dreptul de administrare asupra imobilului, deținut în baza unor acte normative valabile, acte care au produs efecte juridice până la momentul ieșirii din patrimoniul său. Menționează că a avut asupra imobilului doar un drept de administrare, drept conferit prin H.G. nr. 533/2002, motiv pentru care acțiunea ar fi trebuit îndreptată împotriva celui care s-a pretins proprietar și a exercitat prerogativele dreptului de proprietate.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (L din H.G.

nr. 533/2002 (în vigoare la data punerii în posesie a reclamanților cu imobilul) "Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat se organizează și funcționează potrivit prezentei hotărâri, în scopul administrării, păstrării integrității și protejării bunurilor aparținând domeniului public al statului, destinate asigurării serviciilor publice de interes național - de reprezentare și protocol pentru Senat, Camera Deputaților, Administrația Prezidențială, Guvern și Curtea Constituțională, a bunurilor destinate asigurării de servicii specifice pentru misiunile diplomatice, oficiile consulare, reprezentantele organizațiilor internaționale interguvernamentale acreditate în România și pentru personalul acestora, precum și a bunurilor aparținând domeniului privat al statului, pe care le are în administrare". De asemenea, în privința chiriei încasate, apelanta-pârâtă învederează regimul juridic pe care îl urmează aceste chirii și destinația lor.

Astfel, conform art. 1 alin. (3) din H.G.

nr. 60/2005: Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat este persoană juridică și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului, care îndeplinește față de aceasta atribuțiile legale prevăzute pentru ministerul de resort." De asemenea, conform art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice "instituțiile publice reprezintă Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanțare a acestora." În același sens sunt și prevederile Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală care include regiile autonome în categoria organismelor prestatoare de servicii publice și de utilitate publică [art. 1 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 215/2001].

Cu privire la acest aspect, apelanta-pârâtă învederează dispozițiile art. 22 lit. f) din Legea nr. 94/1992 (republicată) privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi a României conform cărora: "În cadrul competențelor prevăzute la art. 21, Curtea de Conturi își desfășoară atribuțiile specifice asupra următoarelor domenii: (...) f) situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrative teritoriale de către instituțiile publice, regiile autonome, companiile și societățile naționale, precum și concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din proprietatea publică". Acest articol trebuie privit în coroborare cu art. 1 alin. (1) din aceeași lege conform căruia: "Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de îmbunătățire a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public". Prin urmare, din dispozițiile legale mai sus menționate rezultă faptul că patrimoniul regiilor autonome constituie parte la bugetul de stat și totodată fondul său intră în categoria de fonduri publice astfel cum sunt acestea definite de art. 2 lit. i) din Legea nr. 94/1992.

De asemenea, în Legea nr. 18/2009 privind bugetul de stat pe 2009, în Anexa 1 la Capitolul 3 se prevede la categoria Venituri Nefiscale subcapitolul despre Venituri din Proprietate - Vărsămintele din profitul net al regiilor autonome, societăților și companiilor naționale. Aceeași anexa prevede la capitolul 3901 - Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice. Or, în speța de față, chiar avem de-a face cu o valorificare a bunurilor proprietate privată a Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat prin închirierea imobilelor. Art. 1 lit. a) din H.G. nr. 488/1992 cu privire la modul în care ministerele vor acționa în activitatea regiilor autonome prevede faptul că: "pentru îmbunătățirea activităților regiilor autonome și îndeplinirea scopului pentru care au fost înființate.

Ministerele de resort vor lua următoarele măsuri: a) analizează și aprobă bugetele de venituri și cheltuieli ale regiilor autonome și le transmit Ministerului Economiei și Finanțelor, la termenele prevăzute de acesta și cu încadrarea în bugetele proprii ale ministerelor de resort care, potrivit legii, constituie anexe la bugetul de stat." Aceeași idee, a încadrării chiriilor încasate de pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în categoria veniturilor publice, este întărită și de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 213/1998, care prevede că: "(1) Sumele încasate din închirierea sau concesionarea bunurilor proprietate publică se fac, după caz, venit la bugetul de stat sau la bugetele locale.

(2) În cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze chiria o cota parte între 20% - 50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, a Consiliului General a Municipiului București sau a Consiliului local prin care s-a aprobat închirierea." După cum se poate observa, dispozițiile legale mai sus menționate, dau dreptul titularului dreptului de administrare de a reține din chirie o cotă-parte de 20%, neprecizându-se destinația restului chiriei. Însă, destinația restului chiriei este făcută de dispozițiile art. 8 din O.G.

nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităților regiilor autonome, care prevede faptul că o parte din profitul net al regiei, și anume, până la 10% se utilizează pentru constituirea unui fond de participare a salariaților la profit, iar partea rămasă, minimum 50% se varsă la bugetul de stat sau, după caz, la bugetul unității administrativ-teritoriale. Față de toate acestea, menționează apelanta-pârâtă, și mai ales că ea nu a avut niciodată în patrimoniu un drept de proprietate asupra imobilului în discuție, proprietar fiind Statul Român, că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Pentru aceste motive solicită admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, apelanta-pârâtă consideră netemeinică și nelegală hotărârea instanței de fond, criticând-o sub următoarele aspecte: - acțiunea formulată de reclamanți a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 482 - 485, art. 1088 și 1073 - 1074 C. civ.

Instanța de fond, în motivarea hotărârii, se folosește de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și spune că va admite acțiunea și va obliga pârâta la plata fructelor civile către reclamante pentru faptul că a fost depășit termenul de 60 de zile de emitere a dispoziției de restituire în natură, termen de recomandare și nu de decădere, uitând, pe de o parte, de temeiul de drept al reclamanților, fapt ce ar fi determinat respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât nu ne aflăm în situația unei acțiunii în revendicare și acestea nu puteau fi cerute, iar pe de altă parte, ignorând aspectul ca Legea nr. 10/2001 este o lege specială de strictă și imediată aplicare și nu acordă această posibilitate proprietarilor decât de la data la care dispoziția de restituire în natură a fost trecută în cartea funciară, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța se referă la faptul că dispoziția a fost emisă cu întârziere și nu într-un timp rezonabil, de fapt, se poate vedea foarte clar că reia cuvânt cu cuvânt din susținerile reclamanților fără a-și susține în nici un fel motivarea. Faptul că decizia de restituire în natură a fost emisă cu întârziere a fost explicat de către apelanta-pârâtă, arătând că există o procedură administrativă, iar în speța de față a fost necesară și expertizarea unor corpuri de clădire construite de către stat. Pentru această întârziere apelanta-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a fost sancționată și a plătit amendă civilă. Prin admiterea acțiunii și obligarea sa la plata fructelor civile, menționează apelanta-pârâtă, practic, se trece peste principiile de drept și se aplică o lege generală, și anume, C. civ., într-o acțiune prin care un imobil a fost restituit în baza unei legi speciale (Legea nr. 10/2001).

Legiuitorul, fie direct, fie implicit, a statuat prin actele normative adoptate după anul 1990, că foștii proprietari pot obține măsuri reparatorii speciale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a împiedicării acestora de a-și exercita atributele dreptului de proprietate. Astfel, prin Legea nr. 112/1995 s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari ai căror imobile au fost preluate cu titlu, fără a se acorda posibilitatea obținerii și a contravalorii lipsei de folosință pentru perioada anterioară. De asemenea, prin dispozițiile acestei legi s-a prevăzut că pentru imobilele preluate fără titlu se va adopta o lege specială privind măsurile reparatorii. O astfel de lege s-a adoptat în anul 2001, respectiv Legea nr. 10/2001 prin care s-au stabilit limitativ măsurile reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari ai imobilelor preluate fără titlu de către stat.

Actul normativ în baza căruia a fost restituit imobilul reclamantului stabilește limitativ măsurile reparatorii, excluzând posibilitatea foștilor proprietari de a solicita despăgubiri și pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate. Ceea ce întărește acest argument este însuși textul Legii nr. 10/2001, respectiv art. 2 alin. (2), text de lege potrivit căruia proprietarii își exercită dreptul de proprietate asupra imobilului numai ex nunc, de la momentul primirii deciziei de restituire, deci nu se poate vorbi de nici un prejudiciu pentru reclamanți întrucât aceștia nu au avut proprietatea imobilului. II. Referitor la faptul că ea nu a predat faptic imobilul, apelanta-pârâtă învederează că această susținere este din nou copiată din motivarea reclamanților și nedovedită.

La dosar există procesul-verbal de predare-primire în care reclamanții sunt de acord și chiar plătesc contravaloarea celor două corpuri de clădire existente și evaluate prin raportul de expertiză extrajudiciară din procedura administrativă de restituire în natură a imobilului.

Mai mult decât atât, instanța de fond omite să ia în calcul aplicarea art. 14 din Legea nr. 10/2001 unde se menționează că: "Dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locațiune, (...), noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, (...)" Susținerea instanței de fond cum că a fost de rea-credință și a închiriat imobilul chiar dacă știa că exista litigiu pe rol, nu poate fi luată în calul întrucât arată apelanta-pârâtă, așa cum a menționat mai sus, ea are ca obiect de activitate închirierea imobilelor, iar în actul adițional la contractul de închiriere este precizat că la data restituirii către foștii proprietari aceștia vor prelua toate drepturile.

În mod greșit, învederează apelanta-pârâtă, instanța de fond preia toată motivarea reclamanților și nu motivează în drept și în fapt admiterea acțiunii și obligarea sa la plata fructelor civile către reclamanți. III. Referitor la cererea reconvențională, apelanta-pârâtă consideră nelegală și netemeinică motivarea instanței de fond de respingere a tuturor solicitărilor sale, ignorând obiecțiunile la raportul de expertiză, cât și susținerile sale pe aspectul că nu au fost făcute lucrări necesare și utile imobilului, deși acestea au fost dovedite cu înscrisuri depuse la dosar. Mai mult decât atât, cum poate instanța de fond să dispună plata fructelor civile fără să scadă din acestea cheltuielile suportate de ea, în calitate de administrator al imobilului.

Practic, menționează apelanta-pârâtă, instanța trebuia să verifice care a fost suma efectiv încasată de ea, după absolut toate cheltuielile făcute și după plata impozitelor și taxelor. Instanța întemeiază motivarea hotărârii pronunțate pe anumite planșe foto (depuse de reclamanți) și trage concluzia eronată că acest imobil este exact în aceeași stare în care a fost preluat de Statul Român, că imobilul este declarat monument istoric și ignorând toate actele care dovedesc că ea a plătit taxe și impozite. Față de toate aceste motive, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate de reclamanți, iar în subsidiar, admiterea cererii reconvenționale ca fiind temeinică și fondată.

În drept, invocă dispozițiile art. 282 - 298 C. proc. civ. În probațiunea celor susținute, a solicitat să se admită proba cu înscrisuri și orice alte probe ce rezultă din dezbateri. Prin motivele de apel suplimentare, apelanta a formulat critici cu privire la suma acordată reclamanților cu titlu de contravaloarea lipsă de folosință, arătând în esență că nu este posibilă garantarea faptului că imobilul ar fi fost exploatat la o capacitate maximă, ori în ce privește locațiunea unui imobil există mai multe variabile (negociere, grad de ocupare etc.), solicitându-se o nouă expertiză, inclusiv în ce privește cheltuielile necesare și utile făcute de apelantă în imobil. Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare, însă au formulat apărări direct în instanța de apel.

În apel au fost încuviințate și administrate probele cu înscrisuri, cu expertiza evaluare proprietăți imobiliare (răspunsul la obiecțiuni expertiză inițială L., apreciată de instanță necorespunzătoare; raport de expertiză întocmit de expert M.) și cu expertiza contabilă. Prin Decizia civilă nr. 108A din 17 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat împotriva Sentinței civile nr. 544 din 15 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și în consecință; A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a ob