ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 298/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 298/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 298/2017

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 01 iunie 2010 sub nr. 26667/3/2010, pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții

A., B., C., D., E., F., G., H. au chemat în judecată pe pârâta Regia

Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând

ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea

pârâtei să le restituie suma de 327.800 dolari SUA, echivalent în lei,

reprezentând fructele civile încasate pentru imobilul din București str.

Batistei nr. 39, începând cu l iunie 2007 până la l aprilie 2009 și

dobânzi legale aferente;

- obligarea

pârâtei să le pună la dispoziție toate documentele (avize,

autorizații de construire, situații de plăți etc.) ce

atestă edificarea corpurilor noi de construcție pretins a fi

construite după preluarea imobilului și pentru care au achitat suma

de 80.920 euro la 09 martie 2009, plată condiționată pentru

întocmirea procesului-verbal de punere în posesie a imobilului din

București.

3.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul

proces.

Prin

Sentința civilă nr. 544 din 15 martie 2013, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea

principală formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G.

și H., împotriva pârâtei Regia Autonomă - Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat și a obligat-o pe aceasta din urmă

să le plătească reclamanților suma de 247.937,37 euro,

echivalent în lei la data plății efective, precum și dobânda

practicată de BNR privind suma respectivă, începând cu data de 30

martie 2010 și până la data plății efective, reprezentând

valoarea fructelor civile (chirii), încasate pentru imobilul din

București, Sectorul 2, în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009.

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților prin

care solicitau obligarea pârâtei să le pună la dispoziție

documentația referitoare la edificarea Corpurilor de clădire C2

și C4 (avize, autorizație de construire, situații de

plăți), adăugate imobilului din București, a obligat pe

pârâtă la 22.882 lei cheltuieli de judecată către

reclamanți și a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională

formulată de pârâtă de la filele 49-62 din dosar, cu precizarea de la

fila nr. 77 din dosar, referitoare la sumele pretins plătite pentru

imobil, reprezentând impozite și alte cheltuieli necesare și utile.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 421 din 21 aprilie 2005 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă

cererea formulată de reclamanții-moștenitori ai fostului

proprietar al imobilului din București și a fost obligată pârâta

Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

să soluționeze pe fond Notificarea nr. 117 din 17 mai 2001

formulată în baza Legii nr. 10/2001, notificare prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilului - teren și construcții.

Prin

Decizia civilă nr. 175 din 03 mai 2006 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul

formulat de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat, soluția fiind schimbată prin Decizia nr. 1746 din 23

februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin care s-a admis recursul, s-a respins apelul și a fost

menținută ca temeinică și legală sentința

pronunțată de Tribunalul București.

Astfel,

Sentința civilă nr. 421 din 21 aprilie 2005 a rămas

irevocabilă, executorie și obligatorie pentru pârâtă, începând

cu data de 23 februarie 2007, data pronunțării Deciziei nr. 1746/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

După

pronunțarea deciziei din recurs de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, reclamanții i-au solicitat Regiei Autonome

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, prin adrese repetate,

să ia măsurile necesare în vederea executării Sentinței

civile nr. 421 din 21 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, rămasă

irevocabilă.

Prin

Adresa nr. 3750 din 13 aprilie 2007, pârâta Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat le-a adus la

cunoștință reclamanților că va pune în executare de

bunăvoie Sentința civilă nr. 421 din 21 aprilie 2005

pronunțată de Tribunalul București rămasă

irevocabilă, de îndată ce aceștia vor depune sentința

investită cu formulă executorie și o copie a Deciziei nr.

1746/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs.

După

aproximativ un an, prin adresa nr. 3877 din 08 aprilie 2008, pârâta Regia

Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat le-a adus

la cunoștință reclamanților că "prin nota

aprobată în ședința din data de 24 ianuarie 2008, Consiliul de

Administrație al Regiei a hotărât analizarea pe fond a

Notificării nr. 4832 din 21 mai 2001 și restituirea în natură

către petenți a imobilului situat în București.

Decizia

de restituire în natură a imobilului nu a fost emisă, astfel că

la data de 15 mai 2008, reclamanții au fost nevoiți să

introducă acțiune în baza art. 580

3

C. proc. civ., privind

executarea obligațiilor de a face, în cauză fiind

pronunțată Sentința civilă nr. 9566 din 28 iulie 2008

irevocabilă prin respingerea, ca inadmisibil, a recursului formulat de Regia

Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, prin care

pârâta a fost obligată la plata unei amenzi civile de 50 lei pentru

fiecare zi de întârziere.

În urma

acestor demersuri ale reclamanților, prin Decizia nr. 72 din 18 februarie

2009, Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

a dispus restituirea imobilelor în natură, condiționând restituirea

în natură și încheierea procesului-verbal de punere în posesie, de

achitarea de către reclamanți a sumei de 80.920 euro, reprezentând

contravaloarea corpurilor noi de clădire construite de către Statul

Român după preluarea imobilelor.

Astfel,

s-a constatat că Decizia de restituire nr. 72/2009 a fost emisă cu o

întârziere nejustificată legitim, în baza titlului executoriu reprezentat

de Sentința civilă nr. 421/2005 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă, irevocabilă la 23 februarie 2007,

față de data la care s-a pronunțat Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs și prin care a menținut ca

legală și temeinică sentința primei instanțe,

hotărârile judecătorești fiind cunoscute și opozabile

instituției pârâte, astfel că aceasta putea să execute

obligațiile, de îndată, de bunăvoie și fără ca

reclamanții să prezinte titlul investit cu formulă executorie,

ori decizia integrală a instanței de recurs.

De la

această dată, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, trebuia ca

într-un termen de maximum 60 de zile, instituția pârâtă să

soluționeze notificarea și să emită decizia de restituire

în natură, obligație pe care nu a îndeplinit-o de bunăvoie în

termenul legal și nici într-un termen rezonabil.

Decizia

de restituire în natură a fost emisă numai după ce

reclamanții au apelat la procedura executării silite specifică

îndeplinirii obligațiilor de a face și după ce s-a

pronunțat irevocabil Sentința civilă nr. 9566/2008 de către

Judecătoria Sectorului l București, în conformitate cu

dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ., perioadă în care a

continuat să încaseze chiria de la Centrul Cultural al Ambasadei

Republicii Ungare.

Tribunalul

a constatat că prin Contractul de închiriere nr. 268.62AA.2001, încheiat

la 13 iulie 2001, pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat a închiriat imobilul situat în București, Sectorul 2,

către chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei Republicii Ungare,

pentru o perioadă de 3 ani încasând o chirie lunară de 14.900 dolari

SUA.

Contractul

a fost prelungit în aceleași condiții, prin acte adiționale

consecutive.

Referitor

la perioada relevantă pentru prezenta cauză, s-a reținut că

au fost încheiate: Actul adițional nr. 4 din 16 septembrie 2007, prin care

a fost prelungit contractul de locațiune de la 1 octombrie 2007, până

la 30 septembrie 2008; Actul adițional nr. 5 din 11 septembrie 2008, prin

care a fost prelungit contractul de locațiune de la 1 octombrie 2008,

până la 31 decembrie 2008, înserându-se clauza rezilierii de plin drept a

contractului și eliberarea imobilului în situația în care va fi

retrocedat proprietarilor în baza unei legi speciale și Actul adițional

nr. 6 din 2 aprilie 2009, prin care a fost prelungit contractul de

locațiune de la 1 ianuarie 2009, până la 26 martie 2009.

Motivarea

pârâtei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat pentru întârzierea în emiterea deciziei de restituire și a procesului-verbal

de predare a imobilului nu este astfel justificată, prin soluționarea

cu întârziere, aducându-le reclamanților prejudicii constând în lipsa de

folosință a imobilului, în timp ce aceasta a încasat chiria

aferentă imobilului care trebuia restituit în natură.

La data

de 27 martie 2009 s-a încheiat Procesul-verbal de punere în posesie nr. 3870

din 27 martie 2009 prin care reclamanții au fost puși în posesie

asupra imobilului situat în București, Sectorul 2, compus din: terenul de

1.264,37 mp și construcțiile C1, C2, C3, și C4,

menționându-se că la data de 9 martie 2009, reclamanții au depus

în contul Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

suma de 80.920 euro reprezentând contravaloarea corpurilor noi de clădire

construite de către Statul Român după preluarea imobilelor.

În

același proces-verbal de punere în posesie nr. 3870 din 27 martie 2009,

s-a consemnat că "în prezent, imobilul este ocupat de Centrul

Cultural Ungar al Ambasadei Ungariei, în baza Contractului de închiriere nr.

268.62AA.2001, expirat la data de 31 decembrie 2008, contract care li s-a

predat noilor proprietari în copie", rezultând astfel că nu a fost

vorba despre o punere efectivă în posesie și că reclamanții

nu au identificat pe teren corpurile noi de clădire construite de

către Statul Român după preluarea imobilelor, pentru care au depus în

contul Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

suma de 80.920 euro reprezentând contravaloarea lor.

Astfel,

s-a confirmat susținerea pârâtei, în sensul că reclamanții au

achitat de bunăvoie și fără nicio obiecție suma

stabilită prin raportul de evaluare prezentat de aceasta, însă, nu

s-a putut omite aspectul că reclamanții nu au preluat efectiv aceste

imobile prin actul de punere în posesie încheiat între părți.

La fel,

s-a reținut că încheierea Procesului-verbal de punere în posesie nr.

3870 din 27 martie 2009 și predarea unei copii de pe Contractul de

închiriere nr. 268.62AA.2001, expirat la data de 31 decembrie 2008, încheiat

între pârâtă și chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei

Republicii Ungare, nu echivalează cu îndeplinirea obligației

instituției pârâte, de predare a imobilului către moștenitorii

fostului proprietar, astfel că pârâta avea în continuare obligația de

predare efectivă către reclamanți, atât a imobilelor preluate

abuziv, cât și a construcțiilor noi pentru care, reclamanții au

depus în contul regiei-pârâte suma de 80.920 euro.

Imobilul

fiind astfel ocupat de chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei Republicii

Ungare, s-a constatat că "unitatea deținătoare" Regia

Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în sensul

Legii nr. 10/2001, în calitatea sa de locator în speță, care a

și fost obligată pe cale judecătorească să

soluționeze notificarea, nu a făcut niciun demers concret pentru

eliberarea imobilului de către chiriaș, pentru a putea preda efectiv

imobilul în legătură cu care a dispus restituirea în natură.

Nu l-a

înștiințat pe chiriaș cu privire la situația juridică

litigioasă a imobilului și nu a luat măsurile necesare pentru a

le permite reclamanților accesul în imobilul predat formal și cu

întârziere, astfel că reclamanții au fost puși în situația

de a nu putea intra efectiv în posesie decât la 21 decembrie 2009, când, prin

diligente proprii, au obținut accesul, conform Procesului-verbal de

predare-primire a imobilului din București încheiat între reclamanți

și chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei Republicii Ungare.

Astfel,

la data de 21 decembrie 2009, reclamanții au constatat starea imobilului

(cu degradări multiple la elementele de construcție și

instalații), dar și compunerea acestuia, constatând că,

referitor la construcții, este aceeași situație ca și cea

de la data preluării de către stat.

În

consecință, tribunalul a constatat că reclamanții nu au

găsit "corpurile noi de construcții" pe care pârâta a

pretins că le-a edificat Statul Român și pentru care a încasat suma

de 80.920 euro de la aceștia.

Nici la

data de 21 decembrie 2009 și nici la o altă dată,

reclamanții nu au primit documente de la pârâtă sau de la

chiriașul Centrul Cultural al Ambasadei Republicii Ungare privind

pretinsele construcții noi edificate.

În

concluzie, tribunalul a constatat că pârâta Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a cules fructele civile

ale imobilului în perioada 01 iunie 2007 - 1 aprilie 2009, invocată de

către reclamanți, deși a fost notificată de către

aceștia să predea imobilele și să nu mai continue

încheierea unor acte adiționale cu chiriașul Centrul Cultural al

Ambasadei Republicii Ungare, de la care a perceput în continuare chiria

aferentă imobilului.

De

asemenea, după pronunțarea irevocabilă a Sentinței nr. 421

din 21 aprilie 2005 și hotărârea pârâtei de a restitui în natură

imobilul, reclamanții au solicitat expres (prin adrese scrise) atât reprezentanților

regiei-pârâte, cât și locatarului imobilului, să nu mai

prelungească contractul de închiriere pentru imobil, contract ce era

expirat, reclamanta continuând să întocmească acte adiționale la

contractul de închiriere și să încaseze chiria în cuantum de 14.900 $

lunar de la Centrul Cultural Ungar, conform contractului depus la dosar și

analizat mai sus.

Totodată,

reclamanții i-au solicitat pârâtei la data când le-a condiționat

încheierea procesului-verbal de punere în posesie de plata sumei de 80.920 euro

să compenseze sumele datorate de către reclamanți cu cele

încasate cu titlu de chirie, cerere care nu a fost agreată de către

instituția pârâtă, astfel că reclamanții au plătit

despăgubirile pentru pretinsele construcții noi edificate de

către pârâtă, pentru a putea intra în posesia imobilelor retrocedate

în natură.

Prin

Notificarea nr. 266 din 10 martie 2010, transmisă prin executorul

judecătoresc I., reclamanții i-au solicitat pârâtei soluționarea

pe cale amiabilă, respectiv, restituirea sumelor încasate necuvenit cu

titlu de chirie și contravaloarea construcțiilor noi, precum și

documentele ce atestă edificarea acestor construcții. În cauză a

fost încheiat de către executorul judecătoresc procesul-verbal la

data de 30 martie 2010, rezultând că reprezentantul pârâtei nu s-a

prezentat, comunicând în scris punctul său de vedere, prin care a invocat

posesia de bună-credință și implicit, dreptul de a culege

fructele imobilului.

Față

de modul în care a pus în executare Sentința civilă nr. 421 din 21

aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, în condițiile în care reclamanții au fost

nevoiți să apeleze la procedurile de executare silită,

tribunalul a apreciat că pârâta nu poate fi considerată ca fiind un

posesor de bună-credință, pentru a avea dreptul să

culeagă fructele imobilului în temeiul art. 485 C. civ.

Deși

dreptul la restituirea bunului în natură le-a fost recunoscut

reclamanților pe cale judecătorească, instituția

pârâtă a refuzat nejustificat să ia măsurile administrative

și, de fapt, pentru retrocedarea efectivă a imobilului,

reclamanții au suportat prejudiciul constând în lipsirea de folosința

bunului, care le-ar fi revenit în calitate de proprietari ai imobilului,

conform art. 483 C. civ. de la 1864.

Prin

expertiza tehnică de specialitate în construcții efectuată în

cauză de către expertul ing. J., a fost determinată

contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 01 iunie 2007 - 1

aprilie 2009, la suma de 247.937,37 euro.

În

consecință, cererea reclamanților privind acordarea

despăgubirilor fiind întemeiată, a fost admisă și a fost

obligată pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat să le plătească reclamanților suma de

247.937,37 euro, echivalent în lei la data plății efective, precum și

dobânda practicată de Banca Națională a României privind suma

respectivă, începând cu data de 30 martie 2010, data certă a punerii

în întârziere și până la data plății efective, reprezentând

valoarea fructelor civile (chirii), încasate pentru imobilul din

București, Sectorul 2, în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009.

Tribunalul

a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților prin care au

solicitat obligarea pârâtei să le pună la dispoziție

documentația referitoare la edificarea Corpurilor de clădire C2

și C4 (avize, autorizație de construire, situații de

plăți), adăugate imobilului din București.

Sub acest

aspect, tribunalul a reținut că pârâta nu deține astfel de

documente privind edificarea/adăugarea unor construcții noi la

clădirile preluate de la autorul reclamanților.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, pârâta nu neagă acest aspect, invocând

un raport de expertiză extrajudiciară depus de către

reclamanți în dosarul de retrocedare a imobilului, prin care ar fi fost

identificate corpurile noi de clădire.

De

asemenea, prin interogatoriul scris, pârâta Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a menționat că

nu deține autorizație de construire și nici alte documente care

să ateste edificarea corpurilor noi de clădire, întrucât acestea au

fost edificate de către Statul Român și nu de către

instituția pârâtă.

Astfel,

nefiind în posesia documentelor solicitate de către reclamanți,

instituția pârâtă nu poate fi obligată la predarea acestora.

Prin

cererea reconvențională precizată, Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat obligarea

reclamanților C., E., H., G., F., D., A. și B. la plata cheltuielilor

făcute cu imobilul retrocedat (reparații necesare și utile,

chirii, impozite etc.), pe care a pretins că le-a suportat în perioada 1

iunie 2007 - 1 aprilie 2009, cuantificate la suma de 296.450,95 lei.

Totodată, a menționat că va preciza în concret obiectul cererii

reconvenționale după efectuarea unei expertize contabile prin care să

se stabilească valoarea acestor cheltuieli, achitate de către regie

în perioada corespunzătoare solicitării de chirii încasate pentru

imobilul restituit.

În drept,

a invocat dispozițiile art. 484 C. civ. care prevede că

"fructele produse de un lucru nu se cuvin proprietarului, decât cu

îndatorire din parte-i de a plăti semănăturile, arăturile

și munca pusă de alții".

În

concluzie, în situația în care se va admite cererea reclamanților de

obligare a regiei la plata fructelor civile pentru imobilul restituit, în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pârâta a solicitat să fie

obligați aceștia ca, în temeiul art. 484 C. civ., să-i achite

taxele și impozitele ce au fost plătite pentru acest imobil.

Sub acest

aspect, au fost administrate probe cu înscrisuri și proba cu

expertiză contabilă, prin expertul contabil K.

Analizând

înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a constatat că acestea privesc:

valoarea de inventar a imobilului; declarații rectificative privind taxele

pe clădiri; cheltuieli legate de amortizarea imobilului; o anexă întocmită

la 15 decembrie 2010 privind materiale de construcție și

instalații consumate în cadrul lucrărilor efectuate la imobilul din

București, precum și valoarea acestora, fără specificarea

datei și a lucrărilor concrete efectuate; rapoarte de lucru, referate,

note telefonice și alte înscrisuri datând din 2007 - 2008, care privesc

anumite intervenții și reparații efectuate la instalațiile

de alimentare cu apă, la instalațiile de canalizare, la

instalația electrică, privind demontarea unor uși de la subsolul

clădirii, degradate datorită umezelii și refacerea finisajelor

în urma demolării; refacerea unei suprafețe de pavaj din curtea

clădirii; curățarea unor canale și jgheaburi colectoare a

apei pluviale sau a apelor infiltrate la subsolul clădirii.

Din

procesul-verbal de predare-primire a imobilului din București, încheiat la

21 decembrie 2009 între reclamanți și chiriașul Centrul Cultural

al Ambasadei Republicii Ungare, tribunalul a constatat că reclamanții

au intrat în posesia unui imobil care prezintă degradări multiple la

elementele de construcție și instalații, iar privind compunerea

acestuia, constatând că este aceeași situație ca și cea de

la data preluării de către stat.

Starea de

degradare, de folosire nepotrivită a imobilului față de

situația sa de monument istoric în care este clasificat și lipsa

întreținerii, sunt relevate și de planșele fotografice ale

imobilului, depuse de către reclamanți la dosar, prin care sunt

înfățișate: degradarea unor elemente de arhitectură prin

montarea necorespunzătoare a unor cabluri electrice și

instalații; fisuri interioare și exterioare, care relevă

posibilitatea iminentă a desprinderii unor plăci și crearea unei

stări de pericol; deteriorarea pereților și a unor elemente de

arhitectură, prin găurire și demontarea mobilierului sau a

anumitor instalații folosite de către fostul chiriaș,

fără refacerea finisajelor după demontare; deteriorări

privind structura de rezistență a balcoanelor, datorate vechimii

și neefectuării unor lucrări minime de întreținere și

reparații; deteriorări interioare la pereți, calorifere,

lambriuri (lipsă), parchet; panouri electrice devastate, în care se

regăsesc doar cadrul și cabluri electrice neizolate, fără

nici-o specificație, care creează o stare de pericol de

electrocutare; instalații electrice improvizate, ori smulse, care nu

prezintă nicio siguranță în exploatare și care constituie

surse de pericol de electrocutare, fie datorită lipsei de izolații,

fie datorită mediului umed în care sunt montate; instalații sanitare

demontate ori suprimate, sparte ori defecte; infiltrații de apă,

degradări multiple și umezeală la subsolul clădirii.

Din

raportul de expertiză contabilă întocmit de către expertul

contabil K., tribunalul a reținut că acest expert, având în vedere

înscrisurile menționate mai sus și starea imobilului, a apreciat

că pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat a efectuat cheltuieli cu lucrări necesare și

utile la imobilul din București, în valoare de 17.991,45 lei și

că în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009, ar fi plătit suma

totală de 43.843,39 lei cu titlu de impozite și taxe pe clădiri

și teren referitor la imobilul din București.

Din

Adresa nr. 2111 din 29 octombrie 2009 emisă de Direcția Pentru

Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național a Municipiului

București, tribunalul a reținut că imobilul din București,

Sectorul 2, retrocedat reclamanților și care a fost deținut de

către pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat, este clasificat ca fiind monument istoric.

Din raportul

de expertiză contabilă suplimentar întocmit de către expertul

contabil K. în urma obiecțiunilor formulate de către pârâtă,

tribunalul a reținut că: în opinia expertului, TVA pe care pretinde

pârâta că ar fi suportat-o la achiziționarea materialelor de

construcții și instalații, nu reprezintă o cheltuială,

în condițiile în care, din verificarea contului nr. 4427, expertul a

constatat că TVA a fost deductibilă și s-a recuperat;

cheltuielile cu amortizarea de 195.881,18 lei, evidențiate în contabilitatea

instituției pârâte, nu reprezintă o plată efectivă și

nu pot fi luate în calcul la stabilirea cheltuielilor necesare și utile pe

care pretinde pârâta că le-ar fi efectuat cu imobilul reclamanților

în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009 și nici o sumă cu care s-ar

fi diminuat beneficiile economice înregistrate de regie. Pe de altă parte,

având în vedere anul construirii imobilului (1934), Legea nr. 15/1994 și

H.G. nr. 2139 din 30 noiembrie 2004 privind clasificarea și duratele normale

de funcționare a mijloacelor fixe, dar și adresa pârâtei Regia

Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat nr. 2078/3

martie 2005, prin care a aprobat durata normală de funcționare a

mijloacelor fixe deținute, expertul a constatat că imobilul din

București, Sectorul 2, s-a amortizat în totalitate încă din anul

1984; cu motivarea necesară, expertul a constatat că nu intră în

categoria cheltuielilor necesare și utile, nici cheltuielile indirecte

invocate de către pârâtă.

Analizând

probele administrate în cauză referitor la cererea

reconvențională, tribunalul a apreciat-o neîntemeiată și a

respins-o ca atare.

Tribunalul

a constatat că, din starea de fapt reținută mai sus,

rezultă că în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009, la imobilul din

București, Sectorul 2, nu s-au efectuat lucrări de reparații

și întreținere care să le profite

reclamanților-proprietari. Starea de degradare în care se află

imobilul, denotă o lipsă totală din partea unității deținătoare

privind îngrijirea și întreținerea imobilului, astfel că

pretinsele cheltuieli ale reclamantei-reconvențional, neconcretizate nici

în timp și nici referitor la anumite părți ale imobilului, nu se

regăsesc în fapt.

Astfel,

reclamanții-proprietari nu pot fi obligați să suporte eventuale

cheltuieli care nu le profită în nici un fel.

Din

Adresa nr. 2111 din 29 octombrie 2009 emisă de Direcția pentru

Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al Municipiului

București, rezultă că imobilul din București, Sectorul 2,

retrocedat reclamanților și care a fost deținut de către

pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat, este clasificat ca monument istoric, iar potrivit dispozițiilor

Legii speciale nr. 422/2001, privind protejarea monumentelor istorice,

proprietarii unor astfel de imobile sunt scutiți de impozit.

Astfel,

chiar dacă reclamanta reconvențională a suportat suma de

43.843,39 lei cu titlu de impozite și taxe pe clădiri și teren

referitor la imobilul din București, tribunalul a apreciat că

pârâții-reconvenționali, în calitate de proprietari ai imobilului, nu

pot fi obligați să suporte taxe și impozite care nu puteau fi

percepute de la aceștia potrivit dispozițiilor legale de

protecție în vigoare.

Astfel de

cheltuieli rămân în sarcina Regiei Autonome Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat, aceasta având eventual alte căi de

recuperare a impozitelor și taxelor plătite nedatorat.

Referitor

la cheltuielile cu amortizarea imobilului, în valoare de 195.881,18 lei,

evidențiate în contabilitatea instituției pârâte

reclamantă-reconvențional, tribunalul a constatat că, în primul

rând, acestea nu au fost solicitate în concret, nici prin cererea

reconvențională formulată inițial, nici prin cererea

precizatoare a pârâtei, astfel că cererea formulată după

administrarea probei cu expertiză contabilă și cu ocazia

dezbaterilor, excede actului de sesizare a instanței.

Pe de

altă parte, tribunalul a apreciat că aceste cheltuieli

evidențiate în contabilitatea pârâtei Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, nu reprezintă o plată

efectivă și nu pot fi luate în calcul la stabilirea cheltuielilor

necesare și utile pe care pretinde pârâta că le-ar fi efectuat cu

imobilul reclamanților în perioada 1 iunie 2007 - 1 aprilie 2009.

De

asemenea, tribunalul a constatat că nu intră în categoria

cheltuielilor necesare și utile, nici cheltuielile indirecte invocate de

către pârâtă.

În

concluzie, cererea reconvențională a fost respinsă, ca

neîntemeiată.

Conform

art. 274 C. proc. civ. și având în vedere soluția preconizată

mai sus, pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat, căzută în pretenții în sensul legii, a

fost obligată la 22.882 lei cheltuieli de judecată către

reclamanți, reprezentând taxe de timbru, onorarii pentru expert și

pentru avocat.

Împotriva

sentinței tribunalului a declarat apel pârâta Regia Autonomă -

Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat, înregistrat pe

rolul Curții de Apel București la data de 14 ianuarie 2014, prin care

a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate,

în sensul respingerii acțiunii în totalitate, ca netemeinică și

nefondată, iar în subsidiar, solicită admiterea cererii

reconvenționale ca fiind temeinică și fondată, pentru

următoarele motive:

Prin

notificarea nr. 4832 din 21 mai 2001, reclamanții C., E., H., G., F., D.,

A. și B. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în

București, sector 2, compus din teren în suprafață de 1199,70 mp

și construcțiile corp A, B și C, în suprafață de

516,51 mp.

Prin

Decizia nr. 118 din 25 martie 2004, Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat a respins notificarea solicitanților

privind restituirea în natură a imobilului, considerând că imobilul

solicitat în notificare nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Împotriva

deciziei menționate petenții au formulat contestație prin care

au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța,

să anuleze Decizia nr. 118 din 25 martie 2004.

Prin

Sentința civilă nr. 421/2005 instanța a dispus anularea deciziei

contestate și obligarea regiei la analizarea pe fond a notificării.

Regia a

formulat apel împotriva acestei sentințe, ce a fost admis prin Decizia

civilă nr. 175 din 03 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Împotriva

deciziei pronunțată în apel, petenții au declarat recurs iar

prin Decizia civilă nr. 1746 din 23 februarie 2007, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul și a menținut

sentința pronunțată la fondul cauzei, respectiv Sentința

civilă nr. 421/2005 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, ca urmare a respingerii apelului.

Prin

cererea nr. 3750 din 30 martie 2007 reclamanții au solicitat executarea

Sentinței civile nr. 421/2005 fără a atașa legalizarea

și investirea acesteia. Ulterior, apelanta-pârâtă arată că

le-a solicitat acestora să depună aceste documente legalizate și

investite pentru a putea demara procedura de punere în executare.

La data

de 20 decembrie 2007 reclamanții, prin avocat, au depus la registratura

regiei adresa nr. 14468 însoțită de sentințele legalizate

și investite cu formulă executorie, solicitând executarea

Sentinței civile nr. 421 din 21 aprilie 2005.

La data

de 22 ianuarie 2008 această solicitare a fost supusă aprobării

Consiliului de Administrație al pârâtei Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, așa cum este

prevăzut de Regulamentul de organizare și funcționare al regiei.

Consiliul

de Administrație al Regiei Autonome Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat, în ședința din data de 24 ianuarie 2008, a

aprobat:

de bunăvoie a Sentinței civile nr. 421/2005, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin plata

către C., E., H., G., F., D., A. și B. de către regie a sumei de

28.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată și analizarea pe

fond a notificării nr. 4832 din 21 mai 2001, prin care petenții au

solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București,

sector 2.

2.

Restituirea în natură către petenți, a imobilului situat în

București, sector 2, astfel cum este el identificat în documentația

de cadastru, restituirea în natură fiind condiționată de plata

de către notificatori a sumei ce reprezintă contravaloarea corpurilor

noi de construcție, (evidențiate în raportul de expertiză

atașat dosarului de notificare), suma ce va fi stabilită prin

raportul de evaluare ce se va întocmi în acest sens.

Ulterior,

prin adresa nr. 1545 din 08 februarie 2008, apelanta-pârâtă arată

că a comunicat petenților că a comandat evaluarea corpurilor noi

construite de Statul Român ulterior preluării imobilului în cauză,

iar la data de 27 martie 2009 s-a încheiat procesul-verbal de punere în posesie

prin care reclamanții au fost puși în posesie efectiv, aceștia

fiind de acord și achitând de bună-voie și fără nicio

obiecțiune suma stabilită prin acest raport de evaluare.

Față

de aceste aspecte și de considerentele instanței, de motivarea

instanței de fond, apelanta-pârâtă a reiterat cele două

excepții invocate prin întâmpinare considerând că în mod netemeinic

și nelegal au fost respinse și anume:

- excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la

sumele pretinse pentru perioada 01 iunie 2007 - 01 aprilie 2009) a fructelor

civile și a dobânzilor aferente.

Apelanta-pârâtă

a precizat că în privința preluării imobilului, situația în

care s-au aflat reclamanții și autorii acestora, nu a fost una

singulară în România, putându-se vorbi chiar de un fenomen social în

legătură cu preluarea proprietăților de către Statul

Român în perioada comunistă. Efectele acestui fenomen nu au putut fi ignorate

de către puterea legiuitoare instaurată după decembrie 1989.

Astfel, este evident că după preluarea sub diverse forme, imobilele

au fost supuse unor transformări, modificări schimbări ale

destinației. Pe de altă parte, este cert faptul că proprietarii

imobilelor preluate au fost prejudiciați până la obținerea,

într-o formă sau alta, a unor măsuri reparatorii.

Problema

se pune dacă pentru o perioadă de 3 ani anterioară

obținerii unor măsuri reparatorii, într-o formă sau alta,

proprietarii pot beneficia de acordarea de despăgubiri pentru

imposibilitatea folosirii respectivelor imobile. Răspunsul nu poate fi

decât unul negativ.

Astfel,

legiuitorul, fie direct, fie implicit, a statuat prin actele normative adoptate

după anul 1990, că foștii proprietari pot obține

măsuri reparatorii speciale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a

împiedicării acestora de a-și exercita atributele dreptului de

proprietate. Astfel, prin Legea nr. 112/1995 s-a stabilit natura măsurilor

reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari ale căror

imobile au fost preluate cu titlu, fără a se acorda posibilitatea

obținerii și a contravalorii lipsei de folosință pentru

perioada anterioară. De asemenea, prin dispozițiile acestei legi s-a

prevăzut că pentru imobilele preluate fără titlu se va

adopta o lege specială privind măsurile reparatorii.

O astfel

de lege s-a adoptat în anul 2001, respectiv Legea nr. 10/2001 prin care s-au

stabilit limitativ măsurile reparatorii pe care le pot obține

foștii proprietari ai imobilelor preluate fără titlu de

către stat. Actul normativ în baza căruia a fost restituit imobilul

reclamanților stabilește limitativ măsurile reparatorii,

excluzând posibilitatea foștilor proprietari de a solicita

despăgubiri și pentru lipsa de folosință a imobilelor

preluate.

Ceea ce

întărește acest argument este însuși textul Legii nr. 10/2001,

respectiv art. 2 alin. (2), text de lege potrivit căruia proprietarii

își exercită dreptul de proprietate asupra imobilului numai ex nunc

de la momentul primirii deciziei de restituire. Având în vedere cele

arătate, apelanta-pârâtă consideră că pretențiile

bănești ale reclamanților pot fi cerute numai de la data

emiterii deciziei de restituire. În baza acestei decizii reclamanții au

fost puși în posesie prin procesul-verbal încheiat la data de 27 martie

2009.

Față

de cele de mai sus, solicitarea pentru fructe civile pe perioada 1 iunie 2007 -

01 aprilie 2009, cât și solicitarea dobânzii este nejustificată,

reclamanții neavând calitatea de proprietari ai imobilului lor pe

această perioadă.

-

excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Apelanta-pârâtă

Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

arată că a încasat chirie pentru imobilul ce a fost restituit

reclamanților în baza unui contract de închiriere încheiat cu un terț

față de raportul juridic dedus judecății, fundamentul

acestui contract fiind dreptul de administrare asupra imobilului, deținut

în baza unor acte normative valabile, acte care au produs efecte juridice

până la momentul ieșirii din patrimoniul său.

Menționează

că a avut asupra imobilului doar un drept de administrare, drept conferit

prin H.G. nr. 533/2002, motiv pentru care acțiunea ar fi trebuit

îndreptată împotriva celui care s-a pretins proprietar și a exercitat

prerogativele dreptului de proprietate. Potrivit dispozițiilor art. 1

alin. (L din H.G. nr. 533/2002 (în vigoare la data punerii în posesie a

reclamanților cu imobilul) "Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat se organizează și

funcționează potrivit prezentei hotărâri, în scopul

administrării, păstrării integrității și

protejării bunurilor aparținând domeniului public al statului,

destinate asigurării serviciilor publice de interes național - de

reprezentare și protocol pentru Senat, Camera Deputaților, Administrația

Prezidențială, Guvern și Curtea Constituțională, a

bunurilor destinate asigurării de servicii specifice pentru misiunile

diplomatice, oficiile consulare, reprezentantele organizațiilor

internaționale interguvernamentale acreditate în România și pentru personalul

acestora, precum și a bunurilor aparținând domeniului privat al

statului, pe care le are în administrare".

De

asemenea, în privința chiriei încasate, apelanta-pârâtă

învederează regimul juridic pe care îl urmează aceste chirii și

destinația lor.

Astfel,

conform art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 60/2005: Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat este persoană

juridică și funcționează pe bază de gestiune

economică și autonomie financiară sub autoritatea

Secretariatului General al Guvernului, care îndeplinește față de

aceasta atribuțiile legale prevăzute pentru ministerul de

resort."

De

asemenea, conform art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele

publice "instituțiile publice reprezintă Parlamentul,

Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de

specialitate ale administrației publice, alte autorități

publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile

din subordinea acestora, indiferent de modul de finanțare a

acestora."

În

același sens sunt și prevederile Legii nr. 215/2001 privind

administrația publică locală care include regiile autonome în

categoria organismelor prestatoare de servicii publice și de utilitate

publică [art. 1 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 215/2001].

Cu

privire la acest aspect, apelanta-pârâtă învederează

dispozițiile art. 22 lit. f) din Legea nr. 94/1992 (republicată)

privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi a României

conform cărora: "În cadrul competențelor prevăzute la art.

21, Curtea de Conturi își desfășoară atribuțiile

specifice asupra următoarelor domenii: (...) f) situația,

evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și

privat al statului și al unităților administrative teritoriale

de către instituțiile publice, regiile autonome, companiile și

societățile naționale, precum și concesionarea sau

închirierea de bunuri care fac parte din proprietatea publică".

Acest

articol trebuie privit în coroborare cu art. 1 alin. (1) din aceeași lege

conform căruia: "Curtea de Conturi exercită controlul asupra

modului de formare, de administrare și de îmbunătățire a

resurselor financiare ale statului și ale sectorului public".

Prin

urmare, din dispozițiile legale mai sus menționate rezultă

faptul că patrimoniul regiilor autonome constituie parte la bugetul de stat

și totodată fondul său intră în categoria de fonduri

publice astfel cum sunt acestea definite de art. 2 lit. i) din Legea nr.

94/1992.

De

asemenea, în Legea nr. 18/2009 privind bugetul de stat pe 2009, în Anexa 1 la

Capitolul 3 se prevede la categoria Venituri Nefiscale subcapitolul despre

Venituri din Proprietate - Vărsămintele din profitul net al regiilor

autonome, societăților și companiilor naționale.

Aceeași anexa prevede la capitolul 3901 - Venituri din valorificarea unor

bunuri ale instituțiilor publice.

Or, în

speța de față, chiar avem de-a face cu o valorificare a

bunurilor proprietate privată a Regiei Autonome Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat prin închirierea imobilelor.

Art. 1

lit. a) din H.G. nr. 488/1992 cu privire la modul în care ministerele vor

acționa în activitatea regiilor autonome prevede faptul că:

"pentru îmbunătățirea activităților regiilor

autonome și îndeplinirea scopului pentru care au fost înființate.

Ministerele de resort vor lua următoarele măsuri: a) analizează

și aprobă bugetele de venituri și cheltuieli ale regiilor

autonome și le transmit Ministerului Economiei și Finanțelor, la

termenele prevăzute de acesta și cu încadrarea în bugetele proprii

ale ministerelor de resort care, potrivit legii, constituie anexe la bugetul de

stat."

Aceeași

idee, a încadrării chiriilor încasate de pârâta Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în categoria veniturilor

publice, este întărită și de dispozițiile art. 16 din Legea

nr. 213/1998, care prevede că:

"(1)

Sumele încasate din închirierea sau concesionarea bunurilor proprietate

publică se fac, după caz, venit la bugetul de stat sau la bugetele

locale.

(2) În

cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularul

dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze chiria o cota

parte între 20% - 50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a

Guvernului, a consiliului județean, a Consiliului General a Municipiului

București sau a Consiliului local prin care s-a aprobat închirierea."

După

cum se poate observa, dispozițiile legale mai sus menționate, dau

dreptul titularului dreptului de administrare de a reține din chirie o

cotă-parte de 20%, neprecizându-se destinația restului chiriei.

Însă,

destinația restului chiriei este făcută de dispozițiile

art. 8 din O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea

activităților regiilor autonome, care prevede faptul că o parte

din profitul net al regiei, și anume, până la 10% se utilizează

pentru constituirea unui fond de participare a salariaților la profit, iar

partea rămasă, minimum 50% se varsă la bugetul de stat sau,

după caz, la bugetul unității administrativ-teritoriale.

Față

de toate acestea, menționează apelanta-pârâtă, și mai ales

că ea nu a avut niciodată în patrimoniu un drept de proprietate

asupra imobilului în discuție, proprietar fiind Statul Român, că nu

are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru

aceste motive solicită admiterea excepției invocate și

respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul

cauzei, apelanta-pârâtă consideră netemeinică și

nelegală hotărârea instanței de fond, criticând-o sub

următoarele aspecte:

-

acțiunea formulată de reclamanți a fost întemeiată, în

drept, pe dispozițiile art. 482 - 485, art. 1088 și 1073 - 1074 C.

civ.

Instanța

de fond, în motivarea hotărârii, se folosește de dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și spune că va admite acțiunea și va

obliga pârâta la plata fructelor civile către reclamante pentru faptul

că a fost depășit termenul de 60 de zile de emitere a

dispoziției de restituire în natură, termen de recomandare și nu

de decădere, uitând, pe de o parte, de temeiul de drept al

reclamanților, fapt ce ar fi determinat respingerea acțiunii ca

nefondată, întrucât nu ne aflăm în situația unei acțiunii

în revendicare și acestea nu puteau fi cerute, iar pe de altă parte,

ignorând aspectul ca Legea nr. 10/2001 este o lege specială de

strictă și imediată aplicare și nu acordă această

posibilitate proprietarilor decât de la data la care dispoziția de

restituire în natură a fost trecută în cartea funciară, conform

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța

se referă la faptul că dispoziția a fost emisă cu

întârziere și nu într-un timp rezonabil, de fapt, se poate vedea foarte

clar că reia cuvânt cu cuvânt din susținerile reclamanților

fără a-și susține în nici un fel motivarea.

Faptul

că decizia de restituire în natură a fost emisă cu întârziere a

fost explicat de către apelanta-pârâtă, arătând că

există o procedură administrativă, iar în speța de

față a fost necesară și expertizarea unor corpuri de

clădire construite de către stat. Pentru această întârziere

apelanta-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat a fost sancționată și a plătit

amendă civilă.

Prin admiterea

acțiunii și obligarea sa la plata fructelor civile,

menționează apelanta-pârâtă, practic, se trece peste principiile

de drept și se aplică o lege generală, și anume, C. civ.,

într-o acțiune prin care un imobil a fost restituit în baza unei legi speciale

(Legea nr. 10/2001).

Legiuitorul,

fie direct, fie implicit, a statuat prin actele normative adoptate după

anul 1990, că foștii proprietari pot obține măsuri

reparatorii speciale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a împiedicării

acestora de a-și exercita atributele dreptului de proprietate. Astfel,

prin Legea nr. 112/1995 s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care

le pot obține foștii proprietari ai căror imobile au fost

preluate cu titlu, fără a se acorda posibilitatea obținerii

și a contravalorii lipsei de folosință pentru perioada

anterioară. De asemenea, prin dispozițiile acestei legi s-a

prevăzut că pentru imobilele preluate fără titlu se va

adopta o lege specială privind măsurile reparatorii.

O astfel

de lege s-a adoptat în anul 2001, respectiv Legea nr. 10/2001 prin care s-au

stabilit limitativ măsurile reparatorii pe care le pot obține

foștii proprietari ai imobilelor preluate fără titlu de

către stat.

Actul

normativ în baza căruia a fost restituit imobilul reclamantului

stabilește limitativ măsurile reparatorii, excluzând posibilitatea

foștilor proprietari de a solicita despăgubiri și pentru lipsa

de folosință a imobilelor preluate.

Ceea ce

întărește acest argument este însuși textul Legii nr. 10/2001,

respectiv art. 2 alin. (2), text de lege potrivit căruia proprietarii

își exercită dreptul de proprietate asupra imobilului numai ex nunc,

de la momentul primirii deciziei de restituire, deci nu se poate vorbi de nici

un prejudiciu pentru reclamanți întrucât aceștia nu au avut

proprietatea imobilului.

II.

Referitor la faptul că ea nu a predat faptic imobilul,

apelanta-pârâtă învederează că această susținere este

din nou copiată din motivarea reclamanților și nedovedită.

La dosar există procesul-verbal de predare-primire în care

reclamanții sunt de acord și chiar plătesc contravaloarea celor

două corpuri de clădire existente și evaluate prin raportul de

expertiză extrajudiciară din procedura administrativă de

restituire în natură a imobilului.

Mai mult

decât atât, instanța de fond omite să ia în calcul aplicarea art. 14

din Legea nr. 10/2001 unde se menționează că: "Dacă

imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta

lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui

contract de locațiune, (...), noul proprietar se va subroga în drepturile

statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea

celorlalte clauze ale contractului, (...)"

Susținerea

instanței de fond cum că a fost de rea-credință și a

închiriat imobilul chiar dacă știa că exista litigiu pe rol, nu

poate fi luată în calul întrucât arată apelanta-pârâtă, așa

cum a menționat mai sus, ea are ca obiect de activitate închirierea

imobilelor, iar în actul adițional la contractul de închiriere este

precizat că la data restituirii către foștii proprietari

aceștia vor prelua toate drepturile.

În mod

greșit, învederează apelanta-pârâtă, instanța de fond preia

toată motivarea reclamanților și nu motivează în drept

și în fapt admiterea acțiunii și obligarea sa la plata fructelor

civile către reclamanți.

III.

Referitor la cererea reconvențională, apelanta-pârâtă

consideră nelegală și netemeinică motivarea instanței

de fond de respingere a tuturor solicitărilor sale, ignorând

obiecțiunile la raportul de expertiză, cât și susținerile

sale pe aspectul că nu au fost făcute lucrări necesare și

utile imobilului, deși acestea au fost dovedite cu înscrisuri depuse la

dosar. Mai mult decât atât, cum poate instanța de fond să

dispună plata fructelor civile fără să scadă din

acestea cheltuielile suportate de ea, în calitate de administrator al

imobilului. Practic, menționează apelanta-pârâtă, instanța

trebuia să verifice care a fost suma efectiv încasată de ea,

după absolut toate cheltuielile făcute și după plata impozitelor

și taxelor. Instanța întemeiază motivarea hotărârii

pronunțate pe anumite planșe foto (depuse de reclamanți) și

trage concluzia eronată că acest imobil este exact în aceeași

stare în care a fost preluat de Statul Român, că imobilul este declarat

monument istoric și ignorând toate actele care dovedesc că ea a

plătit taxe și impozite.

Față

de toate aceste motive, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului

și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în

tot a acțiunii formulate de reclamanți, iar în subsidiar, admiterea

cererii reconvenționale ca fiind temeinică și fondată.

În drept,

invocă dispozițiile art. 282 - 298 C. proc. civ.

În

probațiunea celor susținute, a solicitat să se admită proba

cu înscrisuri și orice alte probe ce rezultă din dezbateri.

Prin

motivele de apel suplimentare, apelanta a formulat critici cu privire la suma

acordată reclamanților cu titlu de contravaloarea lipsă de

folosință, arătând în esență că nu este

posibilă garantarea faptului că imobilul ar fi fost exploatat la o

capacitate maximă, ori în ce privește locațiunea unui imobil

există mai multe variabile (negociere, grad de ocupare etc.),

solicitându-se o nouă expertiză, inclusiv în ce privește

cheltuielile necesare și utile făcute de apelantă în imobil.

Intimații-reclamanți

nu au depus întâmpinare, însă au formulat apărări direct în

instanța de apel.

În apel

au fost încuviințate și administrate probele cu înscrisuri, cu

expertiza evaluare proprietăți imobiliare (răspunsul la

obiecțiuni expertiză inițială L., apreciată de

instanță necorespunzătoare; raport de expertiză întocmit de

expert M.) și cu expertiza contabilă.

Prin

Decizia civilă nr. 108A din 17 februarie 2016, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de

Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat

împotriva Sentinței civile nr. 544 din 15 martie 2013 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și în

consecință;

A

schimbat în parte sentința apelată în sensul că a ob