ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1680/2003

Decizia nr. 1680 Dosar nr. 91/2002 Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 1998 sub nr. 6635 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca reclamanta I.V. a chemat în judecată Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: - să constate că trecerea în proprietatea statului a apartamentelor 4, 5 și 6 din imobilul situat în Cluj, înscrise în C.F. 7210 top 5083/IV, 5083/V și 5083/VI din anul 1958 s-a făcut fără titlu și fără respectarea prevederilor legale; - să constate că reclamanta, în calitate de unică moștenitoare a fostului proprietar tabular S.N., este proprietara apartamentelor ; - să dispună intabularea în C.F.

7210, a dreptului de proprietate pe numele său asupra apartamentelor; să oblige pe pârât la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că apartamentele revendicate au fost trecute în proprietatea statului prin aplicarea eronată a prevederilor art. I din Decretul nr. 92/1950 întrucât bunicul ei S.N., proprietar tabular făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950. În drept, acțiunea se întemeiază pe prevederile art. 480 C. civ., art. I din Decretul nr. 92/1950 și art. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Judecătoria Cluj Napoca prin încheierea din 16 septembrie 1998 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj reținând că valoarea obiectului acțiunii este de peste 150.000.000 lei.

Tribunalul Cluj, prin sentința civilă nr. 53 din 15 februarie 1999, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată, cu 3.750.000 lei cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul. În apelul său, reclamanta a criticat sentința numai cu privire la cheltuieli de judecată care nu i-au fost acordate integral, deși i s-a admis acțiunea în întregime. Pârâtul în apelul său, a susținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu, în baza prevederilor art. I din Decretul nr. 92/1950și în această situație reclamanta nu avea deschisă decât procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 nu și calea dreptului comun. La termenele din 8 septembrie 1999 și 22 noiembrie 1999 P.M.R.

și P.D.M. respectiv J.M. și R.R. au formulat cereri în interesul pârâtului solicitând admiterea apelului pârâtului și schimbarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii formulată de către reclamantă, arătând că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului iar ei sunt cumpărători de bună-credință ai apartamentelor nr. 5, respectiv nr. 4. Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 104 din 30 noiembrie 1999, a admis apelul declarat de către pârât și cererile de intervenție în interesul pârâtului, a desființat sentința apelată și judecând din nou cauza a respins acțiunea reclamantei. A obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată de 1500 lei pentru pârât și câte 1.100.000 lei pentru intervenienți.

Pentru a pronunța această hotărâre a reținut că imobilul în litigiu a trecut cu titlu în proprietatea statului în baza art. I din Decretul nr. 92/1950 și că reclamanta nu putea solicita în această situație restituirea pe calea dreptului comun, ci numai conform procedurii prevăzute de legea 112/1995. Cu privire la intervenienți, a reținut că aceștia sunt îndreptățiți a lua parte la rezolvarea litigiului și a-l sprijini pe pârât întrucât ei sunt titularii contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele 5 și 4. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând motive de nelegalitate și netemeinicie. Se susține în esență că trecerea apartamentelor în proprietatea statului a fost fără titlu pentru că antecesorul reclamantei era exceptat conform art. II din Decretul nr. 92/1950 de la naționalizare.

Se mai susține că cererile de intervenție sunt inadmisibile pentru că ele de fapt sunt intervenții în interes propriu și în consecință ele puteau fi făcute numai în fața instanței de fond și, în orice caz, dacă s-ar trece peste această excepție ele sunt și nefondate. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1973 din 2 iunie 2000, a admis recursul reclamantei, a casat decizia Curții de apel precum și sentința Tribunalului Cluj și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. S-a reținut în considerentele deciziei de casare că este necesar în primul rând să se stabilească dacă reclamanta are sau nu legitimitate procesuală de a revendica apartamentele din litigiu, deci să se facă dovada acceptării succesiunii lui S.N.

fiind insuficientă invocarea certificatelor de stare civilă. După soluționarea acestei probleme se vor verifica și celelalte aspecte deduse judecății. Rejudecând cauza, Tribunalul Cluj, prin sentința civilă nr. 94 din 22 februarie 2001 a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantă, a constatat că trecerea în proprietatea Statului Român a apartamentelor 4, 5 și 6 din imobil s-a făcut fără nici un titlu. A respins cererile de intervenție accesorii în interesul pârâtului. A respins capetele de cerere din acțiunea reclamantei privind constatarea faptului că reclamanta în calitate de unică moștenitoare a proprietarului tabular este proprietară asupra acestor apartamente și cererea de intabulare în C.F.

a dreptului său de proprietate. A obligat pe pârât să plătească reclamantei 46.500.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că în urma unui partaj voluntar autentificat prin încheierea nr. 67 din 31 mai 1948 intervenit între proprietarii tabulari ai imobilului bunicului matern al reclamantei S.N. i-au revenit apartamentele 4, 5 și 6 cu nr. top 5083/IV, 5083/V, 5083/VI restul apartamentelor situate la parterul clădirii revenind celuilalt proprietar tabular. S-a reținut de asemenea că aceste apartamente au trecut în proprietatea statului fără titlu întrucât antecesorul reclamantei făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950.

Referitor la calitatea procesual activă a reclamantei a constatat că aceasta a fost dovedită prin certificatele de moștenitor succesive depuse la dosar, acceptarea succesiunii după proprietarul tabular S.N., fiind dovedită cu extrasul C.F. nr. 5765 prin care acest imobil a fost moștenit de mama reclamantei, S.M. A mai reținut că întrucât reclamanta nu a solicitat anularea contractelor de vânzare încheiat de către intervenienți, instanța nu se poate pronunța pe acest aspect. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta, pârâtul și intervenienții invocând motive de nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 211 din 4 decembrie 2001 Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate toate apelurile formulate împotriva sentinței civile nr. 94 din 22 februarie 2001 a Tribunalului Cluj Napoca.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că în mod corect instanța de fond a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu și că reclamanta a făcut dovada calității sale de moștenitoare a lui S.N. (bunicul său) și că are deci calitate procesual activă. În legătură cu acest aspect instanța de apel a mai apreciat însă că cererea reclamantei de constatare a unor succesiuni succesive nu este de competența instanței întrucât în speță nu se pune problema existenței unor neînțelegeri între succesori și în plus nici pârâtul și nici intervenienții nu au calitatea procesual pasivă într-un proces succesoral. Cu privire la contractele de vânzare cumpărare a apartamentelor de către intervenienți, instanța de apel a apreciat ca și instanța de fond, că în lipsa unui capăt de cerere din acțiunea reclamantei nu se poate pronunța pe acest aspect.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta, pârâtul și intervenienții. În recursul său reclamanta susține în esență că în mod greșit instanța a admis numai în parte acțiunea și a respins cererile: cu privire la constatarea faptului că reclamanta este proprietara apartamentelor în litigiu și a intabulării dreptului său de proprietate în C.F. Se mai susține că hotărârea recurată este nelegală pentru că intervenienții nu sunt proprietari ai apartamentelor cumpărate pentru că aceste contracte nu au fost înscrise în C.F., iar apartamentul nr. 6 nici nu a fost vândut. În recursul declarat de către pârâtul Consiliul local al Municipiului Cluj se susține că prevederile Decretului nr. 92/1950 de naționalizare au fost corect aplicate autorul reclamantei făcând parte din persoanele prevăzute la art. I din decret.

Intervenienții, în recursul lor, susțin de asemenea că apartamentele în litigiu au trecut în proprietatea statului cu titlu, arătând că instanțele au făcut o aplicare greșită a legii, apreciind că în speță se aplică numai prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950 fără ca aceste prevederi să fie coroborate cu art. I alin. 4 din același decret. Susținând în esență că și în ipoteza că fostul proprietar tabular S.N. ar fi fost minier – categorie socio-profesională exceptată de la naționalizare – dispozițiile actului de naționalizare s-au aplicat corect întrucât apartamentele în litigiu, au fost închiriate în scopul obținerii unor sume de bani, cu titlul de chirie; deci textul ce trebuia aplicat era art. I din Decretul nr. 92/1950.

Recursurile sunt fondate având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare. Analiza motivelor de casare din cele trei recursuri se va face împreună având în vedere strânsa legătură existentă între ele și pentru a se evita repetările. Astfel este de reținut în primul rând că deși soluționarea cauzei mai parcursese un ciclu procesual, iar decizia de casare a Curții Supreme de Justiție pronunțată cu ocazia judecării primului recurs conținea o serie de considerente care trebuiau să fie respectate obligatoriu de către instanțele de trimitere, acest lucru nu s-a întâmplat. În al doilea rând decizia recurată conține o serie de motive contradictorii și străine cauzei.

În acest sens este de reținut că pe de o parte instanța de apel apreciind că în mod corect instanța de fond a constatat că reclamanta a făcut dovada calității sale de moștenitoare și în consecință are calitate procesual activă, pe de altă parte a reținut că nu poate constata existența unor succesiuni succesive întrucât instanțele „nu au această competență decât în situația în care, între moștenitori apar neînțelegeri considerente care sunt total contradictorii. Ca o consecință a acestor considerente instanța de apel mai reține că în speță „nici statul și nici intervenienții nu au calitate procesual pasivă” problemă care nu a fost pusă în discuția părților.

Un alt aspect deosebit care trebuie reținut în legătură cu modul de soluționare a cauzei de către instanța de apel și care duce la casarea deciziei, este acela că a fost apreciat greșit cadrul juridic al acțiunii reclamantei, neavându-se în vedere că unul dintre temeiurile de drept ale acțiunii este art. 480 C. civ., temei de drept pe care instanța nici măcar nu l-a pus în discuția părților, dacă ar fi apreciat că nu poate fi aplicat în cauză. În consecință plecând de la o premisă greșită a ajuns la o concluzie eronată și anume aceea că în legătură cu cererea de a se constata, că reclamanta este proprietara apartamentelor, nu se poate pronunța pentru că prin acțiune nu s-a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către intervenienți.

Implicit instanța pentru acest considerent nu s-a pronunțat nici în legătură cu intabularea dreptului de proprietate al reclamantei. De menționat și o omisiune gravă a instanței de apel aceea că nu s-a pronunțat în nici un fel în legătură cu apartamentul nr. 6 care nu a fost vândut. Soluția pronunțată de instanțe nu rezolvă toate capetele de acțiune și conține considerente contradictorii, întrucât reține pe de o parte că apartamentele 4, 5, 6 au trecut fără titlu în proprietatea statului și că reclamanta este unica moștenitoare a proprietarului tabular, iar pe de altă parte respinge cererea de a se constata că reclamanta este proprietara acestor apartamente și cererea de intabulare a lor. În aceste condiții urmează a reține că decizia este nelegală și urmează a fi casată, cu trimitere spre rejudecarea apelurilor admițându-se recursurile formulate.

Cu ocazia rejudecării cauzei urmează a se avea în vedere că instanța de apel a stabilit corect acceptarea succesiunii după proprietarul tabular S.N. a fost dovedită de către reclamant cu extrasul C.F. nr. 5765 Zlatna prin care imobilul a fost moștenit de mama reclamantei S.M., iar calitatea de succesoare a reclamantei a fost dovedită prin certificatele de moștenitor succesive și prin certificatul de calitate succesorală. Deci reclamanta, fiind unica succesoare a proprietarului tabular a făcut dovada calității sale procesual active. Mai este de avut în vedere că instanțele în mod corect au constatat că proprietarul tabular făcea parte din categoria socio-profesională exceptată de la naționalizare prevăzută de art. II din Decretul nr. 92/1950.

Raportul dintre prevederile art. I și II din Decretul nr. 92/1950 este cel dintre regulă și excepție și în consecință excepția este cea care derogă de la regula generală în cazul în speță, neținându-se seama de acestea prevederile Decretului nr. 92/1950 au fost greșit aplicate și în consecință apartamentele 4, 5 și 6 au fost preluate de către stat fără respectarea prevederilor legale. Deci instanța de trimitere, cu ocazia rejudecării apelurilor, urmează a avea în vedere considerentele mai înainte arătate cu privire la problemele menționate, care au fost legal și temeinic rezolvate de către instanțele de fond și apel. Instanța de rejudecare, în baza probelor pe care le va mai administra și a celor deja administrate urmează a se pronunța cu privire la dreptul de proprietate al apartamentelor 4 și 5 care au fost vândute intervenienților și al apartamentului nr. 6 care nu a fost vândut.

În funcție de modul de soluționare a acestei probleme se va pronunța dacă aceste apartamente sau care din ele pot fi înscrise în C.F. pe numele reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de reclamanta I.V., de pârâtul Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca și de intervenienții P.D.M., P.M.R., J.M. și R.R. împotriva deciziei nr. 211 din 4 decembrie 2001 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, pe care o casează. Trimite cauza, pentru rejudecarea apelurilor, la Curtea de Apel Cluj. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2003.