ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 195/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta

S.C. „C.” S.A. a formulat acțiune la data  de 28 martie 2002, înregistrată la

Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, înregistrată sub

nr.566/2002 prin care a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice să se dispună anularea Deciziei nr.180 din 21 februarie 2002

și a procesului verbal nr.304081 din 20 decembrie 2001 încheiat de Direcția

generală de  îndrumare și control Fiscal din cadrul Ministerului Finanțelor

Publice și admiterea contestației ce a formulat-o împotriva acestui act de

control.

În

motivarea acțiunii reclamanta a susținut că a  înțeles să conteste suma de

868.358.792 lei ca fiind  majorări de întârziere aferente debitelor din

executarea  garanției, sumă greșit stabilită de organele de control, invocând fie

tardivitatea  calculării, dar în principal că nu sunt datorate și că au fost

avute în vedere acte normative apărute ulterior încheierii Convențiilor dintre

părți, data la care erau aplicabile dispozițiile art.23 din O.G. nr.11/1996.

Prin

sentința nr. 267 din 27 februarie 2003, Curtea de  Apel București, secția

contencios administrativ a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin convențiile

încheiate reclamanta în calitate de  garant s-a obligat să achite garantului

garanția și majorările de întârziere, că prin aceste convenții – în număr de

patru prin recunoașterea ca fiind datorate majorările a fost întrerupt și

termenul de prescripție.

Împotriva

sentinței nr.267/2003 a declarat recurs reclamanta S.C. „C.” S.A. criticând-o

ca fiind nelegală întrucât greșit se reține că ea împreună cu utilizatorii au

răspundere în solidar la plata  împrumuturilor, aceasta figurând numai în

preambulul Convențiilor, răspunderea fiind evident numai în sarcina debitorului

ca utilizatori finali; că însăși recunoașterea prin acorduri, de la data

încheierii au trecut trei ani astfel că operează prescripția, fiind tardiv

calculate datoriile bugetare; că în mod nelegal s-au menținut majorările de

întârziere pentru Fondul de risc, el fiind achitat în întregime, iar în final

se solicită a se constata că actul normativ ce trebuia avut în vedere și care

este incident cauzei pentru calculul majorărilor la debitele  stabilite în

valută este O.M.F. nr.620/1997.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

În

conformitate cu prevederile art.16 din Legea nr.91/1993 privind datoria

publică  derularea operațiunilor privind realizarea angajamentelor de datorie

publică externă se efectuează de către Ministerul Finanțelor, care în acest

scop încheie convenții cu băncile comerciale și beneficiarii, iar prin art.18

al aceluiași act normativ se stipulează că răspundere pentru gestionarea și

utilizarea acestor împrumutări externe contractate cu garanția statului, precum

și pentru constituirea resurselor necesare rambursării ratelor scadente și

plății dobânzilor, comisioanelor, revine beneficiarilor de împrumut.

Potrivit

celor menționate în art. 38 alin.(2) din lege Ministerul Finanțelor Publice a

încheiat cu recurenta reclamantă convenții în care au fost stabilite drepturile

și obligațiile părților inclusiv cele referitoare la comisioanele de risc, iar

în art.43 alin.1 se stabilește obligația beneficiarului  împrumutului extern de

a  restitui Ministerului Finanțelor sumele plătite, convențiile fiind titluri

executorii.

În ceea

ce privește neachitarea obligațiilor bugetare la termen, temeiul calculării

acestor majorări este în art.13 din O.G. nr.11/1996 modificată și  completată

prin  O.U.G. nr.113/1999.

În

speță aceste dispoziții legale s-au regăsit în convențiile încheiate între

Ministerul Finanțelor Publice în calitate de „garant” și  recurenta reclamantă

în calitate de „garantat” – filele 170 și 194  din acordul general coroborat cu

cele 4 convenții, rezultă cu certitudine că reclamanta a fost beneficiara a

patru credite externe în valoare totală de 106.700.000 dolari, pentru care

Ministerul Finanțelor Publice a efectuat plăți la extern în contul reclamantei,

reclamanta fiind deci debitoare către pârât cu sumele respective, situație

constatată prin procesul verbal de control nr.304081 din 20 decembrie 2001, act

prin care în baza competențelor legale inspectorii au stabilit că reclamanta

are obligații către Ministerul Finanțelor Publice de 358.792.789 lei majorări

de întârziere aferente debitelor din executarea garanției în sumă de

864.208.928.064 lei și 4.149.864.725 lei majorări aferente fondului de risc.

Aceste

obligații scadente au fost calculate în conformitate cu prevederile

convențiilor semnate de părți, astfel că în mod legal au fost stabilite de

organele financiare, iar instanța în mod legal și judicios a motivat

legalitatea actelor financiare și a Deciziei nr.180/2002.

Astfel

criticile recurentei privind majorările de întârziere la  comisionul de risc,

recurenta reclamantă a achitat sumele datorate în lei la cursul zilei, fără

respectarea termenelor scadente prevăzute în  convenții pentru care în mod

corect  au fost calculate majorările de 4.119.864.725 lei.

Întrucât

recurenta nu a achitat în totalitate ratele la creditele obținute, acestea au

fost achitate de Ministerul Finanțelor Publice în calitate de garant și conform

acelorași convenții, astfel că în mod legal și conform clauzelor convențiilor

au fost stabilite în sarcina recurentei majorări de întârziere în sumă de

1.389.415.023.877 lei, din care se contestă suma de 864.208.928.064 lei.

În mod

legal, în conformitate cu prevederile art.16 din Decretul nr.167/1958 instanța

de fond a rezolvat excepția invocată cu privire la întreruperea prescripției

prin recunoașterea dreptului a cărei  acțiune se prescrie, făcută de cel în

folosul căruia curge prescripția, raportat la recunoașterea făcută prin

acordurile nr.228941 din 2 noiembrie 1998, nr.340778 din 16 februarie 1999 și

celelalte acorduri. În ceea ce critica privind răspunderea în solidar, aceasta

răspundere  este prevăzută în convențiile recurentei, astfel că nu poate fi

pusă în discuție sau înlăturată.

În

conformitate cu considerentele expuse, Curtea de Casație constată că sentința

instanței de fond este legală, că în mod judicios a soluționat și analizat

acțiunea dedusă judecății, pe cale de consecință recursul urmând a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de S.C. „C.” S.A. București împotriva sentinței civile nr.267

din 27 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2004.