ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 24.06.2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5466/2011

HOTĂRÂRE

24.06.2011

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5466/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Botoșani, secția civilă, reclamantul C.Ș. a solicitat, în

contradictoriu cu Primăria orașului Darabani, Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, restituirea în natură a suprafeței de 500 mp teren situat în

intravilanul orașului Darabani, str. Pieței nr. 6 sau un alt teren intravilan,

precum și despăgubiri pentru imobilul casă cu anexe, care a existat pe teren și

a fost demolat. A solicitat totodată anularea dispoziției nr. 192 din 9

octombrie 2001 emisă de Primăria Darabani prin care i s-a respins cererea de

restituire în natură a terenului.

Printr-o acțiune

separată, reclamantul s-a îndreptat împotriva acelorași pârâte, solicitând

anularea dispoziției nr. 196 din 11 octombrie 2001 a Primarului orașului Darabani și restituirea în natură a suprafeței de 319 mp teren din

intravilanul orașului Darabani, str. Ștefan Luchian nr. 10 sau un alt teren

intravilan, iar pentru imobilul casă care a existat pe teren și a fost demolat

a solicitat despăgubiri.

Cererile formulate de

reclamant au fost conexate.

Prin sentința civilă nr.

833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoșani s-a admis acțiunea, s-au anulat cele

două dispoziții contestate, a fost obligat Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice să acorde reclamantului despăgubiri bănești de 222.552.157

lei pentru imobilele construcții și titluri de valoare nominală folosite

exclusiv în procesul de privatizare în sumă de 721.867.371 lei pentru

terenurile preluate abuziv.

Pentru a hotărî

astfel instanța de fond a reținut că, așa cum rezultă din contractul de vânzare

cumpărare nr. 148/1955, autorii reclamantului au fost proprietarii unei case cu

3 camere și anexe situate pe suprafața de 500 mp teren din orașul Darabani,

str. Pieței, trecute în proprietatea statului prin procesul verbal din 22 mai

1961.

Construcțiile au fost demolate datorită degradării, iar terenul a fost

atribuit unor terțe persoane în baza Legii nr. 18/1991 eliberându-li-se titluri

de proprietate.

S-a reținut de

asemenea că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor

săi C.I. și H. asupra casei cu anexe și a terenului aferent de 319 mp din

Darabani, str. Vasile Roaită (actuală Șt. Luchian).

Aceste imobile au

trecut în proprietatea statului în baza sentinței civile nr. 328 din 29 aprilie

1963 a fostului Tribunal Popular al Raionului Dorohoi, a deciziei nr. 47 din 9

iulie 1963 a Sfatului Popular al Regiunii Suceava și a procesului verbal din 6

aprilie 1966 încheiat în aplicarea Decretului 111/1951. Casa și anexele au fost

ulterior demolate iar terenul a fost atribuit cu titluri, altor persoane, fiind

ocupat de construcții.

Valoarea imobilelor a

fost stabilită prin expertize necontestate de părți.

Apelurile declarate

de reclamantul C.Ș. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor București au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 260

din 26 octombrie 2000 a Curții de Apel Suceava.

Pentru a hotărî

astfel instanța de apel a reținut că suprafețele de teren solicitate de

reclamant au fost identificate de expertiza de specialitate efectuată în cauză.

Astfel, terenul situat pe str. Șt. Luchian este ocupat de locuința și anexele

gospodărești ale numitului Teișanu Victor, iar pentru cel din str. Dobrogeanu

Gherea (în prezent str. Pieței) reclamantul a uzat de dispozițiile Legii

18/1991.

S-a apreciat că

terenul nu este disponibil în sensul dispozițiilor art. 8.1 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1956 - 22 decembrie 1989.

Prin decizia civilă nr.

177 din 16 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis

recursurile declarate de reclamant și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Instanța de recurs a

reținut că nu au fost verificate susținerile reclamantului privind

amplasamentul terenurilor în litigiu, eronat identificate de experți, acestea

fiind suprapuse peste terenurile aparținând altor persoane, rămânând

neclarificat dacă reclamantul a solicitat măsuri reparatorii potrivit Legii

10/2001 pentru terenurile solicitate a fi restituite în temeiul Legii 169/1997

și a Legii 1/2000 sau pentru suprafețe suplimentare, distincte. Cu privire la

recursul pârâtului s-a reținut că soluționarea cauzei a avut loc fără

îndeplinirea procedurii de citare.

În rejudecare, prin

decizia civilă nr. 139 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Suceava s-au respins apelurile ca nefondate.

Cu privire la apelul

reclamantului s-a reținut că nu s-a făcut dovada că terenurile solicitate a fi

restituite în natură sunt disponibile în sensul dispozițiilor art. 8.1 din

Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

S-a reținut de

asemenea că, deși reclamantul a criticat inițial raportul de expertiză întocmit

în cauză susținând că a fost greșit identificat amplasamentul terenului

revendicat, aceste obiecțiuni nu au fost reiterate, reclamantul apreciind că

instanțele ar fi trebuit să dispună restituirea suprafeței de teren evidențiate

în planurile de situație întocmite de expert.

Deși s-au cerut de la

reprezentantul reclamantului precizări suplimentare cu privire a solicitarea de

completare a probatoriului administrat nu s-au formulat cereri în acest sens

așa încât s-a reținut că, în condițiile în care procesul civil este guvernat de

principiul disponibilității, nu s-au putut efectua verificări concludente în ce

privește amplasamentul terenului în litigiu.

În urma consultării Dosarelor

nr. 192/2003 și nr. 372/2002 ale Judecătoriei Darabani și Dosarelor nr. 7174C/2002

și nr. 6469/40/2005 a Tribunalului Botoșani, instanța a constatat că aceleași

suprafețe de teren au făcut obiectul solicitărilor formulate în temeiul Legii

nr. 18/1991, judecata fiind suspendată în cadrul Dosarului nr. 6469/40/2005 a

Tribunalului Botoșani la 2 iulie 2007 până la soluționarea prezentei cauze în

temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. așa încât nu se poate reține că

reclamantului i s-ar fi reconstituit dreptul de proprietate pentru terenurile

care fac obiectul prezentei cauze.

S-a apreciat că

prejudiciul cauzat reclamantului prin preluarea abuzivă a celor două case și a

terenului pe care acestea au fost edificate urmează a fi reparat în condițiile

prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005, prin acordarea de titluri de

despăgubire, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (7) din acest act normativ,

valorile stabilite prin expertizele judiciare dispuse de prima instanță urmând

a fi valorificate în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (9).

În ce privește apelul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a constatat că acesta

nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, aplicându-se

dispozițiile art. 202 alin. (2) C. proc. civ. Cum nici în fața primei instanțe

nu au fost formulate apărări, instanța a avut în vedere criticile formulate

prin cererea de recurs care vizează fondul cauzei.

Astfel, în ce

privește prematuritatea acțiunii vizând imobilele demolate s-a reținut că

refuzul de soluționare a cererii echivalează cu un răspuns negativ care

deschide persoanei îndreptățite dreptul de acces la justiție.

Referitor la

modalitatea de evaluare a bunurilor s-a reținut că prin expertizele efectuate

s-a urmărit stabilirea valorii de circulație a imobilelor atât pentru terenuri

cât și pentru construcții cu respectarea dispozițiilor art. 4 din Titlul VII

din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr.

9869 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis

recursurile declarate de reclamantul C.Ș. și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut în

motivarea deciziei că, potrivit art. 315 C. proc. civ. instanța de trimitere

trebuie să se conformeze îndrumărilor instanței de recurs privind necesitatea

administrării probelor precum și a dezlegării date problemelor de drept. Ori în

cauză instanța de trimitere nu s-a conformat acestor cerințe invocând conduita

reclamantului apelant și a apărătorului acestuia care nu au formulat cereri

având drept obiect suplimentarea probatoriului.

S-a apreciat că sunt

greșite considerentele reținute de instanță, fiind încălcate dispozițiile art. 105

și 129 alin. (5) C. proc. civ. și că nerespectarea deciziei de casare s-a

datorat instanței de rejudecare care nu a dispus efectuarea unei noi expertize

tehnice chiar din oficiu, cu atât mai mult cu cât prin certificatul medical

depus la dosar recurentul reclamant a dovedit că apărătorul ales a fost în

concediu medical, absența fiind justificată.

Pentru aceleași

considerente și pentru a asigura o judecare unitară a pricinii s-a apreciat că,

nefiind clarificat aspectul vizând posibilitatea restituirii în natură nu poate

fi analizată nici cererea de acordare a unor măsuri reparatorii prin

echivalent.

S-a dat îndrumarea de

a se administra proba cu expertiză tehnică și orice alte probatorii considerate

necesare în vederea stabilirii situației de fapt și de drept. În ce privește

aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea 10/2001 s-a dispus a se avea în vedere

că acest aspect a fost lămurit prin decizia de casare nr. 177 din 16 ianuarie

2008 și că prin modificarea Legii 10/2001 prin Legea 247/2005, Ministerul

Finanțelor Publice nu mai este abilitat prin instituțiile sale să acorde

despăgubiri sau să emită titluri de valoare nominală iar cele emise până în

prezent se convertesc în titluri de despăgubire prin depunerea acestora de

către titulari la Autoritatea Națională privind Restituirea Proprietăților, în

prezent procedura acordării măsurilor reparatorii aparținând numai entităților

notificate și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților prin

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Rejudecând apelurile,

prin decizia nr. 58 din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, Secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile declarate

de reclamant și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea

Statului Român.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a solicitat relații Primăriei orașului Darabani în

legătură cu situația terenurilor care formează obiectul litigiului și a dispus

efectuarea unei expertize topo având ca obiect identificarea și măsurarea

suprafeței menționate precum și stabilirea deținătorilor actuali și a gradului

de ocupare cu construcții.

La termenul din 7

septembrie 2010 mandatarul reclamantului a depus la dosar o cerere din partea

acestuia din care rezultă că renunță la proba cu expertiză având în vedere că,

în urma deplasării în teren cu ocazia efectuării expertizei a constatat că

terenul revendicat este ocupat de construcții, diferența rămasă liberă fiind lipsită

de interes.

Experta desemnată în

cauză a adus la cunoștința instanței că s-a deplasat în teren la 23 iulie 2010

ocazie cu care reclamantul a afirmat că renunță la expertiză, iar instanța a

luat act de această renunțare.

Mandatarul

reclamantului a precizat că, față de împrejurarea că apelul acestuia viza

restituirea în natură a terenului, renunță la calea de atac. Având în vedere

însă modalitatea în care a fost redactată procura de reprezentare precum și

dispozițiile art. 69 C. proc. civ., apelul a fost analizat prin prisma

motivelor invocate precum și a dispozițiilor deciziei de casare.

Reclamantul a făcut

dovada că autorii săi au fost proprietarii suprafeței de 500 mp teren situat în

Darabani, str. Pieței nr. 6 și a suprafeței de 319 mp situat în aceeași

localitate, str. Vasile Roaită (în prezent str. Ștefan Luchian), pe fiecare din

aceste suprafețe de teren fiind imobile construcții demolate ulterior. S-a

făcut de asemenea dovada preluării abuzive a imobilelor în litigiu așa încât

îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii este de necontestat.

În ce privește

modalitatea de reparare este de reținut că reclamantul, prezent personal la

efectuarea expertizei a constatat că terenul liber de construcții are o

suprafață prea mică și nu prezintă interes, renunțând la pretențiile privind

restituirea în natură.

Acesta fiind singurul

motiv de apel formulat de reclamant, Curtea l-a respins ca nefondat.

De altfel mandatarul

reclamantului a adus la cunoștința instanței intenția acestuia de a renunța la

calea de atac însă potrivit procurii de reprezentare renunțările se pot face

doar în condițiile art. 69 C. proc. civ., fiind necesară așadar o procură

specială.

Întrucât nu s-a depus

la dosar o astfel de procură instanța nu a putut lua act de renunțare.

În ce privește apelul

pârâtului, nefiind indicate motive, acesta urmează a fi analizat din

perspectiva art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și a motivelor de recurs având în

vedere și considerentele deciziei de casare.

Prima instanță a fost

investită la 29 martie 2002 de către reclamant acesta contestând dispozițiile nr.

192 din 9 octombrie 2001 respectiv nr. 196 din 11 octombrie 2001 emise de

Primăria orașului Darabani. Notificările formulate de reclamant au fost

soluționate în condițiile Legii 10/2001 anterior intrării în vigoare a Legii

247/2005.

Prin Titlul VII din

Legea 247/2005 s-a reglementat o nouă procedură de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, de către Comisia Centrală dar aceasta privește,

potrivit art. 16 alin. (2) numai notificările formulate potrivit prevederilor

Legii 10/2001 care nu au fost soluționate până la intrarea în vigoare a Legii

247/2005 sau, deși soluționate, decizia ori dispoziția emisă de către entitatea

investită cu soluționarea notificării în care s-au consemnat sume care urmau a

se acorda cu titlu de despăgubire nu a fost contestată în termen legal.

Așadar prin art. 16 alin.

(1) și (2) din Legea 247/2005 legiuitorul face distincție între notificările

deja soluționate la data intrării în vigoare a legii și cele care nu au fost

rezolvate. Chiar dacă Legea nr. 10/2001 a fost modificată și completată prin

Legea nr. 247/2005, potrivit art. 1 C. civ. legea modificată se aplică numai

raporturilor juridice născute sub imperiul ei nu și celor deja rezolvate la

momentul intrării în vigoare.

În același sens s-a

statuat și prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, prin care s-a decis că prevederile art. 16 din Legea nr.

247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se

aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

În speță, notificarea

a fost soluționată anterior intrării în vigoare a Legii 247/2005 însă

dispozițiile emise nu au rămas definitive așa încât prejudiciul urmează a fi

reparat în condițiile art. 16 alin. (7) prin acordarea de titluri de

despăgubire, valorile deja stabilite de prima instanță urmând a fi valorificate

în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (9) din același act normativ.

Apelanta a criticat

sentința instanței de fond și sub aspectul faptului că sumele stabilite nu au

fost adaptate valoric având în vedere denominarea intervenită în iulie 2005.

Nu au fost reținute

nici criticile privind expertiza efectuată în cauză având în vedere că apelanta

și-a desemnat un reprezentant care s-a prezentat în fața instanței de fond și a

avut posibilitatea de a lua cunoștință despre conținutul expertizei.

Solicitarea apelantei

de înaintare a dosarului entității notificate nu are temei legal, având în

vedere că, instanța poate stabili cuantumul despăgubirilor potrivit

dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea 247/2005 (Titlul VII) interpretarea

contrară încălcând dreptul de acces la justiție garantat de art. 21 din

Constituția României și art. 6 din CEDO.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Botoșani, care,

invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 a formulat

următoarele critici:

Instanța de apel a

interpretat greșit dispozițiile legale si nu a avut în vedere lipsa calității

procesuale a Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

obligând astfel o instituție a statului care nu mai are competență în acest

sens.

În prezent procedura

acordării măsurilor reparatorii aparține numai entităților notificate si Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, la nivelul căreia ființează

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor si care este competentă în

analiza dosarelor, stabilirea cuantumului despăgubirilor, emiterea titlurilor

de despăgubire, ca măsuri reparatorii.

Prin Legea nr. 247/2005,

legiuitorul a reglementat modalitatea de acordare a despăgubirilor prin

echivalent prin aceea că titlurile de valoare nominală au fost convertite în

titluri de despăgubire acordate de ANRP (art. 3 lit. g)) din Legea nr. 247/2005).

În prezent, Ministerul

Finanțelor Publice este în imposibilitate de a pune în executare sentința civilă

nr. 833/04 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Botoșani, acesta nemaifiind

abilitat să emită titluri de valoare nominală.

Prin modificările

aduse de Legea nr. 247/2005, la Titlul VII s-au reglementat atât sursele de

finanțare, cuantumul cât si procedura de acordare a despăgubirilor aferente

imobilelor care nu pot fi restituite în natură, ca urmare a aplicării Legii nr.

10/2001.

Pentru aplicarea

unitară a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005,

s-a pronunțat si Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52 din 04

iunie 2007 dată în soluționarea recursului in interesul legii, referitor la

problema aplicabilității dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005

in cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării in vigoare a modificărilor

din aceasta lege.

Instanța de apel nu a

ținut seama nici de criticile aduse sentinței instanței de fond sub aspectul

faptului că sumele stabilite nu au fost adaptate valoric având în vedere

denominarea intervenită in iulie 2005.

Întrucât instanța nu

a adaptat valoric sumele în raport de valoarea în lei RON, deoarece la data

pronunțării sentinței nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoșani sumele au fost stabilite în lei ROL, iar din iulie 2005 a intervenit denominarea valorică, există o neconcordanță valorică ceea ce determina solicitarea din partea

reclamanților a unor sume nejustificate legal, aspect pe care instanța de apel

trebuia să îl aibă in vedere ca instanța de control.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele

considerente:

Din situația de fapt

stabilită de instanțele de fond, care nu mai poate fi reanalizată în recurs

față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., rezultă că

reclamantul deține calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, fapt de altfel necontestat de niciuna dintre

părți.

Prin sentința civilă nr.

833 din 4 mai 2005, Tribunalul Botoșani a admis acțiunea, a dispus anularea

celor două dispoziții contestate, obligând Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice să acorde reclamantului despăgubiri bănești de 222.552.157

lei pentru imobilele construcții demolate și titluri de valoare nominală

folosite exclusiv în procesul de privatizare în sumă de 721.867.371 lei pentru

terenurile preluate abuziv.

După parcurgerea a

două cicluri procesuale, soluția a fost menținută de instanțe.

Se apreciază de către

instanța de apel că Ministerul Finanțelor Publice trebuie obligat în mod direct

la acordarea de măsuri reparatorii în favoarea persoanei îndreptățite, cu

motivarea că, deși

notificarea

a fost soluționată anterior intrării în vigoare a Legii 247/2005, dispozițiile

emise nu au rămas definitive, așa încât prejudiciul urmează a fi reparat în

condițiile art. 16 alin. (7) prin acordarea de titluri de despăgubire, valorile

deja stabilite de prima instanță urmând a fi valorificate în temeiul

dispozițiilor art. 16 alin. (9) din același act normativ.

Sub acest aspect,

Înalta Curte observă că este fondată critica recurentului Statul Român privind

lipsa calității sale procesuale pasive.

Primul argument

pornește de la dispozițiile legii speciale aplicabile în materia imobilelor

preluate de regimul comunist, care nu cuprind nicio prevedere prin care să

acorde Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

posibilitatea de a acorda despăgubiri bănești.

Legea specială de

reparație, în forma actuală, ca urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr.

247/2005, în art. 26 alin. (1) prevede că „dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau,

după caz, dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să

acorde persoanei îndreptățite în compensare bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv

…).

Legea nr. 247/2005, adoptată pe

parcursul soluționării litigiului, a modificat și completat Legea nr. 10/2001,

dispozițiile legii noi aplicându-se și litigiilor în curs, cât timp nu a fost

finalizat procesul

despăgubire a proprietarilor deposedați abuziv.

Anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile bănești prevăzute în Legea nr. 10/2001

erau acordate de entitatea ce urma a se stabili prin lege specială, potrivit art.

40, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, posibilitatea de

acordare a despăgubirilor bănești a fost suprimată odată cu abrogarea art. 24 alin.

(2) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, au fost

abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care

acordau competența Ministerului Finanțelor Publice în emiterea titlurilor de

valoare nominală emise sub imperiul legii vechi, aceste titluri urmând a fi

convertite în titluri de despăgubire.

Prin Legea nr. 247/2005,

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a devenit reprezentanta

Statului Român în procedura de acordarea despăgubirilor în echivalent, conform art.

3 lit. h) al Titlului VII. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost reintrodusă

posibilitatea acordării de despăgubiri bănești plafonate, posibilitate

suspendată în prezent prin O.U.G. nr. 62/2010.

Din succesiunea

modificărilor legislative enunțate, rezultă că legiuitorul român nu a înțeles

să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la

plata despăgubirilor bănești, astfel încât recurentul pârât nu are calitate

procesuală pasivă, neexistând identitate între persoana pârâtului și cel care

este obligat prin lege în raportul juridic dedus judecății.

Pe de altă parte, Ministerul

Finanțelor Publice, prin instituțiile sale, nu mai este abilitat să emită

titluri de valoare nominală, iar cele emise până în prezent se convertesc în

titluri de despăgubire prin depunerea acestora de către titulari la A.N.R.P., în prezent procedura acordării măsurilor reparatorii aparținând numai entităților

notificate și A.N.R.P., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor,

singura competentă să analizeze dosarele, să stabilească cuantumul

despăgubirilor și emiterea titlurilor de despăgubire ca măsuri reparatorii,

aspect statuat de altfel și prin decizia nr. 9869/2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Dispunând în sens

contrar, Curtea de Apel a nesocotit limitele deciziei de casare, încălcând

astfel dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Așa fiind, se impune

casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelurilor, pentru ca instanța să se pronunțe cu privire la forma de reparație

în echivalent cuvenită reclamantului, potrivit dispozițiilor legale în vigoare,

persoana abilitată să acorde sau să propună forma de reparație respectivă,

precum și valoarea în limitele căreia se cuvin reclamantului măsurile

reparatorii, ce urmează a fi stabilită în moneda actuală (RON).

Cât privește limitele

valorice ale măsurilor reparatorii în echivalent, intervenția instanței este

posibilă în acest sens, față de data introducerii acțiunii, anterioară intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005 și deciziei nr. 52 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie potrivit art.

329 C. proc. civ., potrivit căreia, în măsura în care contestațiile formulate

împotriva notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005

privesc natura sau întinderea măsurilor reparatorii, în baza principiului

plenitudinii de competență, instanțele se vor pronunța și asupra acestor

aspecte.

Față de

considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia recurată, în

sensul că va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Botoșani împotriva sentinței civile nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoșani, Secția civilă, pe care o anulează în parte și va trimite cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel pentru evocarea fondului în ceea ce

privește forma de reparație în echivalent cuvenită reclamantului, menținând

celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.