ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5466/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția civilă, reclamantul C.Ș. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria orașului Darabani, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, restituirea în natură a suprafeței de 500 mp teren situat în intravilanul orașului Darabani, str. Pieței nr. 6 sau un alt teren intravilan, precum și despăgubiri pentru imobilul casă cu anexe, care a existat pe teren și a fost demolat. A solicitat totodată anularea dispoziției nr. 192 din 9 octombrie 2001 emisă de Primăria Darabani prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a terenului.

Printr-o acțiune separată, reclamantul s-a îndreptat împotriva acelorași pârâte, solicitând anularea dispoziției nr. 196 din 11 octombrie 2001 a Primarului orașului Darabani și restituirea în natură a suprafeței de 319 mp teren din intravilanul orașului Darabani, str. Ștefan Luchian nr. 10 sau un alt teren intravilan, iar pentru imobilul casă care a existat pe teren și a fost demolat a solicitat despăgubiri. Cererile formulate de reclamant au fost conexate. Prin sentința civilă nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoșani s-a admis acțiunea, s-au anulat cele două dispoziții contestate, a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să acorde reclamantului despăgubiri bănești de 222.552.157 lei pentru imobilele construcții și titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în sumă de 721.867.371 lei pentru terenurile preluate abuziv.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că, așa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare nr. 148/1955, autorii reclamantului au fost proprietarii unei case cu 3 camere și anexe situate pe suprafața de 500 mp teren din orașul Darabani, str. Pieței, trecute în proprietatea statului prin procesul verbal din 22 mai 1961. Construcțiile au fost demolate datorită degradării, iar terenul a fost atribuit unor terțe persoane în baza Legii nr. 18/1991 eliberându-li-se titluri de proprietate. S-a reținut de asemenea că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi C.I. și H. asupra casei cu anexe și a terenului aferent de 319 mp din Darabani, str. Vasile Roaită (actuală Șt.

Luchian). Aceste imobile au trecut în proprietatea statului în baza sentinței civile nr. 328 din 29 aprilie 1963 a fostului Tribunal Popular al Raionului Dorohoi, a deciziei nr. 47 din 9 iulie 1963 a Sfatului Popular al Regiunii Suceava și a procesului verbal din 6 aprilie 1966 încheiat în aplicarea Decretului 111/1951. Casa și anexele au fost ulterior demolate iar terenul a fost atribuit cu titluri, altor persoane, fiind ocupat de construcții. Valoarea imobilelor a fost stabilită prin expertize necontestate de părți. Apelurile declarate de reclamantul C.Ș. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor București au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 260 din 26 octombrie 2000 a Curții de Apel Suceava.

Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că suprafețele de teren solicitate de reclamant au fost identificate de expertiza de specialitate efectuată în cauză. Astfel, terenul situat pe str. Șt. Luchian este ocupat de locuința și anexele gospodărești ale numitului Teișanu Victor, iar pentru cel din str. Dobrogeanu Gherea (în prezent str. Pieței) reclamantul a uzat de dispozițiile Legii 18/1991. S-a apreciat că terenul nu este disponibil în sensul dispozițiilor art. 8.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1956 - 22 decembrie 1989. Prin decizia civilă nr. 177 din 16 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate de reclamant și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Instanța de recurs a reținut că nu au fost verificate susținerile reclamantului privind amplasamentul terenurilor în litigiu, eronat identificate de experți, acestea fiind suprapuse peste terenurile aparținând altor persoane, rămânând neclarificat dacă reclamantul a solicitat măsuri reparatorii potrivit Legii 10/2001 pentru terenurile solicitate a fi restituite în temeiul Legii 169/1997 și a Legii 1/2000 sau pentru suprafețe suplimentare, distincte. Cu privire la recursul pârâtului s-a reținut că soluționarea cauzei a avut loc fără îndeplinirea procedurii de citare. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 139 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Suceava s-au respins apelurile ca nefondate.

Cu privire la apelul reclamantului s-a reținut că nu s-a făcut dovada că terenurile solicitate a fi restituite în natură sunt disponibile în sensul dispozițiilor art. 8.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. S-a reținut de asemenea că, deși reclamantul a criticat inițial raportul de expertiză întocmit în cauză susținând că a fost greșit identificat amplasamentul terenului revendicat, aceste obiecțiuni nu au fost reiterate, reclamantul apreciind că instanțele ar fi trebuit să dispună restituirea suprafeței de teren evidențiate în planurile de situație întocmite de expert.

Deși s-au cerut de la reprezentantul reclamantului precizări suplimentare cu privire a solicitarea de completare a probatoriului administrat nu s-au formulat cereri în acest sens așa încât s-a reținut că, în condițiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, nu s-au putut efectua verificări concludente în ce privește amplasamentul terenului în litigiu. În urma consultării Dosarelor nr. 192/2003 și nr. 372/2002 ale Judecătoriei Darabani și Dosarelor nr. 7174C/2002 și nr. 6469/40/2005 a Tribunalului Botoșani, instanța a constatat că aceleași suprafețe de teren au făcut obiectul solicitărilor formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, judecata fiind suspendată în cadrul Dosarului nr. 6469/40/2005 a Tribunalului Botoșani la 2 iulie 2007 până la soluționarea prezentei cauze în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. așa încât nu se poate reține că reclamantului i s-ar fi reconstituit dreptul de proprietate pentru terenurile care fac obiectul prezentei cauze. S-a apreciat că prejudiciul cauzat reclamantului prin preluarea abuzivă a celor două case și a terenului pe care acestea au fost edificate urmează a fi reparat în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005, prin acordarea de titluri de despăgubire, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (7) din acest act normativ, valorile stabilite prin expertizele judiciare dispuse de prima instanță urmând a fi valorificate în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (9). În ce privește apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a constatat că acesta nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, aplicându-se dispozițiile art. 202 alin. (2) C. proc.

civ. Cum nici în fața primei instanțe nu au fost formulate apărări, instanța a avut în vedere criticile formulate prin cererea de recurs care vizează fondul cauzei. Astfel, în ce privește prematuritatea acțiunii vizând imobilele demolate s-a reținut că refuzul de soluționare a cererii echivalează cu un răspuns negativ care deschide persoanei îndreptățite dreptul de acces la justiție. Referitor la modalitatea de evaluare a bunurilor s-a reținut că prin expertizele efectuate s-a urmărit stabilirea valorii de circulație a imobilelor atât pentru terenuri cât și pentru construcții cu respectarea dispozițiilor art. 4 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin decizia civilă nr. 9869 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate de reclamantul C.Ș.

și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a reținut în motivarea deciziei că, potrivit art. 315 C. proc. civ. instanța de trimitere trebuie să se conformeze îndrumărilor instanței de recurs privind necesitatea administrării probelor precum și a dezlegării date problemelor de drept. Ori în cauză instanța de trimitere nu s-a conformat acestor cerințe invocând conduita reclamantului apelant și a apărătorului acestuia care nu au formulat cereri având drept obiect suplimentarea probatoriului. S-a apreciat că sunt greșite considerentele reținute de instanță, fiind încălcate dispozițiile art. 105 și 129 alin. (5) C. proc.

civ. și că nerespectarea deciziei de casare s-a datorat instanței de rejudecare care nu a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice chiar din oficiu, cu atât mai mult cu cât prin certificatul medical depus la dosar recurentul reclamant a dovedit că apărătorul ales a fost în concediu medical, absența fiind justificată. Pentru aceleași considerente și pentru a asigura o judecare unitară a pricinii s-a apreciat că, nefiind clarificat aspectul vizând posibilitatea restituirii în natură nu poate fi analizată nici cererea de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent. S-a dat îndrumarea de a se administra proba cu expertiză tehnică și orice alte probatorii considerate necesare în vederea stabilirii situației de fapt și de drept.

În ce privește aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea 10/2001 s-a dispus a se avea în vedere că acest aspect a fost lămurit prin decizia de casare nr. 177 din 16 ianuarie 2008 și că prin modificarea Legii 10/2001 prin Legea 247/2005, Ministerul Finanțelor Publice nu mai este abilitat prin instituțiile sale să acorde despăgubiri sau să emită titluri de valoare nominală iar cele emise până în prezent se convertesc în titluri de despăgubire prin depunerea acestora de către titulari la Autoritatea Națională privind Restituirea Proprietăților, în prezent procedura acordării măsurilor reparatorii aparținând numai entităților notificate și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Rejudecând apelurile, prin decizia nr. 58 din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile declarate de reclamant și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a solicitat relații Primăriei orașului Darabani în legătură cu situația terenurilor care formează obiectul litigiului și a dispus efectuarea unei expertize topo având ca obiect identificarea și măsurarea suprafeței menționate precum și stabilirea deținătorilor actuali și a gradului de ocupare cu construcții. La termenul din 7 septembrie 2010 mandatarul reclamantului a depus la dosar o cerere din partea acestuia din care rezultă că renunță la proba cu expertiză având în vedere că, în urma deplasării în teren cu ocazia efectuării expertizei a constatat că terenul revendicat este ocupat de construcții, diferența rămasă liberă fiind lipsită de interes.

Experta desemnată în cauză a adus la cunoștința instanței că s-a deplasat în teren la 23 iulie 2010 ocazie cu care reclamantul a afirmat că renunță la expertiză, iar instanța a luat act de această renunțare. Mandatarul reclamantului a precizat că, față de împrejurarea că apelul acestuia viza restituirea în natură a terenului, renunță la calea de atac. Având în vedere însă modalitatea în care a fost redactată procura de reprezentare precum și dispozițiile art. 69 C. proc. civ., apelul a fost analizat prin prisma motivelor invocate precum și a dispozițiilor deciziei de casare. Reclamantul a făcut dovada că autorii săi au fost proprietarii suprafeței de 500 mp teren situat în Darabani, str. Pieței nr. 6 și a suprafeței de 319 mp situat în aceeași localitate, str. Vasile Roaită (în prezent str. Ștefan Luchian), pe fiecare din aceste suprafețe de teren fiind imobile construcții demolate ulterior.

S-a făcut de asemenea dovada preluării abuzive a imobilelor în litigiu așa încât îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii este de necontestat. În ce privește modalitatea de reparare este de reținut că reclamantul, prezent personal la efectuarea expertizei a constatat că terenul liber de construcții are o suprafață prea mică și nu prezintă interes, renunțând la pretențiile privind restituirea în natură. Acesta fiind singurul motiv de apel formulat de reclamant, Curtea l-a respins ca nefondat. De altfel mandatarul reclamantului a adus la cunoștința instanței intenția acestuia de a renunța la calea de atac însă potrivit procurii de reprezentare renunțările se pot face doar în condițiile art. 69 C. proc.

civ., fiind necesară așadar o procură specială. Întrucât nu s-a depus la dosar o astfel de procură instanța nu a putut lua act de renunțare. În ce privește apelul pârâtului, nefiind indicate motive, acesta urmează a fi analizat din perspectiva art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și a motivelor de recurs având în vedere și considerentele deciziei de casare. Prima instanță a fost investită la 29 martie 2002 de către reclamant acesta contestând dispozițiile nr. 192 din 9 octombrie 2001 respectiv nr. 196 din 11 octombrie 2001 emise de Primăria orașului Darabani. Notificările formulate de reclamant au fost soluționate în condițiile Legii 10/2001 anterior intrării în vigoare a Legii 247/2005.

Prin Titlul VII din Legea 247/2005 s-a reglementat o nouă procedură de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, de către Comisia Centrală dar aceasta privește, potrivit art. 16 alin. (2) numai notificările formulate potrivit prevederilor Legii 10/2001 care nu au fost soluționate până la intrarea în vigoare a Legii 247/2005 sau, deși soluționate, decizia ori dispoziția emisă de către entitatea investită cu soluționarea notificării în care s-au consemnat sume care urmau a se acorda cu titlu de despăgubire nu a fost contestată în termen legal. Așadar prin art. 16 alin. (1) și (2) din Legea 247/2005 legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii și cele care nu au fost rezolvate.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001 a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, potrivit art. 1 C. civ. legea modificată se aplică numai raporturilor juridice născute sub imperiul ei nu și celor deja rezolvate la momentul intrării în vigoare. În același sens s-a statuat și prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a decis că prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În speță, notificarea a fost soluționată anterior intrării în vigoare a Legii 247/2005 însă dispozițiile emise nu au rămas definitive așa încât prejudiciul urmează a fi reparat în condițiile art. 16 alin. (7) prin acordarea de titluri de despăgubire, valorile deja stabilite de prima instanță urmând a fi valorificate în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (9) din același act normativ. Apelanta a criticat sentința instanței de fond și sub aspectul faptului că sumele stabilite nu au fost adaptate valoric având în vedere denominarea intervenită în iulie 2005. Nu au fost reținute nici criticile privind expertiza efectuată în cauză având în vedere că apelanta și-a desemnat un reprezentant care s-a prezentat în fața instanței de fond și a avut posibilitatea de a lua cunoștință despre conținutul expertizei.

Solicitarea apelantei de înaintare a dosarului entității notificate nu are temei legal, având în vedere că, instanța poate stabili cuantumul despăgubirilor potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea 247/2005 (Titlul VII) interpretarea contrară încălcând dreptul de acces la justiție garantat de art. 21 din Constituția României și art. 6 din CEDO. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Botoșani, care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 a formulat următoarele critici: Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale si nu a avut în vedere lipsa calității procesuale a Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, obligând astfel o instituție a statului care nu mai are competență în acest sens.

În prezent procedura acordării măsurilor reparatorii aparține numai entităților notificate si Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, la nivelul căreia ființează Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor si care este competentă în analiza dosarelor, stabilirea cuantumului despăgubirilor, emiterea titlurilor de despăgubire, ca măsuri reparatorii. Prin Legea nr. 247/2005, legiuitorul a reglementat modalitatea de acordare a despăgubirilor prin echivalent prin aceea că titlurile de valoare nominală au fost convertite în titluri de despăgubire acordate de ANRP (art. 3 lit. g)) din Legea nr. 247/2005). În prezent, Ministerul Finanțelor Publice este în imposibilitate de a pune în executare sentința civilă nr. 833/04 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Botoșani, acesta nemaifiind abilitat să emită titluri de valoare nominală.

Prin modificările aduse de Legea nr. 247/2005, la Titlul VII s-au reglementat atât sursele de finanțare, cuantumul cât si procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, ca urmare a aplicării Legii nr. 10/2001. Pentru aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a pronunțat si Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 dată în soluționarea recursului in interesul legii, referitor la problema aplicabilității dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 in cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării in vigoare a modificărilor din aceasta lege.

Instanța de apel nu a ținut seama nici de criticile aduse sentinței instanței de fond sub aspectul faptului că sumele stabilite nu au fost adaptate valoric având în vedere denominarea intervenită in iulie 2005. Întrucât instanța nu a adaptat valoric sumele în raport de valoarea în lei RON, deoarece la data pronunțării sentinței nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoșani sumele au fost stabilite în lei ROL, iar din iulie 2005 a intervenit denominarea valorică, există o neconcordanță valorică ceea ce determina solicitarea din partea reclamanților a unor sume nejustificate legal, aspect pe care instanța de apel trebuia să îl aibă in vedere ca instanța de control.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Din situația de fapt stabilită de instanțele de fond, care nu mai poate fi reanalizată în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., rezultă că reclamantul deține calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fapt de altfel necontestat de niciuna dintre părți. Prin sentința civilă nr. 833 din 4 mai 2005, Tribunalul Botoșani a admis acțiunea, a dispus anularea celor două dispoziții contestate, obligând Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să acorde reclamantului despăgubiri bănești de 222.552.157 lei pentru imobilele construcții demolate și titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în sumă de 721.867.371 lei pentru terenurile preluate abuziv.

După parcurgerea a două cicluri procesuale, soluția a fost menținută de instanțe. Se apreciază de către instanța de apel că Ministerul Finanțelor Publice trebuie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii în favoarea persoanei îndreptățite, cu motivarea că, deși notificarea a fost soluționată anterior intrării în vigoare a Legii 247/2005, dispozițiile emise nu au rămas definitive, așa încât prejudiciul urmează a fi reparat în condițiile art. 16 alin. (7) prin acordarea de titluri de despăgubire, valorile deja stabilite de prima instanță urmând a fi valorificate în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (9) din același act normativ. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că este fondată critica recurentului Statul Român privind lipsa calității sale procesuale pasive.

Primul argument pornește de la dispozițiile legii speciale aplicabile în materia imobilelor preluate de regimul comunist, care nu cuprind nicio prevedere prin care să acorde Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, posibilitatea de a acorda despăgubiri bănești.

Legea specială de reparație, în forma actuală, ca urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr. 247/2005, în art. 26 alin. (1) prevede că „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv …). Legea nr. 247/2005, adoptată pe parcursul soluționării litigiului, a modificat și completat Legea nr. 10/2001, dispozițiile legii noi aplicându-se și litigiilor în curs, cât timp nu a fost finalizat procesul de despăgubire a proprietarilor deposedați abuziv.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile bănești prevăzute în Legea nr. 10/2001 erau acordate de entitatea ce urma a se stabili prin lege specială, potrivit art. 40, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, posibilitatea de acordare a despăgubirilor bănești a fost suprimată odată cu abrogarea art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001. De asemenea, au fost abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care acordau competența Ministerului Finanțelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală emise sub imperiul legii vechi, aceste titluri urmând a fi convertite în titluri de despăgubire. Prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a devenit reprezentanta Statului Român în procedura de acordarea despăgubirilor în echivalent, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII.

Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri bănești plafonate, posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G. nr. 62/2010. Din succesiunea modificărilor legislative enunțate, rezultă că legiuitorul român nu a înțeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești, astfel încât recurentul pârât nu are calitate procesuală pasivă, neexistând identitate între persoana pârâtului și cel care este obligat prin lege în raportul juridic dedus judecății.

Pe de altă parte, Ministerul Finanțelor Publice, prin instituțiile sale, nu mai este abilitat să emită titluri de valoare nominală, iar cele emise până în prezent se convertesc în titluri de despăgubire prin depunerea acestora de către titulari la A.N.R.P., în prezent procedura acordării măsurilor reparatorii aparținând numai entităților notificate și A.N.R.P., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, singura competentă să analizeze dosarele, să stabilească cuantumul despăgubirilor și emiterea titlurilor de despăgubire ca măsuri reparatorii, aspect statuat de altfel și prin decizia nr. 9869/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Dispunând în sens contrar, Curtea de Apel a nesocotit limitele deciziei de casare, încălcând astfel dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Așa fiind, se impune casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, pentru ca instanța să se pronunțe cu privire la forma de reparație în echivalent cuvenită reclamantului, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, persoana abilitată să acorde sau să propună forma de reparație respectivă, precum și valoarea în limitele căreia se cuvin reclamantului măsurile reparatorii, ce urmează a fi stabilită în moneda actuală (RON). Cât privește limitele valorice ale măsurilor reparatorii în echivalent, intervenția instanței este posibilă în acest sens, față de data introducerii acțiunii, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și deciziei nr. 52 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie potrivit art. 329 C. proc.

civ., potrivit căreia, în măsura în care contestațiile formulate împotriva notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privesc natura sau întinderea măsurilor reparatorii, în baza principiului plenitudinii de competență, instanțele se vor pronunța și asupra acestor aspecte. Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Botoșani împotriva sentinței civile nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoșani, Secția civilă, pe care o anulează în parte și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel pentru evocarea fondului în ceea ce privește forma de reparație în echivalent cuvenită reclamantului, menținând celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Botoșani împotriva deciziei nr. 58 din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Botoșani împotriva sentinței civile nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoșani, secția civilă, pe care o anulează în parte. Trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel pentru evocarea fondului în ceea ce privește forma de reparație în echivalent cuvenită reclamantului.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2011.