ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6819/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6819/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Botoșani, reclamantul C.Ș. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Primăria orașului Darabani, Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice și A.V.A.S., restituirea în natură a suprafeței de 500 mp

teren situat în intravilanul orașului Darabani, str. P. sau un alt teren

intravilan, precum și despăgubiri pentru imobilul casă cu anexe, care a existat

pe teren și a fost demolat.

Totodată, a solicitat

anularea dispoziției nr. D1. din 9 octombrie 2001 emisă de Primăria Darabani,

prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a terenului.

Printr-o acțiune separată,

reclamantul s-a îndreptat împotriva acelorași pârâți, solicitând anularea dispoziției

nr. D3. din 11 octombrie 2001, emisă de Primăriul orașului Darabani și restituirea

în natură a suprafeței de 319 mp teren din intravilanul orașului Darabani, str.

Ș.L. sau un alt teren intravilan, iar pentru imobilul casă care a existat pe teren

și a fost demolat a solicitat despăgubiri.

Cererile formulate de

reclamant au fost conexate.

Prin sentința civilă

nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoșani, s-a admis acțiunea, s-au anulat

cele două dispoziții contestate, a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, să acorde reclamantului despăgubiri bănești de 222.552.157 RON pentru imobilele

construcții și titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare,

în sumă de 721.867.371 RON, pentru terenurile preluate abuziv.

Pentru a hotărî astfel

instanța de fond a reținut că, așa cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare

nr. 148/1955, autorii reclamantului au fost proprietarii unei case cu 3 camere și

anexe situate pe suprafața de 500 mp teren din orașul Darabani, str. P., trecute

în proprietatea statului prin procesul verbal din 22 mai 1961. Construcțiile au

fost demolate datorită degradării, iar terenul a fost atribuit unor terțe persoane

în baza Legii nr. 18/1991, eliberându-li-se titluri de proprietate.

S-a reținut, de asemenea,

că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi Cahal Ițcu

și Hana asupra casei cu anexe și a terenului aferent de 319 mp din Darabani,

str. V.R. (actuală Ș.L.).

Aceste imobile au trecut

în proprietatea statului în baza sentinței civile nr. 328 din 29 aprilie 1963 a

fostului Tribunal Popular al Raionului Dorohoi, a deciziei nr. 47 din 9 iulie 1963

a Sfatului Popular al Regiunii Suceava și a procesului - verbal din 6 aprilie 1966

încheiat în aplicarea Decretului nr. 111/1951. Casa și anexele au fost ulterior

demolate, iar terenul a fost atribuit cu titluri, altor persoane, fiind ocupat de

construcții.

Valoarea imobilelor a

fost stabilită prin expertize necontestate de părți.

Apelurile declarate de

reclamantul C.Ș. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor

București, au fost respinse ca nefondate, prin decizia civilă nr. 260 din 26 octombrie

2000 a Curții de Apel Suceava.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut că suprafețele de teren solicitate de reclamant au fost

identificate de expertiza de specialitate efectuată în cauză. Astfel, terenul situat

pe str. Ș.L. este ocupat de locuința și anexele gospodărești ale numitului T.V.,

iar pentru cel din str. D.G. (în prezent str. P.) reclamantul a uzat de dispozițiile

Legii nr. 18/1991.

S-a apreciat că terenul

nu este disponibil, în sensul dispozițiilor art. 8.1 din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

abuziv în perioada 6 martie 1956 - 22 decembrie 1989.

Prin decizia civilă

nr. 177 din 16 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au admis

recursurile declarate de reclamant și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelurilor.

Instanța de recurs a reținut

că nu au fost verificate susținerile reclamantului privind amplasamentul terenurilor

în litigiu, eronat identificate de experți, acestea fiind suprapuse peste terenurile

aparținând altor persoane, rămânând neclarificat dacă reclamantul a solicitat măsuri

reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 pentru terenurile solicitate a fi restituite

în temeiul Legii nr. 169/1997 și a Legii nr. 1/2000 sau pentru suprafețe suplimentare,

distincte. Cu privire la recursul pârâtului, s-a reținut că soluționarea cauzei

a avut loc fără îndeplinirea procedurii de citare.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 139 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Suceava, s-au respins apelurile

ca nefondate.

Cu privire la apelul reclamantului,

s-a reținut că nu s-a făcut dovada că terenurile solicitate a fi restituite în natură

sunt disponibile, în sensul dispozițiilor art. 8.1 din Normele Metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv,

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

S-a reținut că, deși reclamantul

a criticat inițial raportul de expertiză întocmit în cauză, susținând că a fost

greșit identificat amplasamentul terenului revendicat, aceste obiecțiuni nu au fost

reiterate, reclamantul apreciind că instanțele ar fi trebuit să dispună restituirea

suprafeței de teren evidențiate în planurile de situație întocmite de expert.

Deși s-au cerut de la

reprezentantul reclamantului precizări suplimentare cu privire la solicitarea de

completare a probatoriului administrat, nu s-au formulat cereri în acest sens, așa

încât s-a reținut că, în condițiile în care procesul civil este guvernat de principiul

disponibilității, nu s-au putut efectua verificări concludente în ce privește amplasamentul

terenului în litigiu.

În urma consultării Dosarelor

nr. D1./2003 și nr. 372/2002 ale Judecătoriei Darabani și Dosarelor nr. 7174C/2002

și nr. 6469/40/2005 ale Tribunalului Botoșani, instanța a constatat că aceleași

suprafețe de teren au făcut obiectul solicitărilor formulate în temeiul Legii

nr. 18/1991, judecata fiind suspendată în cadrul Dosarului nr. 6469/40/2005 al Tribunalului

Botoșani, la 2 iulie 2007, până la soluționarea prezentei cauze, în temeiul

art. 244 pct. 1 C. proc. civ., așa încât nu se poate reține că reclamantului i s-ar

fi reconstituit dreptul de proprietate pentru terenurile care fac obiectul prezentei

cauze.

S-a apreciat că prejudiciul

cauzat reclamantului prin preluarea abuzivă a celor două case și a terenului pe

care acestea au fost edificate urmează a fi reparat în condițiile prevăzute de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, prin acordarea de titluri de despăgubire, în conformitate

cu dispozițiile art. 16 alin. (7) din acest act normativ, valorile stabilite prin

expertizele judiciare dispuse de prima instanță urmând a fi valorificate în conformitate

cu dispozițiile art. 16 alin. (9).

În ceea ce privește apelul

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat că acesta

nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, aplicându-se dispozițiile

art. 202 alin. (2) C. proc. civ. Cum nici în fața primei instanțe nu au fost formulate

apărări, instanța a avut în vedere criticile formulate prin cererea de recurs care

vizează fondul cauzei.

Astfel, în ce privește

prematuritatea acțiunii vizând imobilele demolate, s-a reținut că refuzul de soluționare

a cererii echivalează cu un răspuns negativ care deschide persoanei îndreptățite

dreptul de acces la justiție.

Referitor la modalitatea

de evaluare a bunurilor, s-a reținut că, prin expertizele efectuate, s-a urmărit

stabilirea valorii de circulație a imobilelor atât pentru terenuri, cât și pentru

construcții, cu respectarea dispozițiilor art. 4 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă

nr. 9869 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au admis

recursurile declarate de reclamantul C.Ș. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

S-a reținut, în motivarea

deciziei, că, potrivit art. 315 C. proc. civ., instanța de trimitere trebuie să

se conformeze îndrumărilor instanței de recurs privind necesitatea administrării

probelor, precum și a dezlegării date problemelor de drept. Or, în cauză, instanța

de trimitere nu s-a conformat acestor cerințe, invocând conduita reclamantului apelant

și a apărătorului acestuia, care nu au formulat cereri având drept obiect suplimentarea

probatoriului.

S-a apreciat că sunt greșite

considerentele reținute de instanță, fiind încălcate dispozițiile art. 105 și 129

alin. (5) C. proc. civ. și că nerespectarea deciziei de casare s-a datorat instanței

de rejudecare, care nu a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice, chiar din

oficiu, cu atât mai mult cu cât, prin certificatul medical depus la dosar, recurentul

reclamant a dovedit că apărătorul ales a fost în concediu medical, absența fiind

justificată.

Pentru aceleași considerente

și pentru a asigura o judecare unitară a pricinii, s-a apreciat că, nefiind clarificat

aspectul vizând posibilitatea restituirii în natură, nu poate fi analizată nici

cererea de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a dat îndrumarea de

a se administra proba cu expertiză tehnică și orice alte probatorii considerate

necesare în vederea stabilirii situației de fapt și de drept. În ce privește aplicarea

dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus a se avea în vedere că acest

aspect a fost lămurit prin decizia de casare nr. 177 din 16 ianuarie 2008 și că,

prin modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, Ministerul Finanțelor

Publice nu mai este abilitat, prin instituțiile sale, să acorde despăgubiri sau

să emită titluri de valoare nominală, iar cele emise până în prezent se convertesc

în titluri de despăgubire, prin depunerea acestora de către titulari la Autoritatea

Națională privind Restituirea Proprietăților, în prezent, procedura acordării măsurilor

reparatorii aparținând numai entităților notificate și Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Rejudecând apelurile,

prin decizia nr. 58 din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile declarate de reclamant

și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea a solicitat relații Primăriei orașului Darabani în legătură cu situația

terenurilor care formează obiectul litigiului și a dispus efectuarea unei expertize

topo având ca obiectiv identificarea și măsurarea suprafeței menționate, precum

și stabilirea deținătorilor actuali și a gradului de ocupare cu construcții.

La termenul din 7 septembrie

2010, mandatarul reclamantului a depus la dosar o cerere din partea acestuia, din

care rezultă că renunță la proba cu expertiză, având în vedere că, în urma deplasării

în teren, cu ocazia efectuării expertizei, a constatat că terenul revendicat este

ocupat de construcții, diferența rămasă liberă fiind lipsită de interes. Experta

desemnată în cauză a adus la cunoștința instanței că s-a deplasat în teren la 23

iulie 2010, ocazie cu care reclamantul a afirmat că renunță la expertiză, iar instanța

a luat act de această renunțare.

Mandatarul reclamantului

a precizat că, față de împrejurarea că apelul acestuia viza restituirea în natură

a terenului, renunță la calea de atac. Având în vedere însă modalitatea în care

a fost redactată procura de reprezentare, precum și dispozițiile art. 69 C.

proc. civ., apelul a fost analizat prin prisma motivelor invocate, precum și a dispozițiilor

deciziei de casare.

Reclamantul a făcut dovada

că autorii săi au fost proprietarii suprafeței de 500 mp teren situat în Darabani,

str. P. și a suprafeței de 319 mp situat în aceeași localitate, str. V.R. (în prezent

str. Ș.L.), pe fiecare din aceste suprafețe de teren fiind imobile construcții demolate

ulterior. S-a făcut, de asemenea, dovada preluării abuzive a imobilelor în litigiu,

așa încât îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii este de necontestat.

În ce privește modalitatea

de reparare este de reținut că reclamantul, prezent personal la efectuarea expertizei,

a constatat că terenul liber de construcții are o suprafață prea mică și nu prezintă

interes, renunțând la pretențiile privind restituirea în natură.

Acesta fiind singurul

motiv de apel formulat de reclamant, Curtea l-a respins ca nefondat.

De altfel, mandatarul

reclamantului a adus la cunoștința instanței intenția acestuia de a renunța la calea

de atac, însă, potrivit procurii de reprezentare, renunțările se pot face doar în

condițiile art. 69 C. proc. civ., fiind necesară așadar o procură specială. Întrucât

nu s-a depus la dosar o astfel de procură instanța nu a putut lua act de renunțare.

În ce privește apelul

pârâtului, nefiind indicate motive, acesta a fost analizat din perspectiva art.

292 alin. (2) C. proc. civ. și a motivelor de recurs, având în vedere și considerentele

deciziei de casare.

Prima instanță a fost

investită la 29 martie 2002 de către reclamant, acesta contestând dispozițiile nr.

D1. din 9 octombrie 2001, respectiv nr. D3. din 11 octombrie 2001 emise de Primăria

orașului Darabani. Notificările formulate de reclamant au fost soluționate în condițiile

Legii nr. 10/2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, s-a reglementat o nouă procedură de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent, de către Comisia Centrală, dar aceasta privește, potrivit art.

16 alin. (2), numai notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001,

care nu au fost soluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, sau,

deși soluționate, decizia ori dispoziția emisă de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării, în care s-au consemnat sume care urmau a se acorda cu titlu de despăgubire,

nu a fost contestată în termen legal.

Așadar, prin art. 16

alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005, legiuitorul face distincție între notificările

deja soluționate la data intrării în vigoare a legii și cele care nu au fost rezolvate.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001 a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005,

potrivit art. 1 C. civ., legea modificată se aplică numai raporturilor juridice

născute sub imperiul ei, nu și celor deja rezolvate la momentul intrării în vigoare.

În același sens s-a statuat

și prin decizia nr. 52 din 4.06.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, prin care s-a decis că prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În speță, notificarea

a fost soluționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, însă dispozițiile

emise nu au rămas definitive, așa încât prejudiciul urmează a fi reparat în condițiile

art. 16 alin. (7), prin acordarea de titluri de despăgubire, valorile deja stabilite

de prima instanță urmând a fi valorificate în temeiul dispozițiilor art. 16

alin. (9) din același act normativ.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Botoșani, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curtea de Casație

și Justiție, prin decizia civilă nr. 5466 din 24 iunie 2011, a admis recursul și,

în consecință, a casat în parte decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Botoșani împotriva sentinței civile nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoșani,

secția civilă, pe care a anulat-o în parte. Cauza a fost trimisă spre rejudecare

la aceeași curte de apel pentru evocarea fondului în ceea ce privește forma de reparație

în echivalent cuvenită reclamantului. Au fost menținute celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Instanța de recurs a reținut

ca fiind fondată critica recurentului Statul Român privind lipsa calității sale

procesuale pasive, indicând în sprijinul acestei rețineri

dispozițiile

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și aspectul că art. 24 alin.

(2) al Legii nr. 10/2001, care prevedea posibilitatea de acordare a despăgubirilor

bănești și prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, care acordau

competență Ministerului Finanțelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală

emise sub imperiul legii vechi, au fost abrogate.

A conchis instanța de

recurs că legiuitorul român nu a înțeles să oblige direct Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești, astfel încât

acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, neexistând identitate între persoana

pârâtului și cel care este obligat prin lege în raportul juridic dedus judecății.

Indicațiile Înaltei Curți

de Casație și Justiție au fost în sensul pronunțării de către instanța de apel cu

privire la forma de reparație în echivalent cuvenită reclamantului, potrivit dispozițiilor

legale în vigoare, persoana abilitată să acorde sau să propună forma de reparație

respectivă, precum și valoarea în limitele căreia se cuvin reclamantului măsurile

reparatorii, ce urmează a fi stabilită în moneda actuală (RON).

Prin decizia civilă

nr. 2 din 26 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice București; a respins acțiunea formulată de reclamantul C.Ș., în contradictoriu

cu acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis acțiunea formulată

în contradictoriu cu pârâta Primăria Orașului Darabani; a anulat dispozițiile nr.

D1. din 9 octombrie 2001; nr. D3. din 11 octombrie 2001; nr. D2. din 14

noiembrie 2002 și nr. D4. din 14 noiembrie 2002, emise de Primarul Orașului Darabani;

a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilul preluat abuziv din orașul Darabani, județul Botoșani, constând în

construcții în valoare de 22.255,2157 RON și teren în valoare de 72.186,7371 RON

și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul A.V.A.S. București,

ca nefondată.

Examinând cauza, prin

prisma indicațiilor instanței de recurs și a dispozițiilor legale incidente în cauză,

Curtea a reținut următoarele:

Așa cum rezultă din expunerea

rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv,

teren și construcții, situate în orașul Darabani, fapt statuat prin hotărârile instanțelor

de fond pronunțate în cauză și care nu au fost atacate cu recurs sub aspectul menționat.

Potrivit îndrumărilor

Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel s-a pronunțat cu privire

la persoana abilitată să acorde sau să propună forma de reparații în echivalent

cuvenită reclamantului.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă,

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită, potrivit prezentei legi,

cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, dispoziție

motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite

în compensare, bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

Deci, dacă restituirea

în natură nu este posibilă, iar compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este

posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită, deținătorul imobilului

sau entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, să propună acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Potrivit dispozițiilor

art. 3 lit. c) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin entitate învestită cu

soluționarea notificării, se înțelege unitatea deținătoare sau persoana juridică

abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află

în patrimoniul său (A.V.A.S., Ministerul Finanțelor Publice, alte autorități publice

centrale sau locale implicate).

În conformitate cu

art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 247/2005, de imediată aplicare, „în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale,

restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin

dispoziția motivată a primarilor”.

Unitatea administrativ-teritorială

în al cărei patrimoniu se află imobilul, reprezentată prin primar, are calitate

procesuală pasivă în acțiunea introdusă în temeiul art. 26

alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Este de observat că, sub

aspectul obiectului învestirii instanței și stabilirii cadrului juridic procesual,

acțiunea de față este o contestație îndreptată împotriva dispoziției nr. D1. din

9 octombrie 2001, modificată prin dispoziția nr. D2. din 14 noiembrie 2002 și a

dispoziției nr. D3. din 11 octombrie 2001, modificată prin dispoziția nr. D4. din

14 noiembrie 2002, emise de Primăria Darabani, prin care s-au respins notificările

reclamantului.

Aceasta din urmă, în calitate

de emitentă a dispozițiilor menționate, are calitate procesuală pasivă și stă în

proces, exercitând atribuțiile conferite de lege.

Cum primăria nu are patrimoniu

propriu, distinct de cel al comunei sau orașului a cărui activitate o servește,

dar, în același timp, primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu persoanele

fizice și juridice, precum și în justiție, în aplicarea prevederilor art. 21

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rezultă neîndoielnic că imobilele vizate urmează

a fi retrocedate de „deținătorul actual”, adică de către primării, mai exact, de

unitatea administrativ-teritorială din al cărei patrimoniu face parte.

Deci, se conchide că aceasta,

în al cărei patrimoniu se află imobilul, reprezentată prin emitentul actului supus

cenzurii instanțelor judecătorești, este abilitată, conform dispozițiilor art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să acorde sau să propună forma de reparație în

echivalent cuvenită reclamantului.

Pentru ca Ministerul Finanțelor

Publice să stea în proces, în reprezentarea Statului Român, este necesar ca obligația

de reparație să fi revenit acestuia, în situațiile strict reglementate de lege (de

ex. neidentificarea unității deținătoare, conform art. 28 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001).

În speță, este vorba,

cum s-a arătat, de cenzurarea unor acte emise de unitatea deținătoare, așa încât

legitimare procesuală pasivă are emitentul actului, și nu Ministerul Finanțelor

Publice.

De altfel, în același

sens sunt și considerentele hotărârii de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, potrivit cărora, prin prisma dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 și art. 3 lit. h) al Titlului VII din Legea nr. 274/2005, având în vedere

și abrogarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la posibilitatea

de acordare a despăgubirilor bănești și a art. 29, 30, 33 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, care acordau competență Ministerului Finanțelor Publice în emiterea

titlurilor de valoare nominală, s-a conchis că Statul Român, reprezentat de Ministerului

Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, neexistând identitate între

persoana pârâtului și cel care este obligat prin lege în raportul juridic dedus

judecății.

Așa fiind, cum potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, Curtea

va admite excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român, reprezentat

de Ministerului Finanțelor Publice, și va respinge acțiunea față de acest pârât,

dată fiind excepția reținută.

Decizia de casare cuprinde

indicația de a se pronunța instanța de apel și cu privire la forma de reparație

în echivalent cuvenită reclamantului, potrivit dispozițiilor legale în vigoare,

precum și valoarea în limitele căreia se cuvin reclamantului măsurile reparatorii,

ce urmează a fi stabilită în moneda actuală (RON).

Astfel, potrivit art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (ale cărui dispoziții, astfel cum a arătat Înalta

Curte de Casație și Justiție, se aplică cât timp nu a fost finalizat procesul de

despăgubire a proprietarilor deposedați abuziv), în cazul în care imobilele nu pot

fi restituite în natură, măsurile reparatorii prin echivalent ce se cuvin persoanei

îndreptățite constau în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea

învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale privind regimului de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Această lege specială

este reprezentată de Legea nr. 274/2005, Titlu VII, iar valoarea până la limita

căreia urmează a fi acordate măsurile reparatorii este, în speță, cea stabilită

prin expertizele efectuate în cauză, respectiv 22.255,2157 RON, pentru construcții

și 72.186,7371 RON, pentru terenuri.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor în echivalent, după intrarea în vigoarea Legii nr. 247/2005, se face

după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ, numai

în situația notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și nesoluționate până

la intrarea în vigoare a acestui act normativ, iar după întocmirea raportului de

evaluare (art. 3 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005), Comisia Centrală va proceda

la emiterea deciziei ce reprezintă titluri de despăgubire, care poate fi atacată

în justiție, cu contestație, în condițiile Legii nr. 554/2004, în contradictoriu

cu statul.

Însă, în speță, prima

instanță a fost învestită, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, de

către reclamant, cu contestație împotriva dispoziției nr. D1. din 9 octombrie 2001,

modificată prin dispoziția nr. D2. din 14 noiembrie 2002 și a dispoziției nr.

D3. din 11 octombrie 2001, modificată prin dispoziția nr. D4. din 14 noiembrie 2002,

emise de Primăria Darabani, prin care s-au respins notificările reclamantului.

Așadar, Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 a reglementat o nouă procedură de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent, de către Comisia Centrală, însă, conform art. 16 alin. (2), aceasta

privește numai notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care

nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în

sensul arătat la alin. (1) din acest text, sau, deși soluționate, decizia ori dispoziția

emisă de către entitatea învestită, în care s-au consemnat sume care urmau a se

acorda cu titlu de despăgubire, nu a fost contestată în termenul legal [art. 16

alin. (1)].

Or, în speță, față de

împrejurarea că notificările au fost soluționate și contestate înainte de intrarea

în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanțele judecătorești au plenitudinea de competență

privind verificarea legalității dispoziției contestate, a calității de persoană

îndreptățită la restituire, a dreptului de proprietate și a întinderii acestuia,

cât și asupra cuantumului măsurilor reparatorii ce i se cuvin persoanei îndreptățite,

în condițiile ar. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În acest sens sunt și

dispozițiile deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată

în recurs în interesul legii.

Faptul că instanța stabilește

cuantumul măsurilor reparatorii, deci, face parte din principiul plenitudinii de

jurisdicție.

În speță, așa cum s-a

reținut, valoarea până la limita căreia urmează a fi acordate măsurile reparatorii

este cea stabilită prin expertizele efectuate în cauză, respectiv 22.255,2157 RON,

pentru construcții și 72.186,7371 RON, pentru terenuri.

Pentru considerentele

arătate, Curtea a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive.

Acțiunea formulată în

contradictoriu cu pârâta Primăria Orașului Darabani a fost admisă, instanța dispunând

anularea dispozițiilor nr. D1. din 9 octombrie 2001, nr. D3. din 11 octombrie 2001,

nr. D2. din 14 noiembrie 2002 și D4. din 14 noiembrie 2002, emise de Primarul Orașului

Darabani a constatat îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent,

constând în despăgubiri acordate potrivit legii speciale pentru imobilele preluate

abuziv din orașul Darabani, județul Botoșani, compuse din construcții, evaluate

la suma de 22.255,2157 RON și în terenuri, evaluate la suma de 72.186,7371.

Având în vedere considerațiile

privind abilitarea procesual pasivă a pârâtei Primăria Orașului Darabani, chemarea

în judecată a A.V.A.S. București, căreia nu-i revin atribuții în procedura de restituire

a imobilelor în litigiu, nu este în spiritul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art.

26), motiv pentru care, față de acest pârât, a fost respinsă acțiunea.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs pârâta Primăria orașului Darabani, prin primar, considerând că,

prin decizia acordată, instanța și-a depășit competența pentru care a fost învestită.

Singurul motiv de recurs

formulat s-a raportat la faptul că instanța, în cuprinsul dispozitivului, a stabilit

valoarea pentru care primăria se obligă să emită dispoziția de acordare a despăgubirilor,

în condițiile în care prevederile Legii nr. 10/2001 reglementează imperativ procedurile

de evaluare a imobilelor retrocedate, ce nu pot fi restituite în natură, și de acordare

a despăgubirilor, context în care se solicită a se constata că A.N.P.R. - Serviciul

de aplicare a Legii nr. 10/2001 este singura instituție să procedeze la efectuarea

unor expertize tehnice, în urma cărora să se stabilească cu exactitate cuantumul

despăgubirilor ce vor fi acordate.

În ședința publică din

7 noiembrie 2012, a fost invocată de către intimatul - pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, excepția nulității recursului exercitat de pârâta

Primăria Orașului Darabani, prin Primar, împotriva deciziei nr. 2 din 26 ianuarie

2012 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Deliberând cu prioritate

asupra acestei excepții procesuale, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța o va respinge ca nefondată, constatând că, deși motivarea recursului nu

este amplă și nu precizează în mod riguros dispozițiile legale procesual civile,

specifice căii de atac a recursului, pe care se întemeiază, și nici pe cele ale

legii speciale, ce se circumscriu raportul juridic dedus judecății, aceasta se raportează

la aspecte de legalitate referitoare la depășirea atribuțiilor instanței și la entitatea

ce are abilitatea legală de a aprecia natura și cuantumul despăgubirilor pretinse

de persoana îndreptățită, și care ar fi fost stabilită de către instanța de apel

cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare, astfel încât, în virtutea dispozițiilor

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivul de recurs astfel invocat poate fi încadrat

în dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.

Procedând la examinarea

acestui motiv, din perspectiva încadrării juridice realizate de instanța de recurs

și a considerentelor enunțate de instanța de apel, în rejudecarea cauzei, după casarea

cu trimitere, se constată că acesta este nefondat.

Astfel, instanța de apel

a respectat, în considerarea art. 315 C. proc. civ., dezlegările în drept și îndrumările

date de instanța de casare, prin decizia civilă nr. 5466 din 24 iunie 2011, care

au impus în mod neechivoc stabilirea, de către instanța de apel, a formei de reparație

în echivalent cuvenită reclamantului, potrivit dispozițiilor legale în vigoare,

a persoanei abilitate să acorde sau să propună forma de reparație respectivă, precum

și valoarea în limitele căreia se cuvin reclamantului C.Ș. măsurile reparatorii,

ce urmează a fi stabilite în moneda actuală (RON), astfel încât nu se poate constata

o depășire a atribuțiilor instanței.

Cum instanța de recurs

a apreciat ca fiind fondată critica recurentului pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, privind lipsa calității sale procesuale pasive, indicând în

sprijinul acestei statuări dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

precum și faptul că art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, care prevedea posibilitatea

de acordare a despăgubirilor bănești și prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale

Legii nr. 10/2001, care acordau competență Ministerului Finanțelor Publice, în emiterea

titlurilor de valoare nominală emise sub imperiul legii vechi, au fost abrogate,

instanța de apel a procedat în consecință la admiterea excepția lipsei calității

procesual pasive a acestui pârât și la respingerea acțiunii, în contradictoriu cu

acesta.

În respectarea aceleiași

decizii de casare, dar și a dispozițiilor deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie conform

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., instanța de apel a examinat dispozițiile

legale speciale aplicabile în cauză ratione temporis, stabilind, în mod legal, că,

în cauză, prima instanță fiind învestită cu contestația reclamantului împotriva

dispozițiilor emise de Primăria Darabani anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 247/2005, nu pot fi aplicabile dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

ce au reglementat o nouă procedură de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent,

de către Comisia Centrală, întrucât, conform art. 16 alin. (2), acestea privesc

numai notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au

fost soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în sensul

arătat la alin. (1) din acest text, sau, deși soluționate, decizia ori dispoziția

emisă de către entitatea învestită, în care s-au consemnat sume care urmau a se

acorda cu titlu de despăgubire, nu a fost contestată în termenul legal [art. 16

alin. (1)].

Astfel, în speță, în raport

de împrejurarea că notificările formulate de persoana îndreptățită au fost soluționate

și contestate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanțele judecătorești

au plenitudine de competență privind verificarea legalității dispoziției contestate,

a calității de persoană îndreptățită la restituire, a dreptului de proprietate și

a întinderii acestuia, cât și asupra cuantumului măsurilor reparatorii ce i se cuvin

persoanei îndreptățite, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța

de apel acționând în limitele acestei jurisdicții, conferite atât de normele speciale

în vigoare la epoca faptelor, cât și de dispozițiile art. 6 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la o instanță independentă

și imparțială, instituită de lege, cu deplină jurisdicție, în fapt și în drept.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta Primăria Orașului Darabani, prin Primar, împotriva deciziei

nr. 2 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului invocată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta Primăria Orașului Darabani, prin Primar, împotriva deciziei

nr. 2 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 noiembrie 2012.