ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4707/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 26 martie 2010, reclamanta F.D.M.L. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București și primarul general al Primăriei Municipiului București, pentru anularea parțială a dispoziției nr. 5712 din 02 mai 2006, date în baza Legii nr. 10/2001, în sensul eliminării măsurilor reparatorii prin echivalent și obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri bănești, inclusiv pentru construcția demolată a cărei structură și suprafață construită nu au fost stabilite. Prin sentința civilă nr. 1570 din 03 noiembrie 2010, Tribunalul București, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.

Prin dispoziția nr. 5712 din 02 mai 2006, Municipiul București a acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 787 mp și construcția demolată. S-a apreciat că unitatea deținătoare nu avea obligația identificării construcției, întrucât acest aspect este analizat în fața Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, în acest sens fiind dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005. Sub aspectul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, s-a apreciat că, de vreme ce reclamanta nu a primit bunuri în compensare, singura modalitate de despăgubire este cea prevăzută de legea specială, Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 902/A din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel București a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința, a admis în parte cererea reclamantei, a modificat în parte dispoziția nr. 5712 din 02 mai 2006, în sensul că a stabilit suprafața construită la sol a imobilului demolat ca fiind de 370 mp și suprafața desfășurată a acestuia ca fiind de 1304 mp, conform raportului de expertiză efectuat în faza apelului de expert O.C., păstrând totodată celelalte dispoziții ale sentinței. S-a apreciat că dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 este parțial incompletă, întrucât nu identifică imobilul demolat, această operațiune fiind în competența instanței civile, dreptul la măsuri reparatorii fiind echivalent cu valoarea construcției ce a aparținut persoanei îndreptățite sau autorilor ei, Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor având competență doar pentru evaluarea imobilelor.

Imobilul demolat a aparținut în totalitate autorilor reclamantei, a avut o structură complexă, fiind format din mai multe apartamente și multiple anexe, conform expertizei efectuată în faza apelului. Structura și întinderea construcției demolate, în raport de care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va stabili valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei va fi precizată în dispoziția dată în baza Legii nr. 10/2001, astfel că, sub acest aspect, sentința va fi modificată, în sensul admiterii cererii reclamantei pentru precizarea clară a structurii imobilului demolat. S-a constatat totodată că reclamanta are dreptul la despăgubiri bănești ce vor fi acordate în modalitatea prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Dispozițiile legale la care reclamanta a făcut referire în cererea de apel nu mai sunt în vigoare și nici nu pot fi aplicate în baza principiului tempus regit actum, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dreptul de opțiune la care face referire reclamanta era unul iluzoriu, nesusținut de o modalitate legală concretă de acordare a despăgubirilor. Reglementarea legală concretă și efectivă de plată a despăgubirilor bănești a fost prevăzută de Legea nr. 247/2005, astfel că, chiar dacă instanța ar accepta aplicarea principiului tempus regit actum, cu consecința aplicării Legii nr. 10/2001, în forma existentă la data intrării ei în vigoare, reclamanta nu ar putea beneficia de nici o despăgubire bănească, în lipsa reglementării legale pentru acordarea acestor despăgubiri.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile cap. 5 - Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești - și, în principal, ale art. 40 din Legea nr. 10/2001, text de lege care face referire și trimitere la o lege specială care va reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor bănești, iar legea specială este Legea nr. 247/2005. Atât modalitatea de despăgubire, cât și evaluarea efectivă a dreptului la despăgubiri este dată de legiuitor în competența Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor și urmează reglementările Legii nr. 247/2005, astfel că pretenția reclamantei de a primi exclusiv despăgubiri bănești excede competența instanței civile.

Prin încheierea de ședință din 28 februarie 2012, Curtea de Apel București a suspendat judecata conform art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. pentru cererea întemeiată pe dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ., a respins cererea de îndreptare a erorii materiale din decizia civilă nr. 902/A din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel București, întemeiată pe prevederile art. 281 C. proc. civ., formulată de apelanta-contestatoare. Asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 902/A din 13 decembrie 2011, prin care apelanta-contestatoare a cerut ca instanța să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată, s-a avut în vedere că nici una din părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii și nici nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, respectiv dispozițiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. În ceea ce privește cererea de îndreptare a erorii materiale, s-a reținut că apelanta-contestatoare a solicitat rectificarea practicalei unde s-a menționat “se solicită refacerea raportului de expertiză construcții”, în sensul de a se trece cererea reală, efectuarea unei noi expertize. S-a apreciat că cererea nu este întemeiată, întrucât din însemnările din caietul de ședință a rezultă că, în practicaua deciziei, au fost înscrise chiar cererile părților, conform celor declarate de ele în ședința publică. Prin decizia civilă nr. 164/A din 10 aprilie 2012, Curtea de Apel București a admis cererea apelantei F.D.M.L., a completat dispozitivul deciziei civile nr. 902 din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel București, în sensul că a obligat pe intimatul Municipiul București la plata sumei de 8.504 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

S-a apreciat că cererea este întemeiată, întrucât petenta a avut calitatea de apelantă în procesul finalizat prin decizia civilă nr. 902 din 13 decembrie 2011, prin care cererea sa de apel a fost admisă. Apelanta a solicitat cheltuieli de judecată, iar suma totală reprezentând cheltuieli de judecată este de 8.504 lei, care se compune din onorariu de avocat - 7000 lei și onorariu de expertiză - 1504 lei. Având în vedere că Municipiul București, în calitate de intimat, a pierdut procesul, el va trebui să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ.

(I) Împotriva deciziei civile nr. 902/A din 13 decembrie 2011 a formulat cerere de recurs la data de 26 martie 2012, reclamanta F.D.M.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: În mod greșit, instanța anterioară nu a admis în totalitate apelul, în sensul de a identifica complet imobilul în litigiu, de a anula în tot decizia nr. 5712 din 2 mai 2006, de a înlătura din cuprinsul deciziei mențiunea privitoare la măsurile reparatorii și înlocuirea lor cu despăgubirile bănești, de a obliga Municipiul București la plata despăgubirilor rezultate din evaluarea imobilului, în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată. Dispozițiile art. 16 alin. (1)-(7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se referă numai la deciziile emise de entitățile administrative, iar nu la instanțele de judecată, în timp ce alin. (8) din același articol care prevede evaluarea, era singurul care trebuia avut în vedere de instanțele fondului.

Instanța nu a răspuns criticilor referitoare la suprafața de teren de 830 mp, respectiv suprafața construită desfășurată totală, de 1458 mp, în care se includea și suprafața construită a corpurilor de clădire aflate în spatele blocului. Decizie este nelegală și pentru că nu s-a dispus efectuarea unei noi expertize, conform art. 212 C. proc. civ., întrucât prima expertiză nu era completă și reală, nu a identificat legal imobilul în litigiu, cauzându-i astfel reclamantei un prejudiciu. Expertul imobiliar nu a răspuns la obiecțiunile formulate. Mai mult, expertul numit de instanța de apel nu era membru și nici atestat de Asociația Națională a Evaluatorilor din România. Greșit s-a evaluat imobilul la nivelul anului 2011, când în realitate trebuia evaluat la nivelul anului 2006 când s-a răspuns la notificare.

Conform notificării, reclamanta a solicitat despăgubirile bănești civile, iar nu măsuri reparatorii. Cum Legea nr. 10/2001 prevedea la momentul notificării exclusiv despăgubiri bănești, notificarea trebuia să se soluționeze după legea din momentul înregistrării ei, iar nu după legea ulterioară - principiul tempus regit actum. Conform deciziilor C.E.D.O. - cauza Maria Atanasiu vs. România - „ omisiunea statului de a plăti acele despăgubiri, fără a putea anticipa data la care statul își va executa obligația a fost socotită de Curte ca fiind contrară dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție „. Instanța avea obligația de a identifica imobilul ca întindere și ca structură și de a răspunde la acest motiv, în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 261 pct. 5. Decizie este nelegală și pentru că, în mod greșit, instanța nu a acordat cheltuielile de judecată la fond și apel.

Decizia a fost dată astfel cu încălcarea art. 274 C. proc. civ. - partea care a pierdut procesul, cade în pretenții, astfel că se impunea obligarea pârâtului la plata cheltuielilor efectuate. (II) Împotriva încheierii de ședință din data de 28 februarie 2012, s-a formulat cerere de recurs la data de 16 martie 2012 de către petenta F.D.M.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: În mod greșit instanța a considerat că a solicitat refacerea raportului de evaluare, preluând termenul de refacere de la intimat, și nu efectuarea unei noi expertize de evaluare a imobilului. Sub acest aspect, în mod greșit judecătorii au dat crezare caietului grefierului, în condițiile în care aveau la dispoziție înregistrarea audio.

(III) Împotriva deciziei civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București a formulat cerere de recurs la data de 18 mai 2012, intimatul Municipiul București, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: În mod greșit, Curtea de Apei București a admis cererea petentei, de completare a deciziei civile nr. 902 din 13 decembrie 2011, în privința cheltuielilor de judecată, în condițiile în care onorariul avocatului este disproporționat și arbitrar, iar dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conferă judecătorilor dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Mai mult, suma pretinsă a fost acordată de către instanța de apel în lipsa oricăror dovezi, fără a defini ce anume reprezintă și mai înainte ca judecătorul să facă o apreciere a cuantumului. (IV) Împotriva deciziei civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București a formulat cerere de recurs la data de 17 mai 2012 și reclamanta F.D.M.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: S-a susținut încălcarea art. 274 C. proc. civ. și a art. 1 din Primul Protocol al Convenției, decizia fiind pronunțată cu încălcarea dreptului la cheltuielile de judecată, în sumă de 1504,5 lei, achitată cu titlu de onorariu de expertiză tehnică. S-a formulat cerere de rectificare a deciziei civile nr. 902/A din 13 decembrie 2011, însă instanța a omis a le acorda.

Instanța a admis solicitarea doar parțial, pentru suma de 8504 lei, când în realitate cheltuielile erau de 10.009 lei, din care 7.000 lei onorariu de avocat, fond și apel, și două onorarii de expertiză, de 1504,50 lei. Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile reclamantei F.D.M.L.

declarate împotriva deciziei nr. 902/A din 13 decembrie 2011 și a încheierii din 28 decembrie 2012 ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, respectiv va admite recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, va modifica decizia, în sensul că va obliga intimatul la plata sumei de 10.008,50 lei, în loc de 8.504 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, menținând totodată celelalte dispoziții ale deciziei.

(I și II) În privința criticilor formulate de reclamantă îndreptate împotriva deciziei civile nr. 902/A din 13 decembrie 2011 și a încheierii din 28 februarie 2012 ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept; Instanțele fondului, singurele abilitate să stabilească pe deplin situația de fapt a dosarului pendinte, au ajuns la concluzia corectă, conform căreia dispoziția administrativă este parțial incompletă, întrucât nu a identificat imobilul demolat, această operațiune fiind în competența instanței civile. Evaluarea imobilului pe care Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor trebuie să se întemeieze, într-adevăr, pe un drept clar stabilit de către unitatea deținătoare sau de către instanța civilă, în contextul în care aceasta din urmă soluționează pe fond contestația prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Cât timp s-a stabilit că imobilul demolat a aparținut în totalitate autorilor reclamantei, acesta având o structură complexă - fiind format din mai multe apartamente și anexe, conform expertizei efectuată în faza apelului - s-a impus cu deplin temei modificarea sentinței, în sensul admiterii cererii reclamantei pentru precizarea clară a structurii imobilului demolat. În privința modalității concrete de despăgubire, în circumstanțele cauzei pendinte redate în paragrafele anterioare, s-a apreciat corect că acest drept a fost dat de legiuitor în competența Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor și trebuie să urmeze reglementările/procedurile Legii nr. 247/2005, astfel că pretenția reclamantei de a primi exclusiv despăgubiri bănești excede competenței instanței civile.

Invocarea principiului tempus regit actum pentru obținerea unei alte măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu nu poate conduce la modificarea deciziei contestate, întrucât modalitatea legală concretă și efectivă de restabilire a situației anterioare a fost prevăzută prin Legea nr. 247/2005. Conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Nu poate fi reținută alegația conform cărei dispozițiile art. 16 alin. (1)-(7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se referă numai la deciziile emise de entitățile administrative, nu și la instanțele de judecată, în timp ce alin. (8) al aceluiași articol ce prevede evaluarea, este singurul care ar fi trebuit avut în vedere de instanțele fondului, întrucât o astfel de interpretare este evident subiectivă, în legătură directă cu interesul personal al părții ce o enunță.

Criticile referitoare la necesitatea aplicării deciziilor instanței de contencios european, respectiv a principiilor Convenției, nu pot fi reținute, întrucât se urmărește înlăturarea titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe considerentul că procedura referitoare la acordarea de despăgubiri prin intermediul Fondului “Proprietatea” nu este una eficientă, și totodată modificarea normei naționale, a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării directe a unității deținătoare la acordarea de despăgubiri, ceea ce înseamnă o nouă procedură de acordare a despăgubirilor. Modificările legislative, chiar în considerarea Convenției Europene, sunt la latitudinea exclusivă a autorității legiuitoare, componentă a puterii de stat, nu a instanței de judecată.

Legea nr. 247/2005 prevede o procedură specială obligatorie privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005. În privința jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a efectelor ei asupra valorificării drepturilor reclamantei, s-a reținut corect că aceasta nu poate conduce la crearea de norme juridice interne, printr-o interpretare extensivă a considerentelor unei decizii emise de instanța europeană, cât timp aceste considerente trebuie citite exclusiv în lumina situației de fapt concrete deduse judecății, de la caz la caz.

Din punct de vedere jurisdicțional, preeminența normei internaționale față de norma națională contrară are ca efect imediat înlăturarea acesteia din urmă și aplicarea directă a celei dintâi, iar nu modificarea/completarea legii naționale de către instanțe, de o manieră menită a-i asigura efecte compatibile cu drepturile subiective protejate prin Convenție. Realizarea coerenței între legislația internă și tratatele și convențiile internaționale la care România constituie atributul exclusiv al autorității legiuitoare. Practica Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul obligării unei instituții să îndeplinească obligații care potrivit legii interne sunt de competența altei instituții.

Nu se poate contesta faptul că privarea de proprietate impune statului obligația de a-l despăgubi pe fostul proprietar sau moștenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat în mod abuziv, dar modalitatea concretă de plată este reglementată de dispozițiile legale în vigoare, ce se impun a fi respectate. Criticile referitoare la întinderea suprafeței de teren, respectiv la întinderea suprafeței construite nu pot fi analizate în recurs, întrucât exced dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. Nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 212 C. proc.

civ., pentru faptul că nu s-a dispus efectuarea unei noi expertize, pe de o parte, pentru că din însemnările din caietul grefierului de ședință a rezultă că, în practicaua deciziei, au fost înscrise cererile reale ale părților, conform celor declarate de ele în ședința publică - respectiv refacerea raportului de expertiză - iar, pe de altă parte, pentru că această critică este motivată exclusiv pe nemulțumirea recurentei față de concluziile raportului de expertiză, apreciate de instanța fondului într-un alt mod decât cel pretins de partea recurentă. Reevaluarea situației de fapt nu este permisă instanței de recurs, întrucât competența acesteia se circumscrie strict situațiilor prescrise de art. 304 C. proc.

civ., respectiv criticilor pertinente de nelegalitate. Nu poate fi reținută nici critica ce vizează nesocotirea dispozițiilor art. 261 pct. 5, întrucât instanța și-a îndeplinit obligația de a identifica imobilul ca întindere și ca structură și de a reda în expunerea de motive a hotărârii pronunțate, considerentele ce fundamentează o astfel de împrejurare de fapt. Faptul că, din coroborarea probelor dosarului - înscrisuri autentice și expertize tehnice imobiliare - instanța a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurenta-reclamantă nu poate fi valorificat din perspectiva nici unui motiv concret de nelegalitate, întrucât susținerea acestei nemulțumiri se raportează strict la cerința reaprecierii probatoriului, situație ce excede cauzei recursului.

Împrejurarea că expertul numit de instanța de apel nu era membru și nici atestat de Asociația Națională a Evaluatorilor din România nu poate constitui obiect de critică în recurs, întrucât nu reprezintă în sine un motiv concret de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind precizată ipoteza concretă de încălcare sau aplicare greșită a legii. (III) În privința criticilor formulate împotriva deciziei civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București de către intimatul Municipiul București, s-au avut în vedere următoarele considerente; Fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este reprezentat de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă în mod expres că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții” Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecata se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut in pretenții. De principiu, culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea sus-menționată poate fi atât a reclamantului cât și a pârâtului. Culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unei apărări neîntemeiate. Practica judecătoreasca a conturat nu numai ideea ca dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecata, toate aceste elemente conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil. Sub aspectul evaluării prejudiciului, de principiu, legiuitorul s-a raportat la valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum si la alte cheltuieli pe care partea le va dovedi efectuate. Pentru a statua asupra cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, trebuie avute în vedere atât dispozițiile de drept intern - dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. cât și principiile stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată, ca și cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată), real și rezonabil. Onorariul de avocat a fost justificat, întrucât a fost necesar - avocatul a ajutat la clarificarea raportului juridic dedus judecății, este real - sunt dovezi cu privire la plata efectivă a onorariului, este rezonabil - față de problemele de drept dezlegate, pregătirea profesională a reprezentantului părții, miza procesului pentru părți. Datele concrete ale cauzei nu susțin critica referitoare la caracterul disproporționat și arbitrar al onorariul avocatului.

În privința incidenței dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ce conferă judecătorilor dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, Înalta Curte nu o poate primi cât timp ea nu este susținută drept o critică concretă, punctuală de nelegalitate, ci doar ca o simplă afirmație. (IV) În privința criticilor formulate împotriva deciziei civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București de către reclamanta F.D.M.L., s-au reținut următoarele considerente: Decizia a fost dată cu încălcarea art. 274 C. proc.

civ. - partea care a pierdut procesul, cade în pretenții, astfel că se impunea obligarea intimatului la plata cheltuielilor efectuate. Având în vedere că Municipiul București, având calitate de intimat, a pierdut procesul, el trebuia să suporte plata cheltuielilor de judecată solicitate. Instanța de apel a admis solicitarea doar parțial, pentru suma de 8504 lei, când în realitate cheltuielile erau de 10.008,50 lei, din care 7.000 lei onorariu de avocat, fond și apel, și două onorarii de expertiză, de 1504,50 lei. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta F.D.M.L.

împotriva deciziei nr. 902/A din 13 decembrie 2011 și a încheierii din 28 februarie 2012 ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, respectiv va admite recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, va modifica decizia, în sensul că va obliga intimatul la plata sumei de 10.008,50 lei, în loc de 8.504 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, menținând totodată celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta F.D.M.L. împotriva deciziei nr. 902/A din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și împotriva încheierii din 28 februarie 2012 dată de aceeași instanță în dosarul nr. 15666/3/2010. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de reclamanta F.D.M.L. împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia în sensul că obligă intimatul Municipiul București la plata sumei de 10.008,50 lei în loc de 8.504 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către apelant.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.