ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4707/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4707/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de față,
constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 26 martie 2010, reclamanta F.D.M.L.
a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, Consiliul
General al Municipiului București și primarul general al Primăriei Municipiului
București, pentru anularea parțială a dispoziției nr. 5712 din 02 mai 2006, date
în baza Legii nr. 10/2001, în sensul eliminării măsurilor reparatorii prin
echivalent și obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri bănești, inclusiv
pentru construcția demolată a cărei structură și suprafață construită nu au
fost stabilite.
Prin sentința civilă nr.
1570 din 03 noiembrie 2010, Tribunalul București, a respins, ca neîntemeiată,
cererea reclamantei.
Prin dispoziția nr. 5712
din 02 mai 2006, Municipiul București a acordat reclamantei măsuri reparatorii
prin echivalent pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață
de 787 mp și construcția demolată.
S-a apreciat că
unitatea deținătoare nu avea obligația identificării construcției, întrucât acest
aspect este analizat în fața Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, în
acest sens fiind dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.
Sub aspectul
acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, s-a apreciat că, de vreme ce
reclamanta nu a primit bunuri în compensare, singura modalitate de despăgubire este
cea prevăzută de legea specială, Legea nr. 247/2005.
Prin decizia civilă nr.
902/A din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel București a admis apelul
reclamantei, a schimbat în parte sentința, a admis în parte cererea reclamantei,
a modificat în parte dispoziția nr. 5712 din 02 mai 2006, în sensul că a stabilit
suprafața construită la sol a imobilului demolat ca fiind de 370 mp și
suprafața desfășurată a acestuia ca fiind de 1304 mp, conform raportului de
expertiză efectuat în faza apelului de expert O.C., păstrând totodată celelalte
dispoziții ale sentinței.
S-a apreciat că dispoziția
emisă în baza Legii nr. 10/2001 este parțial incompletă, întrucât nu identifică
imobilul demolat, această operațiune fiind în competența instanței civile,
dreptul la măsuri reparatorii fiind echivalent cu valoarea construcției ce a
aparținut persoanei îndreptățite sau autorilor ei, Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor
având competență doar pentru evaluarea imobilelor.
Imobilul demolat a
aparținut în totalitate autorilor reclamantei, a avut o structură complexă,
fiind format din mai multe apartamente și multiple anexe, conform expertizei
efectuată în faza apelului. Structura și întinderea construcției demolate, în
raport de care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va stabili
valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei va fi precizată în dispoziția dată
în baza Legii nr. 10/2001, astfel că, sub acest aspect, sentința va fi
modificată, în sensul admiterii cererii reclamantei pentru precizarea clară a
structurii imobilului demolat.
S-a constatat
totodată că reclamanta are dreptul la despăgubiri bănești ce vor fi acordate în
modalitatea prevăzută de Legea nr. 247/2005. Dispozițiile legale la care reclamanta
a făcut referire în cererea de apel nu mai sunt în vigoare și nici nu pot fi
aplicate în baza principiului tempus regit actum, întrucât la data intrării în
vigoare a Legii nr. 10/2001, dreptul de opțiune la care face referire
reclamanta era unul iluzoriu, nesusținut de o modalitate legală concretă de acordare
a despăgubirilor.
Reglementarea legală
concretă și efectivă de plată a despăgubirilor bănești a fost prevăzută de
Legea nr. 247/2005, astfel că, chiar dacă instanța ar accepta aplicarea
principiului tempus regit actum, cu consecința aplicării Legii nr. 10/2001, în
forma existentă la data intrării ei în vigoare, reclamanta nu ar putea
beneficia de nici o despăgubire bănească, în lipsa reglementării legale pentru
acordarea acestor despăgubiri.
În drept, au fost
avute în vedere dispozițiile cap. 5 - Măsuri reparatorii prin echivalent sub
formă de despăgubiri bănești - și, în principal, ale art. 40 din Legea nr. 10/2001,
text de lege care face referire și trimitere la o lege specială care va
reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor
bănești, iar legea specială este Legea nr. 247/2005.
Atât modalitatea de
despăgubire, cât și evaluarea efectivă a dreptului la despăgubiri este dată de
legiuitor în competența Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor și urmează
reglementările Legii nr. 247/2005, astfel că pretenția reclamantei de a primi
exclusiv despăgubiri bănești excede competența instanței civile.
Prin încheierea de
ședință din 28 februarie 2012, Curtea de Apel București a suspendat judecata
conform art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. pentru cererea întemeiată pe
dispozițiile art. 281
2
C. proc. civ., a respins cererea de
îndreptare a erorii materiale din decizia civilă nr. 902/A din 13 decembrie 2011
a Curții de Apel București, întemeiată pe prevederile art. 281 C. proc. civ.,
formulată de apelanta-contestatoare.
Asupra cererii de
completare a dispozitivului deciziei civile nr. 902/A din 13 decembrie 2011, prin
care apelanta-contestatoare a cerut ca instanța să se pronunțe asupra
cheltuielilor de judecată, s-a avut în vedere că nici una din părți nu s-a
înfățișat la strigarea pricinii și nici nu au solicitat judecarea cauzei în
lipsă, respectiv dispozițiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
În ceea ce privește
cererea de îndreptare a erorii materiale, s-a reținut că apelanta-contestatoare
a solicitat rectificarea practicalei unde s-a menționat “se solicită refacerea
raportului de expertiză construcții”, în sensul de a se trece cererea reală, efectuarea
unei noi expertize.
S-a apreciat că cererea
nu este întemeiată, întrucât din însemnările din caietul de ședință a rezultă
că, în practicaua deciziei, au fost înscrise chiar cererile părților, conform
celor declarate de ele în ședința publică.
Prin decizia civilă nr.
164/A din 10 aprilie 2012, Curtea de Apel București a admis cererea apelantei F.D.M.L.,
a completat dispozitivul deciziei civile nr. 902 din 13 decembrie 2011 a Curții
de Apel București, în sensul că a obligat pe intimatul Municipiul București la
plata sumei de 8.504 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
S-a apreciat că cererea
este întemeiată, întrucât petenta a avut calitatea de apelantă în procesul
finalizat prin decizia civilă nr. 902 din 13 decembrie 2011, prin care cererea
sa de apel a fost admisă.
Apelanta a solicitat
cheltuieli de judecată, iar suma totală reprezentând cheltuieli de judecată
este de 8.504 lei, care se compune din onorariu de avocat - 7000 lei și
onorariu de expertiză - 1504 lei.
Având în vedere că
Municipiul București, în calitate de intimat, a pierdut procesul, el va trebui
să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 C. proc.
civ.
(I) Împotriva
deciziei civile nr. 902/A din 13 decembrie 2011 a formulat cerere de recurs la
data de 26 martie 2012, reclamanta F.D.M.L., prin care a criticat-o pentru
nelegalitate, sub următoarele aspecte:
În mod greșit,
instanța anterioară nu a admis în totalitate apelul, în sensul de a identifica
complet imobilul în litigiu, de a anula în tot decizia nr. 5712 din 2 mai 2006,
de a înlătura din cuprinsul deciziei mențiunea privitoare la măsurile
reparatorii și înlocuirea lor cu despăgubirile bănești, de a obliga Municipiul
București la plata despăgubirilor rezultate din evaluarea imobilului, în
conformitate cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată.
Dispozițiile art. 16 alin.
(1)-(7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se referă numai la deciziile emise
de entitățile administrative, iar nu la instanțele de judecată, în timp ce alin.
(8) din același articol care prevede evaluarea, era singurul care trebuia avut
în vedere de instanțele fondului.
Instanța nu a răspuns
criticilor referitoare la suprafața de teren de 830 mp, respectiv suprafața
construită desfășurată totală, de 1458 mp, în care se includea și suprafața
construită a corpurilor de clădire aflate în spatele blocului.
Decizie este nelegală
și pentru că nu s-a dispus efectuarea unei noi expertize, conform art. 212 C.
proc. civ., întrucât prima expertiză nu era completă și reală, nu a identificat
legal imobilul în litigiu, cauzându-i astfel reclamantei un prejudiciu.
Expertul imobiliar nu
a răspuns la obiecțiunile formulate. Mai mult, expertul numit de instanța de
apel nu era membru și nici atestat de Asociația Națională a Evaluatorilor din
România.
Greșit s-a evaluat
imobilul la nivelul anului 2011, când în realitate trebuia evaluat la nivelul
anului 2006 când s-a răspuns la notificare.
Conform notificării, reclamanta
a solicitat despăgubirile bănești civile, iar nu măsuri reparatorii.
Cum Legea nr. 10/2001
prevedea la momentul notificării exclusiv despăgubiri bănești, notificarea trebuia
să se soluționeze după legea din momentul înregistrării ei, iar nu după legea
ulterioară - principiul tempus regit actum.
Conform deciziilor C.E.D.O.
- cauza Maria Atanasiu vs. România - „ omisiunea statului de a plăti acele
despăgubiri, fără a putea anticipa data la care statul își va executa obligația
a fost socotită de Curte ca fiind contrară dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr.
1 la Convenție „.
Instanța avea
obligația de a identifica imobilul ca întindere și ca structură și de a răspunde
la acest motiv, în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 261 pct. 5.
Decizie este nelegală
și pentru că, în mod greșit, instanța nu a acordat cheltuielile de judecată la
fond și apel.
Decizia a fost dată
astfel cu încălcarea art. 274 C. proc. civ. - partea care a pierdut procesul,
cade în pretenții, astfel că se impunea obligarea pârâtului la plata
cheltuielilor efectuate.
(II) Împotriva
încheierii de ședință din data de 28 februarie 2012, s-a formulat cerere de
recurs la data de 16 martie 2012 de către petenta F.D.M.L., prin care a
criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
În mod greșit
instanța a considerat că a solicitat refacerea raportului de evaluare, preluând
termenul de refacere de la intimat, și nu efectuarea unei noi expertize de
evaluare a imobilului.
Sub acest aspect, în
mod greșit judecătorii au dat crezare caietului grefierului, în condițiile în
care aveau la dispoziție înregistrarea audio.
(III) Împotriva deciziei
civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București a formulat
cerere de recurs la data de 18 mai 2012, intimatul Municipiul București, prin
care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
În mod greșit, Curtea
de Apei București a admis cererea petentei, de completare a deciziei civile nr.
902 din 13 decembrie 2011, în privința cheltuielilor de judecată, în condițiile
în care onorariul avocatului este disproporționat și arbitrar, iar dispozițiile
art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conferă judecătorilor dreptul să mărească sau
să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul
onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit
de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Mai mult, suma pretinsă
a fost acordată de către instanța de apel în lipsa oricăror dovezi, fără a defini
ce anume reprezintă și mai înainte ca judecătorul să facă o apreciere a
cuantumului.
(IV) Împotriva
deciziei civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București a
formulat cerere de recurs la data de 17 mai 2012 și reclamanta F.D.M.L., prin
care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susținut
încălcarea art. 274 C. proc. civ. și a art. 1 din Primul Protocol al
Convenției, decizia fiind pronunțată cu încălcarea dreptului la cheltuielile de
judecată, în sumă de 1504,5 lei, achitată cu titlu de onorariu de expertiză
tehnică.
S-a formulat cerere
de rectificare a deciziei civile nr. 902/A din 13 decembrie 2011, însă instanța
a omis a le acorda.
Instanța a admis
solicitarea doar parțial, pentru suma de 8504 lei, când în realitate
cheltuielile erau de 10.009 lei, din care 7.000 lei onorariu de avocat, fond și
apel, și două onorarii de expertiză, de 1504,50 lei.
Analizând recursurile
formulate în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile reclamantei F.D.M.L. declarate
împotriva deciziei nr. 902/A din 13 decembrie 2011 și a încheierii din 28
decembrie 2012 ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, va respinge,
ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București împotriva deciziei nr. 164/A
din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, respectiv
va admite recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei nr. 164/A din 10
aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, va modifica
decizia, în sensul că va obliga intimatul la plata sumei de 10.008,50 lei, în
loc de 8.504 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, menținând totodată
celelalte dispoziții ale deciziei.
(I și II) În privința
criticilor formulate de reclamantă îndreptate împotriva deciziei civile nr. 902/A
din 13 decembrie 2011 și a încheierii din 28 februarie 2012 ale Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă, au fost avute în vedere următoarele
considerente de fapt și de drept;
Instanțele fondului,
singurele abilitate să stabilească pe deplin situația de fapt a dosarului
pendinte, au ajuns la concluzia corectă, conform căreia dispoziția
administrativă este parțial incompletă, întrucât nu a identificat imobilul
demolat, această operațiune fiind în competența instanței civile.
Evaluarea imobilului pe
care Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor trebuie să se întemeieze,
într-adevăr, pe un drept clar stabilit de către unitatea deținătoare sau de
către instanța civilă, în contextul în care aceasta din urmă soluționează pe
fond contestația prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Cât timp s-a stabilit
că imobilul demolat a aparținut în totalitate autorilor reclamantei, acesta
având o structură complexă - fiind format din mai multe apartamente și anexe,
conform expertizei efectuată în faza apelului - s-a impus cu deplin temei modificarea
sentinței, în sensul admiterii cererii reclamantei pentru precizarea clară a
structurii imobilului demolat.
În privința
modalității concrete de despăgubire, în circumstanțele cauzei pendinte redate
în paragrafele anterioare, s-a apreciat corect că acest drept a fost dat de
legiuitor în competența Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor și trebuie să
urmeze reglementările/procedurile Legii nr. 247/2005, astfel că pretenția
reclamantei de a primi exclusiv despăgubiri bănești excede competenței
instanței civile.
Invocarea
principiului tempus regit actum pentru obținerea unei alte măsuri reparatorii
pentru imobilul în litigiu nu poate conduce la modificarea deciziei contestate,
întrucât modalitatea legală concretă și efectivă de restabilire a situației
anterioare a fost prevăzută prin Legea nr. 247/2005.
Conform art. 26 din
Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul
imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu
soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin
dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde
persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună
acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de
stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,
în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este
acceptată de persoana îndreptățită.
Nu poate fi reținută
alegația conform cărei dispozițiile art. 16 alin. (1)-(7) din Titlul VII al
Legii nr. 247/2005 se referă numai la deciziile emise de entitățile
administrative, nu și la instanțele de judecată, în timp ce alin. (8) al aceluiași
articol ce prevede evaluarea, este singurul care ar fi trebuit avut în vedere
de instanțele fondului, întrucât o astfel de interpretare este evident subiectivă,
în legătură directă cu interesul personal al părții ce o enunță.
Criticile referitoare
la necesitatea aplicării deciziilor instanței de contencios european, respectiv
a principiilor Convenției, nu pot fi reținute, întrucât se urmărește
înlăturarea titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe considerentul că procedura
referitoare la acordarea de despăgubiri prin intermediul Fondului
“Proprietatea” nu este una eficientă, și totodată modificarea normei naționale,
a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării directe a
unității deținătoare la acordarea de despăgubiri, ceea ce înseamnă o nouă
procedură de acordare a despăgubirilor.
Modificările
legislative, chiar în considerarea Convenției Europene, sunt la latitudinea
exclusivă a autorității legiuitoare, componentă a puterii de stat, nu a instanței
de judecată.
Legea nr. 247/2005
prevede o procedură specială obligatorie privind regimul stabilirii și plății
despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că
procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de acordare a
despăgubirilor, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispozițiilor
Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
În privința
jurisprudenței
Curții
Europene a Drepturilor Omului și a efectelor ei asupra valorificării
drepturilor reclamantei, s-a reținut corect că aceasta
nu poate conduce la
crearea de norme juridice interne, printr-o interpretare extensivă a
considerentelor unei decizii emise de instanța europeană, cât timp aceste
considerente trebuie citite exclusiv în lumina situației de fapt concrete
deduse judecății, de la caz la caz.
Din punct de vedere
jurisdicțional, preeminența normei internaționale față de norma națională
contrară are ca efect imediat înlăturarea acesteia din urmă și aplicarea
directă a celei dintâi, iar nu modificarea/completarea legii naționale de către
instanțe, de o manieră menită a-i asigura efecte compatibile cu drepturile
subiective protejate prin Convenție. Realizarea coerenței între legislația
internă și tratatele și convențiile internaționale la care România constituie
atributul exclusiv al autorității legiuitoare.
Practica
Curții Europene a
Drepturilor Omului
nu
poate fi interpretată în sensul obligării unei instituții să îndeplinească
obligații care potrivit legii interne sunt de competența altei instituții.
Nu se poate contesta
faptul că privarea de proprietate impune statului obligația de a-l despăgubi pe
fostul proprietar sau moștenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile
raportate la valoarea bunului preluat în mod abuziv, dar modalitatea concretă
de plată este reglementată de dispozițiile legale în vigoare, ce se impun a fi
respectate.
Criticile referitoare
la întinderea suprafeței de teren, respectiv la întinderea suprafeței construite
nu pot fi analizate în recurs, întrucât exced dispozițiilor art. 304 C. proc.
civ.
Nu poate fi reținută
încălcarea dispozițiilor art. 212 C. proc. civ., pentru faptul că nu s-a dispus
efectuarea unei noi expertize, pe de o parte, pentru că din însemnările din
caietul grefierului de ședință a rezultă că, în practicaua deciziei, au fost
înscrise cererile reale ale părților, conform celor declarate de ele în ședința
publică - respectiv refacerea raportului de expertiză - iar, pe de altă parte,
pentru că această critică este motivată exclusiv pe nemulțumirea recurentei
față de concluziile raportului de expertiză, apreciate de instanța fondului
într-un alt mod decât cel pretins de partea recurentă.
Reevaluarea situației
de fapt nu este permisă instanței de recurs, întrucât competența acesteia se
circumscrie strict situațiilor prescrise de art. 304 C. proc. civ., respectiv
criticilor pertinente de nelegalitate.
Nu poate fi reținută nici
critica ce vizează nesocotirea dispozițiilor art. 261 pct. 5, întrucât instanța
și-a îndeplinit obligația de a identifica imobilul ca întindere și ca structură
și de a reda în expunerea de motive a hotărârii pronunțate, considerentele ce
fundamentează o astfel de împrejurare de fapt.
Faptul că, din
coroborarea probelor dosarului - înscrisuri autentice și expertize tehnice
imobiliare - instanța a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de
recurenta-reclamantă nu poate fi valorificat din perspectiva nici unui motiv
concret de nelegalitate, întrucât susținerea acestei nemulțumiri se raportează
strict la cerința reaprecierii probatoriului, situație ce excede cauzei
recursului.
Împrejurarea că expertul
numit de instanța de apel nu era membru și nici atestat de Asociația Națională
a Evaluatorilor din România nu poate constitui obiect de critică în recurs,
întrucât nu reprezintă în sine un motiv concret de nelegalitate în sensul
dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind precizată ipoteza concretă
de încălcare sau aplicare greșită a legii.
(III) În privința
criticilor formulate împotriva deciziei civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a
Curții de Apel București de către intimatul Municipiul București, s-au avut în
vedere următoarele considerente;
Fundamentul juridic
al cheltuielilor de judecată este reprezentat de dispozițiile art. 274 C. proc.
civ.
Din conținutul
acestor dispoziții legale rezultă în mod expres că temeiul juridic al acordării
cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții „care
cade în pretenții”
Altfel spus, dreptul
de a cere restituirea cheltuielilor de judecata se naște pentru partea care a
câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte
a căzut in pretenții.
De principiu, culpa
procesuală pe care se întemeiază reglementarea sus-menționată poate fi atât a
reclamantului cât și a pârâtului.
Culpa procesuală
reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unei
apărări neîntemeiate.
Practica
judecătoreasca a conturat nu numai ideea ca dispozițiile art. 274 C. proc. civ.
sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părții care a pierdut procesul,
ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real
creat părții care a achitat cheltuielile de judecata, toate aceste elemente
conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.
Sub aspectul
evaluării prejudiciului, de principiu, legiuitorul s-a raportat la valoarea
taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, plata experților,
despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum si la alte cheltuieli
pe care partea le va dovedi efectuate.
Pentru a statua
asupra cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, trebuie
avute în vedere atât dispozițiile de drept intern - dispozițiile art. 132 din
Statutul profesiei de avocat, art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. cât și
principiile stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,
care au impus ideea că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de
judecată, ca și cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea
desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată), real și rezonabil.
Onorariul de avocat a
fost justificat, întrucât a fost necesar - avocatul a ajutat la clarificarea
raportului juridic dedus judecății, este real - sunt dovezi cu privire la plata
efectivă a onorariului, este rezonabil - față de problemele de drept dezlegate,
pregătirea profesională a reprezentantului părții, miza procesului pentru
părți.
Datele concrete ale
cauzei nu susțin critica referitoare la caracterul disproporționat și arbitrar
al onorariul avocatului.
În privința
incidenței dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ce conferă
judecătorilor dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,
potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor
constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii
sau munca îndeplinită de avocat, Înalta Curte nu o poate primi cât timp ea nu
este susținută drept o critică concretă, punctuală de nelegalitate, ci doar ca o
simplă afirmație.
(IV) În privința
criticilor formulate împotriva deciziei civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a
Curții de Apel București de către reclamanta F.D.M.L., s-au reținut următoarele
considerente:
Decizia a fost dată
cu încălcarea art. 274 C. proc. civ. - partea care a pierdut procesul, cade în
pretenții, astfel că se impunea obligarea intimatului la plata cheltuielilor
efectuate.
Având în vedere că
Municipiul București, având calitate de intimat, a pierdut procesul, el trebuia
să suporte plata cheltuielilor de judecată solicitate.
Instanța de apel a
admis solicitarea doar parțial, pentru suma de 8504 lei, când în realitate
cheltuielile erau de 10.008,50 lei, din care 7.000 lei onorariu de avocat, fond
și apel, și două onorarii de expertiză, de 1504,50 lei.
Pentru toate aceste
considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)
și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de
reclamanta F.D.M.L. împotriva deciziei nr. 902/A din 13 decembrie 2011 și a
încheierii din 28 februarie 2012 ale Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București
împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția
a IV-a civilă, respectiv va admite recursul declarat de reclamanta împotriva
deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a
IV-a civilă, va modifica decizia, în sensul că va obliga intimatul la plata
sumei de 10.008,50 lei, în loc de 8.504 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată, menținând totodată celelalte dispoziții ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de reclamanta F.D.M.L. împotriva deciziei nr. 902/A din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și împotriva încheierii din 28 februarie 2012
dată de aceeași instanță în dosarul nr. 15666/3/2010.
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de Municipiul București împotriva deciziei nr. 164/A
din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Admite recursul
declarat de reclamanta F.D.M.L. împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia în sensul că obligă intimatul
Municipiul București la plata sumei de 10.008,50 lei în loc de 8.504 lei,
reprezentând cheltuieli de judecată către apelant.
Menține celelalte
dispoziții ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 21 iunie 2012.