ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6266/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă sub nr. 15299/3/2008, la data de 22 aprilie 2008, reclamanta M.S.

a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, solicitând anularea parțială a Dispoziției nr. 7441 din 12 februarie 2007 (art. 3) și modificarea acesteia în sensul obligării pârâtului să acorde în compensare un alt bun imobil de aceiași valoare cu imobilul său, imposibil de restituit în natură, respectiv acordarea în compensare a unei suprafețe de teren (echivalentă ca valoare) din actualul teren viran al fostei străzi Rușcova (fostă str. Marinarilor, în prezent dezafectată) deținut de pârât, situat între B-dul Aerogării, str. Biharia și str. Pechea (conform planului depus la dosar) și, în subsidiar, în cazul în care nu se va putea acorda în compensare terenul viran identificat de către reclamantă, să fie obligat pârâtul să-i acorde în compensare un alt bun imobil de aceiași valoare sau despăgubiri bănești.

Prin sentința civilă nr. 347 din 11 martie 2009, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin dispoziția nr. 7441 din 12 februarie 2007, emisă de Primarul General al Municipiul București, s-a revocat dispoziția nr. 7040/2006, s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 40 mp și a construcției demolate, situate în București str. Rușcova, sector 1 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. În raport de prevederile art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că în sarcina unității notificate există o obligație alternativă, cu privire la care dreptul de alegere aparține, până la scadență, debitorului, iar după scadență, creditorului poate solicita îndeplinirea oricăreia dintre obligațiile alternative.

În acest context, Tribunalul a apreciat că solicitarea de acordare a unui alt teren în compensare, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură, este admisibilă, dar, în condițiile în care pârâtul susține că nu deține bunuri care pot fi acordate în compensare, sarcina probei, în sensul identificării unor astfel de bunuri revine reclamantei, având în vedere că un fapt negativ poate fi infirmat doar prin dovedirea faptului pozitiv contrar. Tribunalul a reținut că reclamanta a indicat un astfel de bun, cu privire la care s-a încuviințat efectuarea unei expertize, dar nu este suficient a se dovedi că acest bun există în patrimoniul pârâtului, ci și că acesta poate face obiectul unei compensații, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Or, această probă nu a fost făcută, nerezultând cu certitudine că terenul solicitat în compensare nu a făcut obiectul unor cereri de revendicare, restituire, constituire în temeiul Legilor nr. 10/2001 sau nr. 18/1991. Mai mult, nu rezultă care este regimul juridic al acestui teren, respectiv, dacă face parte din domeniul privat sau public al statului, având în vedere vechea afectațiune pe care a avut-o, potrivit susținerilor reclamantei. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta M.S. În motivarea apelului, reclamanta susține, în esență, că în mod greșit s-a respins cererea s-a de obligare a pârâtului la acordarea unei suprafețe de teren în compensare.

Instanța nu și-a exercitat rolul activ și nu a pus în discuție suplimentarea probatoriului pentru lămurirea situației juridice a terenului identificat de reclamantă ca putând fi acordat în compensare. În apel, prin încheierea din 09 februarie 2010, instanța a încuviințat probele propuse de apelanta reclamantă, în sensul că s-au solicitat relații de la Primăria Municipiului București cu privire la situația juridică a imobilului propus de reclamantă a-i fi atribuit în compensare, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat la instanța de fond. De asemenea, s-a dispus completarea raportului de expertiză de evaluare, în sensul evaluării construcțiilor demolate.

Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă prin decizia nr. 576 din 5 octombrie 2010 a admis apelul, a schimbat sentința în sensul că a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent în sumă de 38.425 euro și pentru terenul în suprafață de 40 mp și construcție demolată. În considerentele deciziei s-a reținut că, modalitatea de reparație solicitată, în principal, de apelanta reclamantă nu poate fi admisă, deoarece terenul solicitat în compensare nu este liber și nu se află la dispoziția unității deținătoare. Aceasta nu o împiedică pe reclamantă să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor bănești, solicitate în subsidiar. Despăgubirile reprezintă, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cea de-a treia formă de reparație de care beneficiază persoana îndreptățită în situația în care celelalte două – restituirea în natură sau compensarea cu alte bunuri sau servicii – nu sunt posibile.

În ceea ce privește cuantumul măsurilor reparatorii, deși dispoziția contestată în prezenta cauză nu este emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (pentru a deveni aplicabilă soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii prin Decizia nr. 52/2007), s-a constatat că, se poate stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantei. Această concluzie are în vedere necesitatea respectării dreptul de acces la justiție al reclamantei și principiul plenitudinii de jurisdicție, care presupune o judecată efectivă și completă a raportului juridic dedus judecății. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta M.S. cât și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General ambii invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. 1. Recurenta - reclamantă critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Soluționând apelul, instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, întrucât nu s-a solicitat teren în compensare din fostele proprietăți care aveau adresa pe fosta stradă Rușcova ci s-a solicitat în compensare un teren care face parte din carosabilul fostei străzi Rușcova, care anterior sistematizării se află sub calea de rulare auto și trotuarele pietonale. - În privința stabilirii măsurilor reparatorii s-a arătat că în mod greșit nu a fost obligat pârâtul Municipiul București la plata contravalorii imobilului așa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză, invocându-se în sprijinul acestui motiv de recurs deciziile Curții Europene.

2. Recurentul – pârât critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Contestația împotriva deciziei de restituire a fost depusă cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de lege având în vedere că acest termen curge de la data comunicării. - Greșit a fost obligată unitatea deținătoare la plata despăgubirilor bănești, având în vedere că această unitate nu dispune de fonduri cu destinația plății despăgubirilor. - Reclamanta a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 fără nicio referire la norme de drept comun care să permită valorificarea petenților în înlocuirea imobilelor imposibil de restituit cu valoarea de circulație a acestuia. - S-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., în sensul că, cheltuielile de judecată nu pot fi încadrate în prevederile art. 132 din Statutul profesiei de avocat. Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, se constată nefondate, în considerentele celor ce succed: Recursul reclamantei. 1. Primul motiv de recurs al reclamantei se referă la interpretarea obiectului dedus judecății arătând că, nu s-a solicitat ca terenul în compensare să fie atribuit din categoria terenurilor care aparțineau de fosta stradă Rușcova ci, s-a solicitat teren din tranșa stradală, de sub fostul carosabil al străzii”. În vederea soluționării corecte a pretențiilor reclamantei, în sensul atribuirii unui teren în compensare, așa cum s-a solicitat prin cererea introductivă, în calea de atac a apelului s-a dispus suplimentarea probatoriilor cu înscrisuri, precum și completarea raportului de expertiză.

Din analiza acestor probatorii, instanța de apel a concluzionat legal că, modalitatea de reparație solicitată în principal, de reclamantă nu poate fi admisă, deoarece terenul solicitat în compensare nu este liber și nu se află la dispoziția unității deținătoare. Drept urmare, susținerile reclamantei în sensul că, instanța de apel nu a interpretat corect obiectul dedus judecății sunt fără suport legal. Acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri necesită stabilirea în concret, prin administrare de dovezi, a caracterului lor disponibil, individualizarea acestora sub toate aspectele, inclusiv a situației juridice, fiind insuficientă și imposibil de pus în executare o simplă indicare a unei suprafețe de teren libere, posibil a fi restituit în natură.

În speță, după administrarea tuturor probatoriilor în vederea identificării și individualizării terenului solicitat în compensare de reclamantă, corect s-a dispus că acesta nu poate fi restituit în natură fiind afectat de proprietăți particulare și de arterele de circulație, B-dul Alexandru Șerbănescu și strada Zăpada Mieilor sector 1. 2. Al doilea motiv de recurs se referă la măsurile reparatorii și se susține că în mod nelegal nu a fost obligat pârâtul Municipiul București la plata contravalorii imobilului. Aceste criticii ale reclamantei contravin Titlului VII din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, unde s-a arătat pe larg procedura de urmat în cazul acordării de măsuri reparatorii, indicând și organismele implicate în soluționarea acestei proceduri respectiv Comisia Centrală constituită în baza legii speciale și Fondului Proprietății.

În raport de dispozițiile sus enunțate este cert că, nu poate fi obligată unitatea deținătoare, în speță, pârâtul Municipiul București, la plata efectivă a despăgubirilor stabilite prin lucrarea de specialitate efectuată în cauză, cum greșit se susține prin motivele de recurs, atâta timp cât există o dispoziție legală ce reglementează expres modalitatea de acordare a despăgubirilor. Recursul pârâtei. 1. Excepția tardivității depunerii contestației ce face obiectul cauzei. Recurenta – pârâtă, referitor la primul motiv de recurs, se rezumă doar a invoca textul de lege ce prevede că, plângerea împotriva dispoziției emise de intimată se depune la instanță în termen de 30 de zile de la data comunicării dispoziției, fără a dezvoltă acest motiv de recurs, în sensul de a indica și a dovedi data comunicării dispoziției către contestator precum și elementele necesare care să permită instanței să efectueze controlul în acest sens.

Mai mult, recurenta – pârâtă prin apărările formulate la instanțele fondului nu a invocat și tardivitatea depunerii contestației și nici nu a depus acte doveditoare în acest sens pentru a da posibilitate instanțelor să analizeze și acest aspect. 2. Obligarea unității deținătoare la plata despăgubirilor bănești. Prin hotărârea ce face obiectul recursului s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat sentința în sensul că, s-a admis în parte acțiunea și s-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 40 mp și construcție demolată iar în ceea ce privește modalitatea de acordare efectivă a despăgubirilor s-a arătat că sunt aplicabile prevederile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Drept urmare, motivul de recurs prin care se susține că, în mod greșit a fost obligată unitatea deținătoare la plata despăgubirilor este nefondat, întrucât instanța de apel nu a obligat efectiv pârâta la plata despăgubirilor ci a indicat în mod corect dispozițiile legale în baza cărora se vor acorda aceste despăgubiri, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005. 3. Argumentele sus arătate vor fi reținute și pentru cel de-al treilea motiv de recurs prin care se susține nefondat că, despăgubirile au fost acordate potrivit dreptului comun, temei de drept ce nu a fost uzat de reclamantă, iar instanțele de judecată nu au făcut trimitere la dreptul comun cum greșit se susține prin motivele de recurs.

3. Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuieli de judecată. A „cădea în pretenții” înseamnă a pierde procesul. Pentru ca o parte să fie considerată că a pierdut procesul, nu este obligatoriu ca ea să fi investit instanța cu o cerere pe care aceasta să o fi respins. În aceeași măsură „cade în pretenții” și acela care a păstrat o atitudine procesuală pasivă, dar a fost obligat la o anumită prestație, ca efect al admiterii cererii celeilalte părți. Temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia partea care cade în pretenții.

În speță, pârâta a pierdut procesul deci poate fi calificată ca parte care a căzut în pretenții și în mod legal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată. Drept urmare, în speța supusă analizei s-au aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ. ce reglementează cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta M.S. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 576/A din 5 octombrie 2010 a Curții de Apel București – Secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2011.