ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6266/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6266/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă sub nr. 15299/3/2008,

la data de 22 aprilie 2008, reclamanta M.S. a chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București, solicitând anularea parțială a Dispoziției nr. 7441 din 12

februarie 2007 (art. 3) și modificarea acesteia în sensul obligării pârâtului

să acorde în compensare un alt bun imobil de aceiași valoare cu imobilul său,

imposibil de restituit în natură, respectiv acordarea în compensare a unei

suprafețe de teren (echivalentă ca valoare) din actualul teren viran al fostei

străzi Rușcova (fostă str. Marinarilor, în prezent dezafectată) deținut de

pârât, situat între B-dul Aerogării, str. Biharia și str. Pechea (conform

planului depus la dosar) și, în subsidiar, în cazul în care nu se va putea

acorda în compensare terenul viran identificat de către reclamantă, să fie

obligat pârâtul să-i acorde în compensare un alt bun imobil de aceiași valoare

sau despăgubiri bănești.

Prin sentința civilă nr.

347 din 11 martie 2009, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a respins

ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin

dispoziția nr. 7441 din 12 februarie 2007, emisă de Primarul General al

Municipiul București, s-a revocat dispoziția nr. 7040/2006, s-a respins cererea

de restituire în natură a terenului în suprafață de 40 mp și a construcției

demolate, situate în București str. Rușcova, sector 1 și s-a propus acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent.

În raport de

prevederile art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

tribunalul a reținut că în sarcina unității notificate există o obligație

alternativă, cu privire la care dreptul de alegere aparține, până la scadență,

debitorului, iar după scadență, creditorului poate solicita îndeplinirea oricăreia

dintre obligațiile alternative.

În acest context,

Tribunalul a apreciat că solicitarea de acordare a unui alt teren în

compensare, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură, este

admisibilă, dar, în condițiile în care pârâtul susține că nu deține bunuri care

pot fi acordate în compensare, sarcina probei, în sensul identificării unor

astfel de bunuri revine reclamantei, având în vedere că un fapt negativ poate

fi infirmat doar prin dovedirea faptului pozitiv contrar.

Tribunalul a reținut

că reclamanta a indicat un astfel de bun, cu privire la care s-a încuviințat

efectuarea unei expertize, dar nu este suficient a se dovedi că acest bun

există în patrimoniul pârâtului, ci și că acesta poate face obiectul unei

compensații, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Or, această probă nu

a fost făcută, nerezultând cu certitudine că terenul solicitat în compensare nu

a făcut obiectul unor cereri de revendicare, restituire, constituire în temeiul

Legilor nr. 10/2001 sau nr. 18/1991. Mai mult, nu rezultă care este regimul

juridic al acestui teren, respectiv, dacă face parte din domeniul privat sau

public al statului, având în vedere vechea afectațiune pe care a avut-o,

potrivit susținerilor reclamantei.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., reclamanta M.S.

În motivarea

apelului, reclamanta susține, în esență, că în mod greșit s-a respins cererea

s-a de obligare a pârâtului la acordarea unei suprafețe de teren în compensare.

Instanța nu și-a exercitat rolul activ și nu a pus în discuție suplimentarea

probatoriului pentru lămurirea situației juridice a terenului identificat de

reclamantă ca putând fi acordat în compensare.

În apel, prin

încheierea din 09 februarie 2010, instanța a încuviințat probele propuse de

apelanta reclamantă, în sensul că s-au solicitat relații de la Primăria Municipiului București cu privire la situația juridică a imobilului propus de

reclamantă a-i fi atribuit în compensare, astfel cum a fost identificat prin

raportul de expertiză efectuat la instanța de fond. De asemenea, s-a dispus

completarea raportului de expertiză de evaluare, în sensul evaluării

construcțiilor demolate.

Curtea de Apel

București – secția a IV-a civilă prin decizia nr. 576 din 5 octombrie 2010 a

admis apelul, a schimbat sentința în sensul că a stabilit dreptul reclamantei

la măsuri reparatorii în echivalent în sumă de 38.425 euro și pentru terenul în

suprafață de 40 mp și construcție demolată.

În considerentele

deciziei s-a reținut că, modalitatea de reparație solicitată, în principal, de

apelanta reclamantă nu poate fi admisă, deoarece terenul solicitat în

compensare nu este liber și nu se află la dispoziția unității deținătoare.

Aceasta nu o

împiedică pe reclamantă să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent sub

forma despăgubirilor bănești, solicitate în subsidiar. Despăgubirile

reprezintă, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cea

de-a treia formă de reparație de care beneficiază persoana îndreptățită în

situația în care celelalte două – restituirea în natură sau compensarea cu alte

bunuri sau servicii – nu sunt posibile.

În ceea ce privește

cuantumul măsurilor reparatorii, deși dispoziția contestată în prezenta cauză

nu este emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (pentru a

deveni aplicabilă soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii prin Decizia nr. 52/2007), s-a constatat că, se

poate stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantei. Această

concluzie are în vedere necesitatea respectării dreptul de acces la justiție al

reclamantei și principiul plenitudinii de jurisdicție, care presupune o

judecată efectivă și completă a raportului juridic dedus judecății.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta M.S. cât și pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General ambii invocând incidența dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

reclamantă critică hotărârea sub următoarele aspecte:

- Soluționând apelul,

instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, întrucât nu s-a solicitat

teren în compensare din fostele proprietăți care aveau adresa pe fosta stradă Rușcova

ci s-a solicitat în compensare un teren care face parte din carosabilul fostei

străzi Rușcova, care anterior sistematizării se află sub calea de rulare auto

și trotuarele pietonale.

- În privința

stabilirii măsurilor reparatorii s-a arătat că în mod greșit nu a fost obligat

pârâtul Municipiul București la plata contravalorii imobilului așa cum s-a

stabilit prin raportul de expertiză, invocându-se în sprijinul acestui motiv de

recurs deciziile Curții Europene.

critică hotărârea sub următoarele aspecte:

- Contestația

împotriva deciziei de restituire a fost depusă cu depășirea termenului de 30 de

zile prevăzut de lege având în vedere că acest termen curge de la data

comunicării.

- Greșit a fost

obligată unitatea deținătoare la plata despăgubirilor bănești, având în vedere

că această unitate nu dispune de fonduri cu destinația plății despăgubirilor.

- Reclamanta a

invocat ca temei de drept dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

fără nicio referire la norme de drept comun care să permită valorificarea

petenților în înlocuirea imobilelor imposibil de restituit cu valoarea de

circulație a acestuia.

- S-a făcut o

aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că,

cheltuielile de judecată nu pot fi încadrate în prevederile art. 132 din Statutul

profesiei de avocat.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererilor de recurs, se constată nefondate, în

considerentele celor ce succed:

Recursul reclamantei.

recurs al reclamantei se referă la interpretarea obiectului dedus judecății arătând

că, nu s-a solicitat ca terenul în compensare să fie atribuit din categoria

terenurilor care aparțineau de fosta stradă Rușcova ci, s-a solicitat teren din

tranșa stradală, de sub fostul carosabil al străzii”.

În vederea soluționării

corecte a pretențiilor reclamantei, în sensul atribuirii unui teren în

compensare, așa cum s-a solicitat prin cererea introductivă, în calea de atac a

apelului s-a dispus suplimentarea probatoriilor cu înscrisuri, precum și

completarea raportului de expertiză.

Din analiza acestor

probatorii, instanța de apel a concluzionat legal că, modalitatea de reparație

solicitată în principal, de reclamantă nu poate fi admisă, deoarece terenul

solicitat în compensare nu este liber și nu se află la dispoziția unității

deținătoare.

Drept urmare,

susținerile reclamantei în sensul că, instanța de apel nu a interpretat corect

obiectul dedus judecății sunt fără suport legal.

Acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri necesită stabilirea

în concret, prin administrare de dovezi, a caracterului lor disponibil,

individualizarea acestora sub toate aspectele, inclusiv a situației juridice,

fiind insuficientă și imposibil de pus în executare o simplă indicare a unei

suprafețe de teren libere, posibil a fi restituit în natură.

În speță, după

administrarea tuturor probatoriilor în vederea identificării și

individualizării terenului solicitat în compensare de reclamantă, corect s-a

dispus că acesta nu poate fi restituit în natură fiind afectat de proprietăți

particulare și de arterele de circulație, B-dul Alexandru Șerbănescu și strada

Zăpada Mieilor sector 1.

recurs se referă la măsurile reparatorii și se susține că în mod nelegal nu a

fost obligat pârâtul Municipiul București la plata contravalorii imobilului.

Aceste criticii ale

reclamantei contravin Titlului VII din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr.

247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, unde s-a arătat pe larg procedura de urmat

în cazul acordării de măsuri reparatorii, indicând și organismele implicate în

soluționarea acestei proceduri respectiv Comisia Centrală constituită în baza

legii speciale și Fondului Proprietății.

În raport de dispozițiile

sus enunțate este cert că, nu poate fi obligată unitatea deținătoare, în speță,

pârâtul Municipiul București, la plata efectivă a despăgubirilor stabilite prin

lucrarea de specialitate efectuată în cauză, cum greșit se susține prin

motivele de recurs, atâta timp cât există o dispoziție legală ce reglementează

expres modalitatea de acordare a despăgubirilor.

Recursul pârâtei.

tardivității depunerii contestației ce face obiectul cauzei.

Recurenta – pârâtă,

referitor la primul motiv de recurs, se rezumă doar a invoca textul de lege ce

prevede că, plângerea împotriva dispoziției emise de intimată se depune la

instanță în termen de 30 de zile de la data comunicării dispoziției, fără a dezvoltă

acest motiv de recurs, în sensul de a indica și a dovedi data comunicării

dispoziției către contestator precum și elementele necesare care să permită instanței

să efectueze controlul în acest sens.

Mai mult, recurenta –

pârâtă prin apărările formulate la instanțele fondului nu a invocat și

tardivitatea depunerii contestației și nici nu a depus acte doveditoare în

acest sens pentru a da posibilitate instanțelor să analizeze și acest aspect.

deținătoare la plata despăgubirilor bănești.

Prin hotărârea ce

face obiectul recursului s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat sentința în

sensul că, s-a admis în parte acțiunea și s-a stabilit dreptul reclamantei la

măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 40 mp și construcție

demolată iar în ceea ce privește modalitatea de acordare efectivă a

despăgubirilor s-a arătat că sunt aplicabile prevederile din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

Drept urmare, motivul

de recurs prin care se susține că, în mod greșit a fost obligată unitatea

deținătoare la plata despăgubirilor este nefondat, întrucât instanța de apel nu

a obligat efectiv pârâta la plata despăgubirilor ci a indicat în mod corect dispozițiile

legale în baza cărora se vor acorda aceste despăgubiri, respectiv Titlul VII

din Legea nr. 247/2005.

arătate vor fi reținute și pentru cel de-al treilea motiv de recurs prin care

se susține nefondat că, despăgubirile au fost acordate potrivit dreptului

comun, temei de drept ce nu a fost uzat de reclamantă, iar instanțele de

judecată nu au făcut trimitere la dreptul comun cum greșit se susține prin

motivele de recurs.

a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere să plătească cheltuieli de judecată.

A „cădea în

pretenții” înseamnă a pierde procesul.

Pentru ca o parte să

fie considerată că a pierdut procesul, nu este obligatoriu ca ea să fi investit

instanța cu o cerere pe care aceasta să o fi respins.

În aceeași măsură

„cade în pretenții” și acela care a păstrat o atitudine procesuală pasivă, dar

a fost obligat la o anumită prestație, ca efect al admiterii cererii celeilalte

părți.

Temeiul juridic al

restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia partea care cade în

pretenții.

În speță, pârâta a

pierdut procesul deci poate fi calificată ca parte care a căzut în pretenții și

în mod legal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Drept urmare, în

speța supusă analizei s-au aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

ce reglementează cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta M.S. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General împotriva deciziei civile nr. 576/A din 5 octombrie 2010 a Curții de Apel București – Secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 septembrie 2011.