ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1696/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 19 iulie 2007 pe rolul Tribunalului București - secția a V-a civilă, petentele M.A.F. și I.V. au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 8180 din 25 mai 2007 a Primarului General al Municipiului București, solicitând anularea acestei dispoziții, constatarea calității de persoană îndreptățită și restituirea imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 251,32 mp, care este liber de construcții și poate fi restituit în natură conform dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001. Au arătat contestatoarele că prin notificarea nr. 2143 din 03 august 2001 au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 251,32 mp, situat la adresa menționată mai sus, întrucât este libert de orice construcții.

Reclamantele au precizat că atât timp cât prin dispoziția pe care o contestă nu s-a făcut nicio distincție între teren și construcții, apreciază că prin acțiunea promovată au investit instanța cu soluționarea notificării sub toate aspectele, inclusiv cu privire la construcțiile demolate și pentru care nu au primit niciun fel de despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 1739/ F din 18 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - secția a V-a civilă a fost admisă acțiunea, s-a dispus anularea Dispoziției nr. 8180 din 25 mai 2007 emisă de Municipiul București prin Primarul General și s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor la restituirea în natură a terenului în suprafață de 251,32 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză și prin echivalent pentru construcțiile care au existat pe acesta, potrivit actului autentificat sub nr. 40453 din 07 decembrie 1921, despăgubiri ce urmează a fi acordate în condițiile legii speciale.

A reținut tribunalul pentru pronunțarea soluției că potrivit deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv. S-a constatat că imobilul în discuție a fost proprietatea mătușii contestatoarelor, T.M. (născută M.), aspect care rezultă din actul din 1927 autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Expertiza tehnică efectuată în cauză, în legătură cu care niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni, a identificat terenul pe baza actelor de proprietate depuse la dosar și a constatat că este liber de construcții și nu este afectat de detalii de sistematizare sau rețele edilitare.

Tribunalul a apreciat că petentele au calitatea de persoane îndreptățite în condițiile Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a terenului, astfel cum a fost identificat, și prin echivalent pentru construcțiile care au existat pe teren, așa cum rezultă din înscrisurile administrate, despăgubiri ce urmează să se acorde în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând soluția pentru netemeinicie și nelegalitate. Apelantul a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, reținându-se greșit că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite, dat fiind că nu au putut înfățișa titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nici în fața Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, nici pe parcursul judecării contestației promovate, în primă instanță.

La data naționalizării, imobilul a fost preluat de la o altă persoană, iar nu de la persoana cu privire la care petentele au susținut că avea calitatea de proprietar, respectiv T.M. (născută M.), mătușa contestatoarelor. În cauză, a mai susținut apelantul, nu s-au depus înscrisuri doveditoare care să ateste deținerea proprietății. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 281 - 298 C. proc. civ. Prin decizia nr. 599/ A din 19 noiembrie 2007 al Curții de Apel București s-a respins apelul.

În motivarea deciziei s-a reținut că dispoziția de respingere a notificării s-a fundamentat, în principal, pe împrejurarea că imobilul în litigiu a figurat în administrarea și evidențele SC C. SA, ca fiind preluat în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950 - poziția 5649, de la numitul P.T., aspect ce rezultă și din cuprinsul informațiilor oferite de Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Evidența Proprietății din cadrul Primăriei Municipiului București, dar și pe constatarea că în arhivele instituțiilor abilitate nu au fost descoperite documente referitoare la rolul fiscal al imobilului în discuție pe numele T.M. (născută M.). Însă, din întreg probatoriul administrat în cauză, rezultă că imobilul situat în fosta str. Ecoului a reprezentat proprietatea numitei T.M.

(născută M.), mătușa contestatoarelor, aceasta dobândind proprietatea prin actul dotal din 21 decembrie 1927 autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și transcris sub nr. 899 din 21 decembrie 1927. De pe urma defunctei T.M. (decedată la 20 ianuarie 1978) a rămas ca moștenitoare G.F., mama contestatoarelor, astfel cum reiese din cuprinsul certificatului de moștenitor, pentru ca de pe urma acesteia (decedată la 25 martie 1978) să rămână ca moștenitoare contestatoarele din cauza pendinte, în calitate de fiice și G.M. în calitate de soț supraviețuitor, decedat, la rândul său, la 06 februarie 1991, așa cum reiese din certificatul de moștenitor. Din perspectiva succesiunii înscrisurilor care atestă calitatea de moștenitoare a celor două contestatoare în privința autorului dreptului de proprietate asupra bunului imobil litigios, nu există echivoc.

Totodată, la dosar au fost depuse înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului în ce privește pe numita T.M., situația bunului fiind reținută și în cuprinsul procesului - verbal întocmit de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare nr. 48720/1940 (fila 38). S-a reținut că din înscrisurile administrate rezultă, fără putință de tăgadă, clădire având parter și etaj și se afla în proprietatea lui T.C.P. și M. (născută M.), fiind dobândit cu titlu de dotă în temeiul actului dotal mai sus menționat, autentificat și transcris la grefa Tribunalului Ilfov. Totodată, în baza testamentului autentificat din 25 septembrie 1959 autoarea T.M. a înțeles să dispună de bunul imobil proprietatea sa situat în București, pentru cauză de moarte, aspect ce vine să statueze împrejurarea că atât la momentul naționalizării, cât și ulterior, aceasta figura cu domiciliul la adresa imobilului.

naționalizat. Această împrejurare contravine relațiilor furnizate de Direcția de Impozite și Taxe Locale în raport de care în prezent nu se mai regăsesc acte de proprietate aferente imobilului pe numele T.M. Legea specială prevede că în lipsa unor dovezi contrare se presupune că imobilul în cauză este deținut sub nume de proprietar chiar de persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau prin care aceasta a fost pusă în executare. Or, în cauză nu există nicio dovadă din care să rezulte că, anterior naționalizării sau la momentul acesteia, numitul P.T. era proprietarul imobilului în discuție, chiar dacă o asemenea împrejurare este certificată prin relațiile furnizate de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Evidența Proprietății.

Mai mult, petentele au administrat dovezi contrare celor comunicate de instituția solicitată, iar aceste dovezi nu au putut fi combătute, după cum până în prezent, în ceea ce privește imobilul, nu există alte persoane interesate care să afirme vreun drept și să încerce realizarea acestuia prin mijloacele prevăzute de lege, așa cum au făcut-o contestatoarele. Referirea cu privire la naționalizarea imobilului situat în fosta str. Ecoului pe numele lui P.T., reprezintă consecința probabilă a împrejurării că acesta din urmă ar fi deținut în proprietate bunuri situate la o adresă învecinată, după cum chiar petentele - contestatoare arată în cuprinsul contestației formulate (s-a susținut că numitul P.T.

a deținut în proprietate imobilul situat pe str. Ecoului). Curtea a apreciat că înscrisurile administrate în cauză pot fi subsumate categoriei actelor doveditoare ale dreptului de proprietate și atestă fără dubiu că la momentul incidenței actului de naționalizare proprietatea era deținută de autoarea contestatoarelor, respectiv T.M. (născută M.). Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat pe cale de excepție tardivitatea contestației invocându-se în drept dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fără a se dezvolta, argumenta această excepție, la situația de fapt reținută în etapele procesuale anterior.

O altă critică a privit greșita aplicare a dispozițiilor art. 21-23 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, fără să se dezvolte argumentele de nelegalitate ale soluției din apel, în raport de textele invocate. Recursul urmează a se constata nul pentru următoarele considerente: Potrivit art. 301 1 alin. (1) lit. c) cererea de recurs trebuie să cuprinsă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sancțiunea pentru nemotivare recursul fiind prevăzută de art. 306 C. proc. civ. – nulitatea recursului. Obiectul recursului este reprezentat de decizia dată în apel iar critica susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. trebuie să dezvolte argumente pentru care este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Fără să susțină în vreun fel nelegalitatea soluției de apel, raportându-se la considerentele acesteia, recurenta se limitează la o simplă indicare „de formă” a textelor de lege. Condiția legală a „dezvoltării motivelor” implică și o determinare a greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează, ceea ce în cauză recurenta nu a realizat. Se constată că nu se argumentează, raportat la starea de fapt, excepția tardivității și nici greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 și art. 21-23, raportat la considerentele de fapt și de drept reținute de instanța de apel. Având în vedre aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 304 coroborat cu art. 3021 și art. 306 C. proc.

civ. a se constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General împotriva deciziei nr. 599/ A din 19 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2011.