ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1696/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 19

iulie 2007 pe rolul Tribunalului București - secția a V-a civilă, petentele

M.A.F. și I.V. au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 8180 din 25

mai 2007 a Primarului General al Municipiului București, solicitând anularea

acestei dispoziții, constatarea calității de persoană îndreptățită și

restituirea imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de

251,32 mp, care este liber de construcții și poate fi restituit în natură

conform dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Au arătat

contestatoarele că prin notificarea nr. 2143 din 03 august 2001 au solicitat

restituirea în natură a terenului în suprafață de 251,32 mp, situat la adresa

menționată mai sus, întrucât este libert de orice construcții.

Reclamantele au

precizat că atât timp cât prin dispoziția pe care o contestă nu s-a făcut nicio

distincție între teren și construcții, apreciază că prin acțiunea promovată au

investit instanța cu soluționarea notificării sub toate aspectele, inclusiv cu

privire la construcțiile demolate și pentru care nu au primit niciun fel de

despăgubiri.

Prin sentința civilă

nr. 1739/ F din 18 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - secția

a V-a civilă a fost admisă acțiunea, s-a dispus anularea Dispoziției nr. 8180

din 25 mai 2007 emisă de Municipiul București prin Primarul General și s-a

constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor la restituirea în

natură a terenului în suprafață de 251,32 mp, astfel cum a fost identificat

prin raportul de expertiză întocmit în cauză și prin echivalent pentru

construcțiile care au existat pe acesta, potrivit actului autentificat sub nr.

40453 din 07 decembrie 1921, despăgubiri ce urmează a fi acordate în condițiile

legii speciale.

A reținut tribunalul

pentru pronunțarea soluției că potrivit deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a

Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv.

S-a constatat că

imobilul în discuție a fost proprietatea mătușii contestatoarelor, T.M.

(născută M.), aspect care rezultă din actul din 1927 autentificat de Tribunalul

Ilfov, secția notariat.

Expertiza tehnică

efectuată în cauză, în legătură cu care niciuna dintre părți nu a formulat

obiecțiuni, a identificat terenul pe baza actelor de proprietate depuse la

dosar și a constatat că este liber de construcții și nu este afectat de detalii

de sistematizare sau rețele edilitare.

Tribunalul a apreciat

că petentele au calitatea de persoane îndreptățite în condițiile Legii nr.

10/2001 la restituirea în natură a terenului, astfel cum a fost identificat, și

prin echivalent pentru construcțiile care au existat pe teren, așa cum rezultă

din înscrisurile administrate, despăgubiri ce urmează să se acorde în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând

soluția pentru netemeinicie și nelegalitate.

Apelantul a susținut

că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, reținându-se greșit că

reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite, dat fiind că nu au putut

înfățișa titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nici în fața

Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, nici pe parcursul judecării

contestației promovate, în primă instanță.

La data

naționalizării, imobilul a fost preluat de la o altă persoană, iar nu de la

persoana cu privire la care petentele au susținut că avea calitatea de

proprietar, respectiv T.M. (născută M.), mătușa contestatoarelor.

În cauză, a mai

susținut apelantul, nu s-au depus înscrisuri doveditoare care să ateste

deținerea proprietății.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 281 - 298 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 599/

A din 19 noiembrie 2007 al Curții de Apel București s-a respins apelul.

În motivarea deciziei

s-a reținut că dispoziția de respingere a notificării s-a fundamentat, în

principal, pe împrejurarea că imobilul în litigiu a figurat în administrarea și

evidențele SC C. SA, ca fiind preluat în baza Decretului de naționalizare nr.

92/1950 - poziția 5649, de la numitul P.T., aspect ce rezultă și din cuprinsul

informațiilor oferite de Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală – Serviciul

Evidența Proprietății din cadrul Primăriei Municipiului București, dar și pe

constatarea că în arhivele instituțiilor abilitate nu au fost descoperite

documente referitoare la rolul fiscal al imobilului în discuție pe numele T.M.

(născută M.).

Însă, din întreg

probatoriul administrat în cauză, rezultă că imobilul situat în fosta str.

Ecoului a reprezentat proprietatea numitei T.M. (născută M.), mătușa

contestatoarelor, aceasta dobândind proprietatea prin actul dotal din 21 decembrie

1927 autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și transcris sub nr.

899 din 21 decembrie 1927.

De pe urma defunctei

T.M. (decedată la 20 ianuarie 1978) a rămas ca moștenitoare G.F., mama

contestatoarelor, astfel cum reiese din cuprinsul certificatului de moștenitor,

pentru ca de pe urma acesteia (decedată la 25 martie 1978) să rămână ca

moștenitoare contestatoarele din cauza pendinte, în calitate de fiice și G.M.

în calitate de soț supraviețuitor, decedat, la rândul său, la 06 februarie

1991, așa cum reiese din certificatul de moștenitor.

Din perspectiva

succesiunii înscrisurilor care atestă calitatea de moștenitoare a celor două

contestatoare în privința autorului dreptului de proprietate asupra bunului

imobil litigios, nu există echivoc.

Totodată, la dosar au

fost depuse înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate asupra

imobilului în ce privește pe numita T.M., situația bunului fiind reținută și în

cuprinsul procesului - verbal întocmit de Comisiunea pentru Înființarea

Cărților Funciare nr. 48720/1940 (fila 38).

S-a reținut că din

înscrisurile administrate rezultă, fără putință de tăgadă, clădire având parter

și etaj și se afla în proprietatea lui T.C.P. și M. (născută M.), fiind

dobândit cu titlu de dotă în temeiul actului dotal mai sus menționat,

autentificat și transcris la grefa Tribunalului Ilfov.

Totodată, în baza

testamentului autentificat din 25 septembrie 1959 autoarea T.M. a înțeles să

dispună de bunul imobil proprietatea sa situat în București, pentru cauză de

moarte, aspect ce vine să statueze împrejurarea că atât la momentul

naționalizării, cât și ulterior, aceasta figura cu domiciliul la adresa

imobilului. naționalizat.

Această împrejurare

contravine relațiilor furnizate de Direcția de Impozite și Taxe Locale în

raport de care în prezent nu se mai regăsesc acte de proprietate aferente

imobilului pe numele T.M.

Legea specială

prevede că în lipsa unor dovezi contrare se presupune că imobilul în cauză este

deținut sub nume de proprietar chiar de persoana individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

prin care aceasta a fost pusă în executare.

Or, în cauză nu

există nicio dovadă din care să rezulte că, anterior naționalizării sau la

momentul acesteia, numitul P.T. era proprietarul imobilului în discuție, chiar

dacă o asemenea împrejurare este certificată prin relațiile furnizate de

Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală -

Serviciul Evidența Proprietății.

Mai mult, petentele

au administrat dovezi contrare celor comunicate de instituția solicitată, iar

aceste dovezi nu au putut fi combătute, după cum până în prezent, în ceea ce

privește imobilul, nu există alte persoane interesate care să afirme vreun

drept și să încerce realizarea acestuia prin mijloacele prevăzute de lege, așa

cum au făcut-o contestatoarele.

Referirea cu privire

la naționalizarea imobilului situat în fosta str. Ecoului pe numele lui P.T.,

reprezintă consecința probabilă a împrejurării că acesta din urmă ar fi deținut

în proprietate bunuri situate la o adresă învecinată, după cum chiar petentele

- contestatoare arată în cuprinsul contestației formulate (s-a susținut că

numitul P.T. a deținut în proprietate imobilul situat pe str. Ecoului).

Curtea a apreciat că

înscrisurile administrate în cauză pot fi subsumate categoriei actelor

doveditoare ale dreptului de proprietate și atestă fără dubiu că la momentul

incidenței actului de naționalizare proprietatea era deținută de autoarea

contestatoarelor, respectiv T.M. (născută M.).

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul București, prin Primarul

General, criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a invocat pe cale de excepție tardivitatea contestației

invocându-se în drept dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

fără a se dezvolta, argumenta această excepție, la situația de fapt reținută în

etapele procesuale anterior.

O altă critică a privit

greșita aplicare a dispozițiilor art. 21-23 și art. 10 din Legea nr. 10/2001,

fără să se dezvolte argumentele de nelegalitate ale soluției din apel, în

raport de textele invocate.

Recursul urmează a se

constata nul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 301

1

alin. (1) lit. c) cererea de recurs trebuie să cuprinsă, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, sancțiunea pentru nemotivare recursul fiind prevăzută de art.

306 C. proc. civ. – nulitatea recursului.

Obiectul recursului

este reprezentat de decizia dată în apel iar critica susceptibilă de încadrare

în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. trebuie să dezvolte argumente pentru

care este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Fără să susțină în

vreun fel nelegalitatea soluției de apel, raportându-se la considerentele

acesteia, recurenta se limitează la o simplă indicare „de formă” a textelor de

lege.

Condiția legală a

„dezvoltării motivelor” implică și o determinare a greșelilor anume imputate, o

minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor

pe care se bazează, ceea ce în cauză recurenta nu a realizat.

Se constată că nu se

argumentează, raportat la starea de fapt, excepția tardivității și nici greșita

aplicare a dispozițiilor art. 10 și art. 21-23, raportat la considerentele de

fapt și de drept reținute de instanța de apel.

Având în vedre aceste

considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 304 coroborat cu art. 3021

și art. 306 C. proc. civ. a se constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General împotriva

deciziei nr. 599/ A din 19 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2011.