ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5885/2004

Examinând recursul de față constată: Prin sentința penală nr. 2538 din 31 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, inculpatul G.F.L. a fost condamnat la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reținerea de 24 de ore (18 septembrie 2002). S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. S-a luat act că partea vătămată N.N.A. nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind recuperat. În baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 2 milioane lei. Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.300.00 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În fapt s-a reținut că în ziua de 30 august 2002, având nevoie de bani pentru a-și procura droguri, inculpatul a smuls de la gâtul părții vătămate, care se afla pe str. Anton Pann, un lănțișor din aur, pe care apoi l-a amanetat la SC E.C.S.I. SRL cu suma de 2 milioane lei. Pe parcursul cercetărilor, lănțișorul a fost ridicat de la casa de amanet și a fost restituit părții vătămate. S-a reținut că în drept, fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. Prin decizia penală nr. 141/ A din 26 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelul declarat de inculpat, a desființat sentința și rejudecând, a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., achitarea inculpatului pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere declarațiile date de partea vătămată și de martorul P.M., susținute și de declarația martorului P.I., în sensul că inculpatul a luat lănțișorul cu consimțământul părții vătămate, în contul unei datorii și că aceasta a formulat plângere la îndemnul tatălui inculpatului, care spera că dacă fiul său va fi arestat, nu va mai consuma droguri. Așa fiind, s-a apreciat că nu se poate reține în sarcina inculpatului săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală. Decizia a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., susținându-se că instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt ce a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite de achitare. Examinând cauza, Curtea constată că recursul declarat de p archet este fondat. Conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanță, în urma examinării tuturor probelor administrate. Instanța de judecată trebuie să rețină și să aprecieze acele probe administrate care reflectă adevărul, ținând seama de întregul material probator și nu doar de cel administrat în faza cercetării judecătorești.

Or din analiza întregului material probator rezultă că inculpatul a smuls lănțișorul de la gâtul părții vătămate. Astfel, partea vătămată a relatat în cursul urmăririi penale că inculpatul i-a smuls lănțișorul de la gât, afirmații care sunt confirmate de declarațiile date de martorul P.M. în aceeași fază a procesului. În aceeași fază procesuală martora V.S.S. a declarat că la cererea inculpatei a mers și a depus lănțișorul la casa de amanet pe numele său. În totală contradicție cu aceste probe, inculpatul a susținut în faza de urmărire penală că nu a luat lănțișorul de la partea vătămată și a pretins că la data respectivă s-a aflat tot timpul în locuința fratelui său P.P. Totodată, inculpatul a negat că i-ar fi dat martorei lănțișorul pentru a-l amaneta.

În faza de cercetare judecătorească, inculpatul a prezentat o altă variantă, susținând că partea vătămată i-a dat de bună voie bijuteria, în contul unei datorii pe care o avea la el și că ulterior a aflat că tatăl său a obligat-o pe partea vătămată să depună plângere, crezând că în acest fel îl va determina să nu mai consume droguri. Audiat de instanță, tatăl inculpatului a susținut noua apărare a acestuia, afirmând că i-a obligat pe partea vătămată și martorul P.M. să declare că fiul său a smuls lănțișorul exercitând asupra acestora violențe chiar în ziua în care se reține că s-ar fi comis fapta. În fața instanței, atât partea vătămată cât și martorul au revenit asupra declarațiilor anterioare susținând că le-au dat la îndemnul tatălui inculpatului.

Astfel, partea vătămată a afirmat că a dat lănțișorul inculpatului în contul unei datorii, iar martorul a arătat că a fost de față când inculpatul a întrebat pe partea vătămată dacă are bani să-i plătească datoria, iar aceasta i-a spus că nu, și i-a dat lanțul din aur. Martora V.S. și-a menținut declarațiile anterioare, precizând că lanțul din aur era întreg. Tot astfel, partea vătămată a susținut că i s-a restituit lanțul întreg. Planșele fotografice, precum și dovada de restituire, precum și contractul de amanet, dovedesc însă în mod cert că lănțișorul era rupt, fapt ce demonstrează că bijuteria a fost smulsă de la gâtul părții vătămate. În raport de aceste dovezi este evident că declarațiile părții vătămate și ale martorilor date în faza de cercetare judecătorească sunt nesincere.

Pe de altă parte, nu este credibilă nici susținerea că partea vătămată și martorul P.M. au fost obligați de tatăl inculpatului să declare că acesta a comis o infracțiune pentru a fi arestat și în acest fel să fie împiedicat să mai consume droguri. Este de subliniat faptul că tatăl inculpatului a susținut că, pentru a-l determina să facă aceste declarații, i-ar fi bătut pe cei doi în ziua în care se pretinde că s-a comis fapta, pentru că prefera ca fiul său să fie arestat, decât să moară din cauza drogurilor. Or, partea vătămată a sesizat poliția despre fapta comisă abia la data de 16 septembrie 2002, deci după aproximativ 3 săptămâni. De altfel, nici partea vătămată și nici martorul nu au arătat în declarațiile lor că tatăl inculpatului ar fi exercitat violențe asupra lor pentru a afirma că inculpatul a comis o infracțiune.

În consecință, Curtea constată că instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt reținând că partea vătămată a dat de bună voie lanțul din aur inculpatului, ignorând probe ce dovedesc fără putere de tăgadă că bijuteria a fost luată prin violență, acțiune în urma căreia s-a și rupt. Cum această eroare a determinat pronunțarea unei soluții greșite de achitare, se constată existența cazului de casare prevăzută de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. În consecință, se va admite recursul declarat de procuror conform art. 384 15 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., se va casa hotărârea instanței de apel și se va menține hotărârea primei instanțe. Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, astfel încât onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei penale nr. 141/ A din 26 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe inculpatul G.F.L. Casează decizia atacată și menține sentința penală nr. 2538 din 31 octombrie 2003 a Tribunalului București. Onorariul avocat din oficiu în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. DEFINITIVĂ. Pronunțată în ședință publică, azi 10 noiembrie 2004.