ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2819/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin adresa din data de 18 noiembrie 2011 a Ministerului Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară a transmis la data de 30 noiembrie 2011 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea din data de 25 octombrie 2011, formulată de Ministerul de Justiție al Republicii Italiene prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate B.G. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor aplicate față de sus-numit de către instanțele de judecată din statul solicitant.

Din documentele transmise de autoritățile judiciare germane, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983, rezultă că numitul B.G. a fost condamnat de către instanțele de judecată italiene pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, în baza următoarelor hotărâri judecătorești: sentința penală nr. 1143 din 27 martie 1995 a instanței din Florența, sentința penală din data de 17 februarie 1998 a instanței de judecată din Veneția, sentința penală nr. 971/98 din data de 13 februarie 1998 a Curții de Casație, sentința penală nr. 514/2000 din 03 aprilie 2000 a Tribunalului Penal din Padova, sentința penală nr. 2006/00 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Ordinar din Veneția, sentința penală nr. 1175 din 06 martie 1998 a Tribunalului Penal din Roma, sentința penală nr. 1432/2001 din 09 iulie 2001 a Tribunalului Ordinar din Veneția, sentința penală nr. 3738 din 29 octombrie 2004 a Tribunalului Ordinar din Brescia, sentința penală nr. 2999 din 18 decembrie 2006 a Curții de Apel din Florența, sentința penală nr. 868/2007 din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului Civil și Penal din Gorizia, sentința penală din data de 06 noiembrie 1995 a Instanței Teritoriale din Roma, sentința penală nr. 17239/2001 a Tribunalului Ordinar din Roma.

Ulterior, prin adresa din 11 ianuarie 2012, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea în completare, formulată la data de 02 decembrie 2011 de către Ministerul Justiției al Republicii Italiene, prin care s-au trimis un număr de patru sentințe penale prin care s-a dispus condamnarea numitului B.G. la pedeapsa cu închisoarea, după cum urmează: sentința penală nr. 479/04 din 27 ianuarie 2004 a Tribunalului din Florența, sentința penală nr. 178/09 a Curții de Apel din Terento, secția penală, sentința penală nr. 925/2008 a Curții de Apel din Trieste, sentința penală nr. 347/2008 a Tribunalului din Rovereto.

Procedând la examinarea materialului existent, s-a constatat că autoritățile judiciare italiene au dispus condamnarea numitului B.G. sub mai multe identități, și anume: B.A.G.,(sentința penală din data de 17 februarie 1998 a instanței de judecată din Veneția, sentința penală nr. 514/2000 din 03 aprilie 2000 a Tribunalului Penal din Padova, sentința penală nr. 2006/00 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Ordinar din Veneția și sentința penală nr. 17239/2001 a Tribunalului Ordinar din Roma); M.G., alias B.A.G.,  alias G.L., (sentința penală nr. 2999 din 18 decembrie 2006 a Curții de Apel din Florența și sentința penală nr. 479/04 din 27 ianuarie 2004 a Tribunalului din Florența); B.A.G.,alias B.G., alias D.S.I., alias D.E. (sentința penală nr. 3738 din 29 octombrie 2004 a Tribunalului Ordinar din Brescia și sentința penală nr. 347/2008 a Tribunalului din Rovereto); G.L.S.,  (sentința penală nr. 971/98 din data de 13 februarie 1998 a Curții de Casație și sentința penală nr. 1175 din 06 martie 1998 a Tribunalului Penal din Roma); G.L.Z.,  (sentința penală nr. 1432/2001 din 09 iulie 2001 a Tribunalului Ordinar din Veneția); K.L.,  (sentința penală din data de 06 noiembrie 1995 a Instanței Teritoriale din Roma); G.L.A., (sentința penală nr. 1143 din 27 martie 1995 a instanței din Florența); B.G. (sentința penală nr. 868/2007 din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului Civil și Penal din Gorizia și sentința penală nr. 925/2008 a Curții de Apel din Trieste); B.A.G., alias D.S., alias B.G., (sentința penală nr. 178/09 a Curții de Apel din Terento, secția penală).

O parte din pedepsele cu închisoarea au fost contopite prin decizia de cumulare emisă la data de 15 aprilie 2011 de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul din Gorizia, însă și această decizie conține informații imprecise cu privire la datele de stare civilă, aspecte ce au fost, de altfel, relevate și de către Procuratura Generală a Republicii de pe lângă Curtea de Apel din Triest, care, în expunerea faptelor comise de către persoana al cărui transfer se solicită, a menționat că sentințele sunt lacunare, au motivații sumare din care nu poate fi dedusă situația de fapt și lipsesc capetele de acuzare.

Din verificările efectuate la Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte și Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, a rezultat că există în evidențe o persoană cu datele de stare civilă declarate de numitul B.G., fost B.A., cu ocazia formulării la data de 22 noiembrie 2010 a cererii de transfer, respectiv a audierii sale, conform procesului-verbal din 03 octombrie 2011 cu privire la consimțământul la transfer.

Curtea de Apel București a constatat că nu este stabilit cu certitudine dacă persoana în privința căreia s-a solicitat de către autoritățile italiene, recunoașterea hotărârilor judecătorești de condamnare, este numitul B.G., cetățean român, a cărui identitate a fost stabilită prin adresele din 12 decembrie 2011 și din 14 decembrie 2011 ale la Ministerului Administrației și Internelor - Direcția de Evidență a Persoanelor și Administrarea Bazelor și Date și Direcției Generale de Pașapoarte.

Față de aceste împrejurări, instanța de fond a apreciat că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind condiția ca persoana condamnată a cărei transfer se cere să fie resortisant al statului de executare.

Prin sentința penală nr. 231/F din 05 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, s-a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind cererea de recunoaștere a următoarelor sentințe: sentința penală nr. 1143 din 27 martie 1995 a instanței din Florența, sentința penală din data de 17 februarie 1998 a instanței de judecată din Veneția, sentința penală nr. 971/98 din data de 13 februarie 1998 a Curții de Casație, sentința penală nr. 514/2000 din 03 aprilie 2000 a Tribunalului Penal din Padova, sentința penală nr. 2006/00 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Ordinar din Veneția, sentința penală nr. 1175 din 06 martie 1998 a Tribunalului Penal din Roma, sentința penală nr. 1432/2001 din 09 iulie 2001 a Tribunalului Ordinar din Veneția, sentința penală nr. 3738 din 29 octombrie 2004 a Tribunalului Ordinar din Brescia, sentința penală nr. 2999 din 18 decembrie 2006 a Curții de Apel din Florența, sentința penală nr. 868/2007 din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului Civil și Penal din Gorizia, sentința penală din data de 06 noiembrie 1995 a Instanței Teritoriale din Roma, sentința penală nr. 17239/2001 a Tribunalului Ordinar din Roma, sentința penală nr. 479/04 din 27 ianuarie 2004 a Tribunalului din Florența, sentința penală nr. 178/09 a Curții de Apel din Terento, secția penală, sentința penală nr. 925/2008 a Curții de Apel din Trieste, sentința penală nr. 347/2008 a Tribunalului din Rovereto, și de transferare a condamnatului B.G. în vederea executării pedepselor.

Împotriva sentinței penale nr. 231/F din 05 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, a declarat recurs condamnatul persoană transferabilă B.G., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 2162/2/212.

Recurentul-condamnat persoană transferabilă B.G., prin apărător desemnat din oficiu, a criticat hotărârea atacată pentru greșita reținere a instanței de fond în sensul că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate și a condiției prevăzută de art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, considerând, în mod greșit, că persoana condamnată nu are identitatea certă și este resortisant al statului de executare și că la dosarul cauzei există înscrisuri certe care certifică identitatea recurentului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, hotărârea atacată, conform prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. combinate cu art. 385

6

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prevederile art. 6 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, cuprind în conținut „înscrisurile ajutătoare” care stau la baza transferării persoanelor condamnate.

Potrivit dispozițiilor art. 6 pct. 1 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, statul de executare trebuie, la cererea statului de condamnare, să furnizeze acestuia din urma un document sau o declarație care să indice că persoana condamnată este resortisant al acelui stat; înscris care poate fi obținut printr-o cerere adresată de către Ministerul de Justiție al statului solicitant Ministerului de Justiție al statului solicitat.

Conform art. 6 pct. 3 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, statul de condamnare și statul de executare pot, atât unul cât și celălalt, să solicite primirea oricăruia dintre documentele sau declarațiile prevăzute la parag. 1 și 2 de mai sus, înainte de a face o cerere de transferare sau de a lua hotărârea de acceptare sau de refuzare a transferării.

Dispozițiile art. 98 din Legea nr. 302/2004, republicată, se referă la motivele de refuz al executării mandatului european de arestare, iar cu precădere dispozițiile pct. 3 din acest art., prevăd că în situația în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut de alin. (2) lit. c), anterior hotărârii prevăzute de art. 107 din aceeași lege, autoritatea judiciară română de executare solicită autorității judiciare de emitere, transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate.

Chiar dacă nu ne aflăm în procedura de refuz a executării mandatului european de arestare, ci în procedura de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești pronunțate de Statul Italian și, prin urmare, procedura de transfer a persoanei condamnate, statul de executare, respectiv Statul Român, putea și trebuia - potrivit dispozițiilor precizate anterior din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, prin raportare la Legea nr. 302/2004 - să solicite informații suplimentare, respectiv „înscrisuri ajutătoare” și să comunice statului de condamnare informațiile deținute cu privire la identitatea inculpatului a cărui condamnare s-a dispus, potrivit adreselor furnizate ca urmare a verificărilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, până la pronunțarea unei hotărâri de refuzare a transferării.

Prin urmare, în situația în care instanța de fond a constatat că din actele și lucrările dosarului, astfel cum au fost înaintate de autoritățile statului de condamnare nu rezultă modalitatea în care s-a stabilit identitatea reală a persoanei condamnate B.G. în conținutul hotărârilor a căror recunoaște se solicită, instanța română, prin intermediul Ministerului Justiției, trebuia să solicite și să transmită lămuriri cu privire la datele certe de identificare ale condamnatului în baza cărora s-a dispus condamnarea acestuia.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va casa sentința penală atacată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeași instanțe.

În baza art. 192 pct. 3 C. proc. pen., cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă B.G. împotriva sentinței penale nr. 231/F din 05 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală.

Casează sentința penală atacată și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 septembrie 2012.