ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3538/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 1391/C/2010, Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea comercială formulată de reclamanta M. SIBIU SRL – în insolvență, prin administrator judiciar A.E.I. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC T.C.I.F.N. SA. Considerentele avute în vedere de instanța de fond au fost următoarele: Tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat constatarea rezilierii contractelor de leasing financiar încheiate cu pârâta, ca urmare a notificării de reziliere nr. 476 din 23 aprilie 2009. Notificarea de reziliere precizată de reclamantă s-a anulat, prin voința părților și ca urmare a faptului că, între părți s-a încheiat actul adițional înregistrat sub nr. 562 din 20 mai 2009 prin care locatorul, respectiv pârâta a reeșalonat debitul restant datorat de către reclamantă.

La data încheierii actului adițional, reclamanta figura cu debite restante din luna decembrie 2008 în cuantum de 297.357,10 lei.

În urma încheierii actului adițional, reclamanta avea obligația să achite ratele de leasing la termenele stipulate în actul adițional, aspect care nu s-a realizat, astfel că, pârâta a comunicat reclamantei la data de 26 august 2009 notificarea nr. 834 de predare a bunurilor, iar la data de 8 octombrie 2009 sub nr. 923, notificarea de semnare procese-verbale de predare-primire bunuri obiect al contractelor de leasing nr. 1114, 1115 din 24 noiembrie 2006, 1139 din 8 decembrie 2006 și predare a bunurilor obiect al contractelor de leasing financiar nr. 1117 din 24 noiembrie 2006, 1165 din 11 iulie 2007. Este adevărat că, în cauză, este vorba de un pact comisoriu de gradul IV, potrivit căruia, în caz de neexecutare, contractul de leasing se consideră desființat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără nici o altă formalitate prealabilă.

Pactul comisoriu de gr. IV se regăsește în clauzele contractelor de leasing încheiate cu reclamanta, iar o astfel de clauză are drept efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, respectiv a expirat termenul de plată al ratelor de leasing, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire. Pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, însă reclamanta, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, nu și-a onorat obligațiile contractuale, prin neachitarea ratelor de leasing.

Stipularea rezoluțiunii de drept are consecința că, instanța se mărginește să constate doar neexecutarea de către debitoare a obligației de plată, fără a avea posibilitatea să aprecieze oportunitatea rezoluțiunii sau să acorde termen de grație, știut fiind că, potrivit art. 969 C. civ., convențiile au putere de lege între părțile contractante și se obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut între ele, dar și la toate urmările ce echitatea și legile dau obligației după natura sa. Data rezilierii de plin drept a contractelor de leasing nu a fost 23 aprilie 2009 data notificării de reziliere nr. 476 din 23 aprilie 2009, în condițiile în care respectivul înscris a fost anulat prin voința părților, urmare a faptului că, între părți s-a încheiat un act adițional la contractele de leasing, înregistrat sub nr. 562 din 20 septembrie 2009, prin care pârâta a reeșalonat debitul restant al reclamantei.

În ce privește petitul al II-lea al acțiunii, respectiv constatarea nulității actului adițional nr. 562 din 20 mai 2009, pentru lipsă de obiect, tribunalul a reținut următoarele: Actul adițional nr. 562 din 20 mai 2009 s-a încheiat ca urmare a voinței comune a părților și, în special, ca urmare a faptului că reclamanta avea debite restante de mai mult de 6 luni de zile. Ca atare, acest act adițional nu este lipsit de obiect și nu se poate invoca nulitatea pentru lipsă de obiect, deoarece obiectul actului adițional există, acesta constând în debitul restant în valoare de 297.357,10 lei, debit recunoscut de reclamantă prin semnarea și ștampilarea actului adițional.

Totodată, actul adițional s-a încheiat ca urmare a notificării trimise de pârâtă reclamantei în data de 23 aprilie 2009, dată la care reprezentantul reclamantei a solicitat reprezentanților pârâtei o rescadențare a debitului restant și, implicit, prin încheierea actului adițional s-a anulat notificarea de reziliere nr. 476 din 23 aprilie 2009, utilizatorul reclamant având obligația de a achita debitele restante conform actului adițional încheiat între părți. Pentru considerentele avute în vedere, tribunalul a respins și petitul al doilea al acțiunii precizate.

În ce privește petitul al III-lea al acțiunii precizate, respectiv constatarea nulității facturilor fiscale emise în perioada 23 aprilie 2009 și până la data introducerii acțiunii, în valoare totală de 89.725,77 lei, pentru lipsă de obiect, tribunalul a reținut următoarele: Față de natura facturii, așa cum este aceasta precizată în art. 6 din Legea nr. 82/1991, factura fiscală nu este decât un document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau prestatorului și a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, fapt pentru care nu se poate solicita, pe cale de acțiune în justiție, constatarea nulității pentru lipsă de obiect, deoarece obiectul care a stat la baza emiterii acestor facturi a existat la data emiterii acestora.

Mai mult, potrivit clauzelor contractuale, cap. XI „Reposesia punct 11.1 și 11.2, locatorul poate factura utilizatorului ratele de leasing, penalități de întârziere și orice alte obligații și în situația rezilierii contractului dacă utilizatorul nu își îndeplinește obligația de restituire a autovehiculului. Toate aceste cheltuieli se vor calcula și factura de locator până la data predării în fapt a bunului, obiect al contractului de leasing. Pârâta, așa cum rezultă din fișa client SC M. SRL nu a mai facturat din luna iunie 2009 ratele aferente contractelor de leasing. Ultima factură a fost emisă la data de 29 mai 2009. Prin decizia comercială nr. 35 de la 8 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, a respins apelul declarat de reclamanta A.C.M.

SRL Sibiu în insolvență, prin administratorul judiciar A.E.I. SPRL, împotriva sentinței mai sus menționate. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Între pârâta SC T.C.I.F.N. SA Șelimbăr și reclamanta SC M. Sibiu SRL s-au încheiat contractele de leasing financiar nr. 1114/2006, 1115/2006, 1117/2006, 1139/2006 și 1165/2007, prin care s-au pus la dispoziția reclamantei mai multe utilaje (autovehicule IVECO și buldozer Hanomag). Reclamanta nu a respectat obligația contractuală de a achita ratele de leasing și celelalte cheltuieli stabilite în sarcina sa prin contractele de leasing. Reclamanta a recunoscut această împrejurare prin solicitarea făcută pârâtei pentru modificarea graficului de plată și semnarea actului adițional nr. 562 din 20 mai 2009 ( filele 7 – 9 din dosarul Tribunalului Sibiu).

Este adevărat că, în cuprinsul contractelor de leasing, părțile au inserat un pact comisoriu de ultim grad privind rezilierea acestor contracte. Această clauză a fost însă stipulată în favoarea pârâtei care era locator. Pârâta a notificat reclamantei, sub nr. 476 din 23 aprilie 2009, rezilierea contractelor. Așa cum rezultă din cuprinsul actului adițional și notificările nr.834 din 26 august 2009 și 923 din 8 octombrie 2009 (filele 7 – 9, 62 și 64 din dosarul Tribunalului Sibiu) dar și din răspunsul reclamantei (fila 63), reclamanta a înțeles să continue contractele de leasing, așa cum au fost modificate prin actul adițional. Reclamanta nu a predat pârâtei bunurile, păstrând posesia și folosința lor.

Reclamanta a avut o poziție duplicitară, acționând în executarea contractelor cu rea credință. Pe de o parte, a solicitat pârâtei să revină asupra notificării rezilierii din 29 aprilie 2009 și să reeșaloneze plata obligațiilor sale financiare, iar, pe de altă parte, a solicitat constatarea încetării contractelor de leasing, ca urmare a notificării făcute de pârâtă. Cum pactul comisoriu era stipulat în favoarea pârâtei, aceasta putea reveni asupra notificării rezilierii și continuării contractelor, cu atât mai mult cu cât revenirea asupra rezilierii s-a făcut la inițiativa reclamantei și cu acordul expres al acesteia, reclamanta semnând fără obiecțiuni actul adițional și continuând să utilizeze bunurile.

Față de cele reținute, a constatat că, în mod corect, a apreciat prima instanță că rezilierea nu a operat de drept la 23 aprilie 2009, ca urmare a revenirii, la cererea reclamantei, asupra notificării nr. 476 din 23 aprilie 2009. Prin urmare rezilierea nu a operat la 23 aprilie 2009, actul adițional având obiect. Obiectul actului adițional era eșalonarea plății restanțelor acumulate de reclamantă și prelungirea duratei contractelor de leasing tocmai în scopul ușurării executării obligațiilor contractuale ale reclamantei. Nici critica privind neîndeplinirea condiției aprobării rescadențării de către banca finanțatoare, conform art.5 din actul adițional, nu este fondată. Stipularea unei condiții nu are efecte cu privire la valabilitatea actului.

Condiția are efect asupra nașterii și executării obligațiilor. Oricum, în cauză, rescadențarea a operat, chiar și cu caracter temporar chiar de la încheierea actului adițional, părțile nestipulând un termen limită pentru aprobarea rescadențării de către bancă. Rescadențarea urma să se definitiveze doar la acea dată a aprobării. Dealtfel, reclamanta nu și-a îndeplinit nici obligația modificată prin actul adițional, ceea ce a condus la rezilierea contractelor. Nici critica referitoare la reaua credință a pârâtei care a indus-o în eroare pe reclamantă la încheierea actului adițional nu este fondată. Curtea de apel a constatat că pârâta avea datorii restante de 220.392,13 lei încă înainte de 23 aprilie 2009, aceste datorii depășind pragul prevăzut de art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006.

Mai mult decât atât, reclamanta a solicitat pârâtei continuarea contractelor de leasing în condiții noi de plată, conform art. 1 din actul adițional. Nici nu s-a arătat în ce au constat manoperele dolozive ale pârâtei sau eroarea reclamantei. Dimpotrivă, pârâta, deși era evidentă starea financiară cel puțin dificilă a reclamantei, a încercat să asigure condiții mai favorabile pentru continuarea contractelor. Tribunalul a făcut referire la continuarea folosirii bunurilor de către reclamantă pentru a sublinia că reclamanta a continuat executarea contractelor de leasing și nu pentru a justifica eventualele pretenții ale pârâtei împotriva reclamantei, pretenții care nu fac obiectul cauzei de față.

Curtea de apel a constatat că rezilierea contractelor de leasing nu a operat la 23 aprilie 2009 și nu există motive pentru anularea sau nulitatea actului adițional nr. 562 din 20 mai 2009 și a facturilor fiscale, tribunalul apreciind corect atât asupra stării de fapt cât și asupra dreptului aplicabil. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta SC M. SIBIU SRL - prin administrator judiciar A.E.I.SPRL, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului și modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului împotriva sentinței tribunalului, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesului. Recurenta reclamantă formulează astfel următoarele critici: În mod greșit instanța de control a considerat că reclamanta a avut o poziție duplicitară și a acționat cu rea credință în executarea contractelor, fără să dovedească și să susțină aceste afirmații cu probe în acest sens.

Chiar dacă se arată, în decizia pronunțată în apel, faptul că pârâta putea să revină asupra notificării de reziliere și să continue contractele, consideră că acest lucru nu se putea realiza în maniera în care a procedat pârâta, deoarece efectele rezilierii s-au produs de drept, contractele au încetat prin efectul legii fără ca părțile să poată influența în vreun fel aceste efecte. Ulterior, dacă pârâta a înțeles să folosească pactul comisoriu în favoarea sa și să revină asupra efectelor de încetare a contractelor, avea posibilitatea legală de a încheia noi contracte în aceeași termeni ca și cele reziliate sau în termeni noi mai favorabili reclamantei, ori acest lucru nu s-a întâmplat, ci a înțeles să întocmească un act adițional la contractele de leasing care nu mai ființau.

Dacă instanța a fost totuși investită, în baza principiului de drept conform căruia: „convențiile legal făcute au putere de lege între părți”, aceasta nu poate să examineze dacă vreo parte sau alta se afla sau nu în culpă (instanța face verificări pe care înseși clauzele convenționale de rezoluțiune le permit, dacă sunt îndeplinite condițiile specifice acestui pact), ci trebuie să facă o interpretare restrictivă, să dispună în limitele sesizării și cel mult să constate că a intervenit între părți rezilierea convențională a contractului de plin drept. Faptul că ulterior acestei rezilieri intervin alte fapte sau acte juridice în legătură cu contractul deja reziliat, este lipsit de relevanță și nu pot fi apreciate nici ca o anulare a efectelor pactului comisoriu și nici ca un nou contract al părților.

Cum clauza de reziliere energică, din contractele de leasing este perfect legală și cum pârâta creditoare a valorificat-o în mod legal prin notificarea din 23 aprilie 2009 ca pe un drept potestativ de opțiune (în sensul că și-a manifestat voința de a desființa în mod irevocabil contractele de leasing și de a aplica clauza rezolutorie), înseamnă că ea și-a produs deja efectele, arătate mai sus. Atâta timp cât creditoarea pârâtă a optat pentru rezilierea contractelor de leasing aceasta nu mai poate ulterior să opteze pentru altă formă de exercitare a dreptului potestativ, întrucât acesta s-a stins. Deoarece notificarea de reziliere a fost comunicată reclamantei debitoare, aceasta nu mai poate fi revocată după ce a ajuns la cunoștința destinatarului și ca atare s-a produs desființarea contractului pentru viitor.

Ca atare, actul adițional nr. 562 din 20 mai 2009 nu poate fi considerat un înscris valabil care să producă efecte juridice deoarece în primul rând acesta, deși este intitulat act adițional la contractele de leasing nu poate avea caracter accesoriu al unui act/contract principal, deoarece așa cum s-a arătat mai sus acesta nu exista la data încheierii – 20 mai 2009 (actul principal a fost desființat de drept în 23 aprilie 2009) și în al doilea rând, chiar dacă ar fi considerat un act juridic de sine stătător acesta nu poate de asemenea, să producă efecte juridice deoarece nu este întocmit în mod valabil. Nu numai că vorbim de un act care face trimiteri la alte cinci acte (contractele de leasing) desființate, dar vorbim și de un act căruia îi lipsesc elemente esențiale – ori este știut faptul că în art. 948 C. civ.

sunt prevăzute cele patru condiții esențiale care se cer a fi întrunite cumulativ pentru a lua naștere în mod valabil o convenție; este vorba de capacitate/consimțământ/obiect și cauză. În opinia sa, actul adițional încheiat ulterior rezilierii din 23 aprilie 2009 este nul și nu poate produce efecte juridice, iar facturile emise după data de 24 aprilie 2009 nu pot avea decât aceeași soartă, adică sunt nule, ca atare obiectul acțiunii sale întemeiat. În concluzie, pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului și modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului. Recursul nu este fondat.

Din examinarea susținerilor formulate de reclamantă în recurs, în raport de actele dosarului, precum și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele: Referitor la susținerea recurentei, potrivit căreia în mod greșit curtea de apel a considerat că reclamanta a avut o poziție duplicitară și a acționat cu rea credință, se constată că nu este întemeiată, întrucât instanța a făcut această apreciere în legătură cu conduita reclamantei bazându-se pe materialul probator existent la dosarul cauzei din care rezultă, pe de-o parte, că aceasta a solicitat pârâtei să revină asupra notificării rezilierii din 29 aprilie 2009 și să reeșaloneze plata debitului restant, iar, pe de altă parte, a solicitat să se constate încetarea contractelor de leasing, ca urmare a notificării ce i-a fost comunicată de pârâtă.

Recurenta mai susține că eronat s-a reținut că pârâta putea să revină asupra notificării de reziliere și să continue derularea contractelor, or, se constată că și această critică este neîntemeiată. Contractul de leasing este un contract cu executare succesivă, efectele sale producându-se pe tot parcursul derulării contractului, respectiv până la data restituirii bunului. Rezilierea de plin drept a contractului de leasing este o sancțiune la îndemâna locatorului, în speță, a pârâtei și este reglementată de dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 și, în prezenta cauză, art. 12.9 din contractele de leasing financiar încheiate între părți. Astfel, potrivit art. 15 din O.G.

nr. 51/1997 „dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”. În conformitate cu prevederea contractuală înscrisă la art. 12.9 „în cazul în care Utilizatorul nu execută obligația de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive, Locatorul are dreptul de a rezilia unilateral contractul de leasing, fără a mai fi necesară intervenția instanței de judecată, vreo notificare prealabilă, iar Utilizatorul este obligat să restituie bunul, să plătească ratele scadente, cu daune-interese în cuantum de 10% din valoarea totală a contractului de leasing”.

Prin urmare, în speță, ne aflăm în prezența unui pact comisoriu de gradul IV, conform căruia, în caz de neexecutare, contractul de leasing se consideră desființat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără nicio altă formalitate prealabilă. Recurenta susține că instanța nu poate să examineze dacă vreo parte sau alta se află sau nu în culpă, ci să constate că a intervenit între părți rezilierea de plin drept a contractului, dar se constată că nici instanțele nu au avut altceva în vedere atunci când au reținut că stipularea rezoluțiunii de drept are consecința că instanța se mărginește să constate doar neexecutarea de către debitor a obligației de plată, fără a avea posibilitatea să aprecieze oportunitatea rezoluțiunii sau să acorde un termen de grație, cu luarea în considerare a prevederilor art. 969 C. civ.

S-a constatat astfel că, în speță, creditorul, intimata pârâtă și-a îndeplinit obligațiile contractuale, în timp ce recurenta reclamantă, care solicita a se constata rezilierea contractelor este cea care nu și-a onorat obligațiile contractuale, prin neachitarea ratelor de leasing. În fine, recurenta mai arată că respectiva clauză de reziliere din contractele de leasing este perfect legală și cum pârâta a valorificat-o în mod legal prin notificarea din 23 aprilie 2009, ca pe un drept potestativ de opțiune, aceasta nu mai poate fi revocată după ce a ajuns la cunoștința destinatarului și, ca atare, s-a produs desființarea contractului pentru viitor. Drept urmare, contrar celor reținute de instanțe, consideră că actul adițional încheiat ulterior este nul, iar facturile emise după data de 24 aprilie 2009 au aceeași soartă.

Această critică este, de asemenea, neîntemeiată și va fi respinsă în consecință. Se constată astfel că ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză au reținut corect că data rezilierii de plin drept a contractelor de leasing imobiliar nu a fost la 23 aprilie 2009, data notificării de reziliere, deoarece înscrisul respectiv a fost anulat prin voința părților, ca urmare a revenirii asupra notificării nr. 476 din 23 aprilie 2009, la cererea reclamantei și urmare a faptului că între părți s-a încheiat actul adițional la contractele de leasing imobiliar, înregistrat sub nr. 562 din 20 septembrie 2009, act prin care pârâta a reeșalonat debitul restant al reclamantei. În consecință, instanțele au reținut corect că actul adiționat nu este lipsit de obiect, întrucât obiectul actului adițional există, aceasta constând în debitul restant de 297.357,10 lei, așa încât nu poate fi invocată nulitatea lui pentru lipsă de obiect.

Tot astfel, nici susținerea privind constatarea nulității facturilor fiscale emise în perioada 23 aprilie 2009 și până la data introducerii acțiunii, în valoare de 89.725,77 lei nu poate fi primită, reținându-se corect că factura nu reprezintă decât un document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului, respectiv beneficiarului, privind operațiunea facturată și, prin urmare, având un obiect și anume, acel obiect care a stat la baza emiterii facturilor, nu se poate solicita constatarea nulității acestora, ca fiind lipsite de obiect. Față de cele mai sus arătate, reținându-se că nu există niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. să conducă la casarea sau modificarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală și, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei SC M. SIBIU SRL Ocna Sibiului – prin administrator judiciar A.E.I. SPRL se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SIBIU SRL Ocna Sibiului - prin administrator judiciar A.E.I. SPRL Sibiu împotriva deciziei comerciale nr. 35 din 8 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, s ecția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2011.