ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 562/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

9 decembrie 2003, la Înalta Curte de Casație și Justiție, C.L. a declarat

recurs împotriva sentinței civile nr. 1781 din 30 octombrie 2003, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, hotărâre pe care

recurentul o consideră nelegală.

În motivarea cererii,

petentul a precizat că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare

sau dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 303 pct. 10

C. proc. civ.).

Sub acest aspect, petentul a

precizat că Ministerul Justiției a fost abilitat de Guvernul României, prin art.

5 din H.G. nr. 409/1998, să emită norme pentru aplicarea acestei hotărâri.

Pârâtul în cauză, împreună cu Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul

de pe lângă aceasta, au emis normele nr. 318/FB/1929.

După publicarea normelor,

ulterior, în mod unilateral, Ministerul Justiției a procedat la modificarea

normelor sus-citate, în mod nelegal, publicându-le și modificând, astfel,

dispozițiile Legii nr. 92/1992, art. 99. În acest sens, recurentul incriminează

actele nr. 2186 din 24 aprilie 2003 și nr. 2727 din 25 iunie 2003, care elimină

gratuitatea serviciilor medicale privind lucrările stomatologice și ochelarii

de vedere, invocând în susținerea temeiniciei recursului, nu numai Legea nr. 92/1992,

art. 99, art. 2 lit. f) din H.G. nr. 409/1998 și pct. 2 din Normele de aplicare

a legii (cap. II).

Recurentul a mai susținut că

hotărârea criticată este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea sau

aprecierea greșită a legii - art. 303 pct. 9 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurentul

a precizat că în motivarea hotărârii, instanța de fond a apreciat că „actele a

căror anulare se solicită, numite de reclamant, avize, sunt emise de o direcție

de specialitate medicală din cadrul Ministerului Justiției, dar care nu sunt

prin natura lor acte administrative individuale sau de autoritate care să

producă prin ele însele efecte de natură a vătăma drepturi recunoscute de lege,

reclamantului”.

Recurentul a susținut că

Legea nr. 29/1990 nu conține în art. 1, precizarea de act administrativ

individual și pe de altă parte, prin emiterea celor două acte, nr. 2186 din 24

aprilie 2003 și nr. 2727 din 25 iunie 2003, pârâtul, respectiv Ministerul

Justiției, l-a împiedicat să beneficieze de drepturi recunoscute de lege,

actele sus-citate nefiind simple răspunsuri, ci acte administrative anulând

dispozițiile legii.

Decontarea serviciilor

medicale pentru magistrați se face potrivit dispozițiilor art. 99 din Legea nr.

92/1992, ale H.G. nr. 409/1998 și H.G. nr. 1006/1999, precum și în temeiul

normelor pentru aplicarea H.G. nr. 409/1998, iar nu potrivit dispozițiilor O.U.G.

nr. 150/2002, cum susține Ministerul Justiției, în avizul nr. 2186 din 24 aprilie

2003.

Recurentul a mai precizat că

Normele de aplicare a H.G. nr. 409/1998 nu conțin o listă cu servicii medicale

care să fie exceptate de la decontare, cum este cazul la O.U.G. nr. 150/2002, act normativ unde în secțiunea a 6-a se stabilesc „serviciile medicale

care nu sunt suportate din fondul național unic de sănătate”. De asemenea, a

mai precizat recurentul, O.U.G. nr. 150/2002 nu conține o nouă normă în care să

se prevadă că există și alte servicii medicale, decât cele prevăzute de art. 2

din H.G. nr. 409/1998.

Ca atare, a menționat

recurentul, magistrații și personalul auxiliar au gratuitate pentru toate

serviciile medicale care se acordă de medicii care au contract cu casa de

asigurări, dreptul lor neputând fi restricționat printr-un act unilateral și

care contravine legii.

În subsidiar, recurentul a

invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că

instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Sub acest aspect, recurentul

a menționat că „Ministerul Justiției este responsabil pentru neluarea măsurilor

prin care să prevină emiterea de una din direcțiile din organizarea sa a unor

acte care, deși au produs consecințe juridice, creează impresia că sunt

exceptate de la controlul de legalitate, pe calea contenciosului

administrativ”.

Din actele cauzei, Înalta

Curți de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 1781 din 30

octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

admis excepția inadmisibilității acțiunilor conexe și a respins ca inadmisibile,

acțiunile conexe formulate de reclamantul C.L., în contradictoriu cu Ministerul

Justiției.

S-a reținut de instanță, că

actele a căror anulare se solicită (nr. 2186 din 22 aprilie 2003 și nr. 2727

din 25 iunie 2003), numite de reclamant, „avize”, sunt emise de o direcție de

specialitate medicală din cadrul Ministerului Justiției, dar care nu sunt

privitoare la acte administrative individuale sau de autoritate care să producă

prin ele însele efecte de natură a vătăma drepturi recunoscute de lege,

reclamantului.

A mai precizat instanța de

fond în sentința recurată, că actele contestate reprezintă simple adrese de

răspuns, prin care pârâtul, prin direcția de specialitate medicală, comunică

punctul de vedere la solicitarea instituției unde este încadrat reclamantul,

respectiv Curtea Constituțională.

De precizat că, avizul nr. 2186

din 22 aprilie 2003 menționează că ochelarii de vedere nu se pot deconta,

întrucât nu se regăsesc în anexa nr. 3 din Ordinul ministrului sănătății și familiei

și al Președintelui C.N.A.S. nr. 15/2003.

Recurentul a menționat că

prin scrisoarea recomandată, cu confirmare de primire, din 21 mai 2003, s-a

adresat Ministerului Justiției, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990,

solicitând retragerea avizului sus-citat, dar nu a primit răspuns.

Este de precizat că

reclamantul a cerut decontarea contravalorii serviciilor medicale din bugetul

instituției la care lucra, potrivit dispozițiilor derogatorii ale art. 99 din

Legea nr. 92/1992, ale H.G. nr. 409/1998 și H.G. nr. 1006/1999, precum și ale Normelor

pentru aplicarea H.G. nr. 409/1998.

Hotărârea atacată este

nelegală, astfel încât urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei, pentru

rejudecare, excepția de inadmisibilitate a acțiunii pe baza căreia instanța de

fond a soluționat cererea, fiind neîntemeiată.

Este cert că dreptul de a

beneficia de asistență medicală gratuită (iar materialele sanitare fac parte

din sfera serviciilor medicale care sunt acordate gratuit), este consacrat de H.G.

nr. 409/1998, întemeiată pe art. 99 din Legea nr. 92/1992. Acest drept este

consacrat și de normele emise pentru aplicarea H.G. nr. 409/1998.

Actele a căror anulare s-a

cerut, au fost emise de o autoritate administrativă, sunt de natură a prejudicia

pe reclamant și sunt ilegale.

Pe de altă parte, actele

emise au valoarea unui refuz, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, astfel

încât în mod greșit instanța de fond a considerat acțiunea reclamantului, ca inadmisibilă.

Urmează, deci, a se casa sentința

instanței de fond, cu trimitere, pentru rejudecare, instanța urmând a se

pronunța pe fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

C.L. împotriva sentinței civile nr. 1781 din 30 octombrie 2003, a Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2005.